Intre drumuri

Mereu am crezut ca o sa ma mut in Sibiu. Stiam oameni pe acolo, mergeam des in vizita si aveau si facultate de psiho.

Nu s-a intamplat. Cand a fost vorba de admitere si am avut sansa, am refuzat-o si am ales o facultate din Bucuresti. Am crezut ca o sa regret, ca era orasul viselor, orasul vietii. Mi-a fost bine mersi si aici. Acum, toate planurile par asa undeva departe, iar Sibiul a ajuns un oras pe care uneori simt ca il vizitez din nostalgia fostei noastre legaturi. Poate o sa ma mut candva aici, macar pentru o perioada, desi ideea suna atat de departe. E ca si cand Sibiul ar fi fost pe un drum al vietii, iar  eu am ales un altul. Si avem noi o cursa speciala numita “amintiri si regrete” care ne mai trage impreuna din cand in cand. Dar cine nu are?

Si adevarul e ca viata mea de acum ar fi fost complet schimbata daca as fi apucat sa ma mut. Ba chiar si eu as fi fost total schimbata. As fi stat intr-un apartament mic si dragut de pe Balcescu, mi-as fi facut mici obiceiuri de om proaspat mutat care isi adora locuinta si orasul. Mi-as fi cumparat dimineata covrigi si limonada de vizavi de Imparatul Romanilor. As fi plecat la facultate pe bulevard si apoi pe niste strazi pe care le-as fi invatat pana la urma. As fi baut o cafea in barul de langa pe care am uitat cum il chema. Cred ca m-as fi imprietenit cu oamenii de acolo, mai mult decat o fac acum, cu siguranta. Or fi ei sibienii mai reci, da’ astia tineri si proaspeti sunt foarte dornici sa cunoasca oameni pe care sa-i ameteasca in stil ardelenesc. As fi citit mai mult si as fi vizitat libraria-beci aranjat a Humanitasului in care mi-am gasit poezia preferata. As fi mancat acasa ce as fi reusit sa gatesc din lucruri cumparate de la Billa. Nu foarte mult si nu foarte variat, ca nici macar Sibiul nu putea sa nasca in mine adevarate aptitudini gastronomice. As fi iesit in foarte multe baruri si cafenele pe care mi le-ar fi prezentat noii colegi, plini de entuziasm. Intr-un tarziu, as fi gasit crama si n-as mai fi plecat de acolo. As fi mers cu noii prieteni in apropierea Sibiului, in weekenduri; poate si mai departe, spre Brasov, Sighisoara, cine stie? As fi avut note bune numai daca as fi vrut si as fi invatat dintr-un alt motiv decat acela de a inlocui ceva. As fi avut parte de mai multa viata culturala, pentru ca nu as fi avut de ales. As fi avut accent. M-as fi intors acasa o data la cateva luni, sa imi refac suvitele verzi, asta daca n-as fi renuntat la ele deja, sau cand m-ar fi apucat o pofta nebuna de o ciorba adevarata, acrita cu bors de la bunica. Curand, as fi renuntat complet la cafea si m-as fi dedicat ceaiului. As fi descoperit jazzul si as fi mers la Garana de placere, nu doar din curiozitate. As fi fost mult mai feminina si m-as fi imbracat si comportat ca atare. As fi invatat sa merg pe tocuri. As fi avut relatii mai simple. Nu m-as fi transformat intr-o sibianca de imprumut, pe mine s-ar fi vazut in continuare ca-s din Bucuresti, dar fiind de treaba, oamenii ar fi inceput curand sa ignore acest aspect. M-as fi plimbat singura seara, fara teama, pe strazile lor luminate, vechi si tacute, atat cat m-ar fi lasat noii prieteni inainte sa devin ce considera ei a fi om nebun. As fi lasat gafele si dramele de capitala in urma si as fi incercat chestia aia pe care oamenii o numesc viata normala. Atata doar ca pentru mine ar fi fost foarte diferita si noua.

Am ramas aici si mi-am complicat intentionat viata. M-am gandit ca nu sunt pregatita inca sa am o viata linistita si fericita si ca farmecul perioadei asteia sta in haosul ei, in contrastele tipatoare, in relatii complicate, drame si gafe. 

Acum, din toata viata aia, mi-au ramas luminile si linistea.

If I could fly

Din seria zilelor care incep prost si se termina neasteptat.

Ca asa e uneori, te trezesti prea devreme, ti-e somn juma de zi, in continuare nu poti sa iesi din casa pentru ca ai ramas fara bani si glezna tot doare, mancarea e doar potentiala, adica tre’ sa fie gatita, pisica e iar isterica, prietenii sunt care incotro, si din prietenii astia apare unu’ seara la usa ta, plin de spume ca a avut o zi proasta.

Si de aici a pornit totul. Am iesit la o plimbare seara, cu gandul sa calmez persoana cu pricina si, nemaistiind ce sa fac, i-am propus sa plecam asa, noaptea, de nebune, unde vedem cu ochii. Cum ea e dromomana, ca si mine, i-a cam suras ideea unei plecari aiurea, departe de Bucuresti. Pe drum insa, a aparut o sticla de vodka din Polonia, ceea ce a amanat plecarea pentru a doua zi.

Si asa, dimineata am pornit spre Comana, nitel mai calme si cu gandul ca facem ceva util: ne plimbam prin padure si vizualizam un dream house in ce-a mai ramas din Codrii Vlasiei. Planurile au fost bune, locul ala chiar e frumos si s-a lasat cu poze, ciufulit frunze galbene si povesti pescaresti la margine de balta cu pescarul Ion, zis Hussein.

Ne-am lasat cu greu duse de-acolo, ca era liniste si padurea e asa frumos colorata toamna, iar eu oricum n-am mai vazut altceva decat pereti de ceva vreme. In drum spre casa, am continuat cu pozele de turiste la apusul de soare, cand ceva a isterizat-o iar pe colega de drum. Usor panicata de ce ar putea urma, am scos capul pe geam si am vazut oameni zburand in chestii si m-am bucurat ca un copil care sta pe camp si numara avioanele care trec, timp in care colega poza frenetic evenimentul. Zburatorii, foarte draguti, ne-au facut cu mana o vreme, dupa care, spre surprinderea noastra, ne-au facut semn cu mana sa ii urmam. Ok, here we go to the middle of nowhere, what could happen?

Asa am ajuns pe aerodromul din Comana, unde zburatorii se despachetasera din zburataciuni si au venit sa ne salute. Tot asa am aflat ca zburatoarele se numesc motoparapante si ca putem si noi sa ne dam cu ele daca vrem. De vrut, vroiam, dar plecaseram la plimbare cu bani de suc si-atat. Am scotocit prin toate buzunarele secrete, le-am oferit pana la ultimul banut si eram in stare sa le dam si bonuri de masa. In 5 minute eram deja echipate in niste combinezoane de catre oamenii de acolo si urcate in aparate. In tot timpul asta, uitasem complet ca am groaza de zbor si de inaltime si de tot si ca ametesc si daca urc la un metru inaltime. Am reusit sa balmajesc ceva despre frica mea de zbor, i-am facut pe oameni sa rada si sa se uite la mine neincrezatori. Pai ma urc aici daca mi-e frica? Da, da, e perioada in care fac chestii noi, o viata am si 23 de fobii, asa ca what the hell?

Am zburat. Really. Sus, sus, in aer. And it was awesome! This might be that kind of freedom everybody talks and sings about. Doi oameni, intr-o barcuta firava, cu motor si parapanta. Mi-au inghetat, desigur, toate partile care au ratat sa fie infofolite, m-am agatat delicat de pilot, in caz ca apare vreo criza de inaltime si mi-am simtit inima in gat la toate virajele si chestiile smechere care s-au petrecut. In mod ciudat, aveam incredere intr-un om pe care il cunosteam de nici 10 minute. Poate cei 14 ani de experienta si tot m-au convins, dar asa rapid? Iar colega a zburat cu un nene despre care urma sa aflam ca e campion, vicecampion si tot felul de titluri fancy si ca a trecut Alpii in zbor. All in all, niste oameni faini care fac o chestie faina si le place mult sa zboare si sa-i zboare si pe altii.

Asa ca multumesc, Steliana. Sper sa ne mai suparam, ca iete ce bine e. Ne mai santajam emotional un pic cu viata, 2-3 suturi in fund si un zbor. Fair trade?

In bataia vietii

Refuz sa ma supar pentru ultima perioada.

Stiu eu cum e viata; vine si te plesneste peste fata si te intreaba daca ti-a placut. Asa e ea, mai sadica. Si daca indraznesti sa te plangi, iti mai aplica un plici peste fata, sa te inveti minte, ca mai bine iti era cu o singura durere, decat cu doua si tu nici n-ai stiut, ignorantule. Iaaaa, sa apreciezi viata de-acu’ incolo, da?

Si ce daca? Ce, daca nu iti merge bine acum, e vreo problema? Ei na, nu mai ai loc de munca. Dar uite ce sanatosi iti sunt copiii! Oops, unul din ei a facut pneumonie, taie ultima replica; deh, daca ai fi apreciat la timp, nu se mai intampla asta. In continuare, nu esti multumit? Nu-i problema, oricum nevasta te inseala. Mai vrei sau ti-a ajuns? “Oh, nu, doamna vietii,  de-acum ma bucur de viata FIX asa cum e!”

Asa si pe aici. Probleme si complicatii cu dintii, genunchiul sensibil busit, glezna sensibila scrantita, viata sociala la fel de dubioasa ca asta-vara, nimic nu revine la normal, prietenii stau si ei si se plang de ale lor, netul pe telefon mi-a mers pentru 2 zile, apoi a cedat, nu mai am jumatate din lucrurile de asta-vara, motanul e iar isteric si ma umple de zgarieturi. Refuz sa zic ceva de viata! Nu ma supar, uite-asa. Da, s-ar putea sa port un ghips minunat de ziua mea. Nu, in continuare, nu ma supar. Ce, am innebunit? Dupa ce ca ma afund, sa ma mai si grabesc?

Dar in unele momente, chiar si eu simt ca nu se mai poate. Un moment de genul ar fi cel de azi, 5 noiembrie, cand, dupa ce ca afara miroase a iarna, in magazine am vazut ca exista deja produse de Craciun. Trei standuri intregi cu stelute de iarna, mosi craciuni, clopotei si sclipiciuri nefondate. Putine lucruri sunt mai triste pentru mine decat sa vad Craciunu-n magazine. De asemenea, la fel de putine chestii imi provoaca indignarea pe care o simt cand vad produse de Craciun pe rafturi, cu 2 luni inainte de sarbatorile de iarna. Va rog, nu va bateti joc de luna noiembrie. E luna mea. Nici macar nu a nins, dar fulgi de zapada plasticosi si stralucitori asteapta sa fie cumparati. Si-asa nu-i cea mai fericita perioada pentru mine, oricum urasc Craciunul and I deal with it pe toata perioada aia oribila, chiar nu e nevoie sa imi prelungiti chinurile cu inca o luna.

Dar pentru ca nu vreau sa fiu disrespectful or anything, voi vedea si ceva bun in chestia asta. Din toata gramada de inutilitati, am ales cea mai frumoasa chestie, de care ma bucur in fiecare an, chiar daca apare iarna – Milka Bratapfel. La care ma voi duce sa meditez acum, sa-mi treaca socul iernii.