Si bine se face.

Am asteptat multi-multi ani un moment ca asta, cam de cand m-am prins ca e doar pe hartie chestia aia cu promisiunile politice de “mai bine”. Mai bine nu.

Rebela m-am simtit dintotdeauna, de cand vorbeam neintrebata si obisnuiam sa spun niste adevaruri crunte, dar fara rautate. De cand mi-am dat seama care-i faza cu drepturile si am inceput sa mi le apar intens. De cand m-am simtit dezamagita si trista la ideea ca asta-i tara mea. De cand am auzit-o p-aia cu “voi sunteti vocea” si “viitorul” si am crezut in tampenia aia. Pana a venit minunatia de generatie noua, care, mai nou, astia-s speranta. De cand mi-am dat seama ca pot face liste intregi cu lucruri care sunt nedrepte. De cand am facut un ditamai plan de atac in scoala, pornit de la drepturile care erau incalcate. Pana la urma, s-a prins alt om de idee si a transformat-o in nush ce campanie.

Tot asa, de cand eram mai micuta, ma asteptam mereu la ceva care sa se schimbe in bine. Ca schimbari au fost, multe, da’ parca din lac in put. De atunci imi doream sa ies in strada si sa falfai si eu un panou, ceva, oricat de stupid ar suna. De cataroaie si de foc mi-e frica; astea cam taie din entuziasmul dreptatii sau whatever. Dar trebuie sa recunosc ca sunt necesare. La doar o mana de oameni cu stegulete in mana nu cred ca apareau atatea reactii. Da, e nasol ca au ajuns sa-si rupa de sub picioare ca sa dea in cap altora, dar poate faptul ca oamenii au ajuns sa fie in stare de asa ceva trebuie sa dea de gandit in legatura cu tot ce merge prost pe aici. Abuzuri au fost de ambele parti si, pana la urma, cred ca pana si din randul jandarmilor erau oameni care si-ar fi dorit sa iasa in strada, ca nu cred ca le merge lor chiar asa de bine. Zic si eu…

Cel mai tare mi se pare faptul ca se protesteaza pentru o mie si ceva de chestii. Asa si trebuie ! Semn ca ne-am saturat de TOATE rahaturile din tara, nu doar de unele. Da, si de tampenia cu SMURD, si de Rosia Montana, si de conducere, si de legi, si de nivelul de trai, si de sistemul de sanatate sau de cel educational sau de pensii, asa cum sunt ele acum, si de atitudine si, da, poate chiar si de legea care interzice torte pe stadioane, ce? Si da, dupa toate nesimtirile aruncate cu lejeritate in fata timp de ani de zile, merita. Dupa toata nepasarea, mascata din an electoral in an electoral, ne-a ajuns. Macar putem sa spunem ca nu mai acceptam asta, nu doar sa stam in casa si s-o mormaim cu fiecare ocazie. Si daca apar violente, asta e, e doar un rezultat ce nu poate fi ocolit al unei constiinte colective care a fost sufocata si dispretuita.

Nu ne mai convine nimic. Austeritatea impusa de conditiile economice de prin lume oricum e grea de inghitit; nu mai era de nevoie si de un strat de bataie de joc pe deasupra, sa ne convinga ca avem o viata de rahat. Nu ne convine ca dispar banii din toate fondurile existente si inexistente dedicate noua, cetatenilor, pentru diverse treburi, cum ar fi o nenorocita de autostrada cu un numar decent de kilometri, o asigurare medicala care sa te aduca intreg de la spital, o pensie care sa nu te omoare sau facilitati adevarate pentru studenti, nu tot ce s-a pus mana de la mana pentru a acoperi lipsurile.

Si nu ca as vedea eu doar defectele sau jegul care s-a strans in atatia ani. Nuuu, sigur sunt si parti bune. In mod clar, politica noastra e transparenta. Aici n-am ce zice, de vreme ce pana si un tzanc de 10 ani se prinde ca e ceva in neregula si asteapta o schimbare. Asa e normal? Nici sa nu fi iesit bine in lume si deja sa astepti o schimbare pentru ca reusesti sa vezi cumva ca toata treaba e urata?

Mi-as fi dorit sa fiu fotograf, sa pot sa prind niste imagini absolut geniale cu centrul si cu centrul vechi in serile astea… Nu pentru propaganda, nu pentru cine stie ce… Dar ar fi fost geniale. Si apoi s-o lipesc langa o poza din zilele normale, cu populatia obisnuita. Cam asa suntem noi. Am ajuns sa fim cinici, ne punem un zambet fals si functionam cat se poate de normal in fiecare zi. Ne imbracam frumos, iesim in centru. Asta pana ni se taie si ceva reuseste sa ajunga dincolo de tot cinismul. Si atunci ne imbracam frumos, iesim in centru si, in sfarsit, protestam.

La final, filmuletul meu preferat din aceasta perioada, luat de pe hotnews. Ah, si replica mea preferata din aceasta perioada este - “Aparatorii dreptului nostru de a nu avea nimic”.  Si imaginea de la inceput este imprumutata de pe http://www.mediafax.ro/politic/ponta-i-a-informat-pe-liderii-pe-despre-protestele-de-strada-din-romania-si-despre-cauzele-acestora-9150592/, sper sa nu se supere. 

Pana la urma, niste cumparaturi mi-a cam placut sa fac. O decoratiune sub forma de turturi verzi tot am luat. La luminite m-am holbat. Brad am cerut si am si primit, iar la un moment dat va fi si impodobit. Pata de pe tavan s-a estompat (zile multe si fericite sa aiba Mioara, datorita careia a avut loc acest miracol). Niste cadouri am luat, ba chiar, pentru toata-toata lumea, ca in nici un an de dinainte. Am tot batut orasul (si prin “orasul”, inteleg centrul vechi, Unirea, AFI, Liberty si o parte din Buzau, care evident nu e in Bucuresti, dar nu se mai pune) si ma simt ca o enciclopedie ambulanta a produselor de sezon. Pe scurt, in centrul vechi sunt obisnuitele tampenioare simpatice de la targul bisaptamanal de acolo, plus miere geniala, de menta, de coriandru si tot asa. Si sapunuri cu miere si alte chestii (cimbrisor, my personal favourite) care miros foaaarte fain si mi-au cam alunecat din mana, deci presupun ca erau grase si destul de naturale asa, nu ca m-as pricepe prea tare. Aaaa, si bombonele cu miere si caramel, lamaie, eucalipt, ghimbir, menta si cine stie ce altceva. Buuuuuun… In AFI sunt haine, multe, peste tot, multe din ele reduse, dar, pana la urma, in ultimii ani, hainele la noi se tot reduc asa random. Tot aici sunt si singurii clopotei pe care ii suport, sunt vreo 6 pe un bat colorat si se aud incet si delicat. In Liberty sunt obiecte. And by that, I mean random stuff you can buy, clothing not included. In Unirea sunt cosmetice. Din pacate, nu mai exista Big Shop, ceea ce e trist, pentru ca acolo am gasit cea mai buna crema pentru maini, de-aia de-ti lipea la loc pielea dupa chinurile iernii. Testata pe multe maini sensibile si ranite; multi oameni vor suferi in absenta ei.

Colindele tot nu pot sa le ascult; tot ce e muzical din perioada asta ma zgarie pe creier intr-un mod greu de suportat si imi provoaca niste spasme ocazionale, ca sa arat ca un nebun in toata regula. Detest Craciuneii decorativi in continuare, in orice forma s-ar afla ei. Detest si clopoteii, aia nu intra nici macar la muzical, sunt doar chin, chin, chin si iara chin. Zapada nu vreau, decat un peticel mic, in care sa-l pozez pe Pushu, sa vad daca arata ca neamul lui de norvegieni de padure in mediul natural. Oamenii tot nu-mi plac.

Mi-a cam placut sa gatesc pentru sarbatorile astea. Cred ca venise momentul initierii in tainele bucatariei adevarate, aia pe care o inveti de la bunica, in apropierea unor sarbatori, ca atunci gateste ca pentru armata. Asa ca azi m-am initiat in sarmale (am creat aproape jumatate de oala, cot la cot cu bunica, spre surprinderea si mandria ei) si m-am semi-initiat in taina piftiei. Mai am mult de invatat acolo, da’ reusesc eu cumva. Ca si oamenii astia de gatesc bine, nu lasa de la ei, n-ai vazut asa ceva! Mereu te pacalesc cu ceva, iti distrag atentia si te trimit dupa cai verzi pe pereti, timp in care ei mai arunca in oala magica un ultim praf de ceva obscur si misterios care da apoi tot gustul mancarii.

De scrisoarea pentru Mosul am uitat complet, ceea ce e foarte neobisnuit din partea mea. In general, am liste mentale pregatite cu tot ce-mi doresc, ca doar tre sa fiu eficienta la capitolul asta. Stiu macar ca imi doresc sanatate, ca-i buna la casa omului si m-am saturat sa ma simt ca o babuta de 70 de ani. Imi doresc si liniste si pace, am obosit sa ma agit degeaba si m-am cam plictisit de nevrotism, dati-mi o tulburare noua. Haine am, multumesc, aici am dres-o. N-am dulap pentru ele, though, so fix this. Licenta ar fi utila, thank you very much. La fel si cateva sticle de alcool. Si voi face o chestie noua anul asta, as vrea sa-i dau Mosului un cadou. As vrea sa ii ofer toata ingrijorarea si atentia si interesul pe care le-am manifestat fata de chestii, oameni, evenimente, situatii anul asta. Intr-o cutie mica si stralucitoare. Poate sa-i dea si foc din partea mea dupa ce o primeste, not my problem anymore.

Toate ca toate, dar Craciunul asta il astept usor si calm. Nimic nu va schimba faptul ca, in adancul meu, il detest, dar poate n-o sa se prinda si anul asta si o sa ma lase in pace. In copilarie ma entuziasmam teribil de Craciun – cadouri, jucarele, luminite, mancare si alcool, ce mai poate sa-si doreasca un copil? Bine, cu alcoolul nu aveam nici o treaba, dar era acolo. Si stiam ca e important si parca avea o prezenta asa impunatoare, mai ales ca in amintirile mele apar niste sticle foarte mari, una din ele umpluta cu ceva albastru. Le priveam de departe, cu mult respect, erau ceva misterios si putin periculos, impresie cu care am ramas, probabil, cand am vrut sa gust din chestia albastra si m-a usturat limba crunt, si a trebuit sa imi torn apa in gura cu cea mai mare cana pe care am gasit-o, poate doar-doar usturimea s-o duce cu potopul.

Dupa o vreme, am crescut si dupa cateva evenimente triste din viata mea si dupa ce am aflat intr-un mod lipsit de delicatete ca Mos Craciun e la fel de real ca basmele pe care le citesc, am renuntat la Craciun. Adica da, il serbam in fiecare an, musafiri, mancare, alcool, cadouri. Doar ca n-a mai fost niciodata la fel. Si, la un moment dat, pe la inceputul facultatii, m-a apucat subit entuziasmul pentru Craciun. Am incercat sa fac totul ca la carte, cumparaturi, cadouri, mancare, alcool, traditii, brad, peace and joy in the world. Sigur ca da, ala a fost cel mai de rahat Craciun ever, cu toate prostiile, incepand de la certuri, continuand cu bradul imens care tot cadea, impodobit cum era, nenorocitul si nerecunoscatorul, si pana la pata de pe tavan, de deasupra capului meu, facuta de zapada topita infiltrata prin acoperis care curgea pic-pic infiorator de aproape de prelungitor. Si da, intr-adevar, bradul s-a dus, certurile s-au sters, dar pata aia nenorocita si mare a ramas. Ingalbenita, sfidatoare, singurul element imperfect din refugiul meu. A reminder of what Christmas means to me, one that I used to see every morning.

Asa ca nu e de mirare ca n-am mai avut deloc sperante pentru urmatorul Craciun. Astuia nu i-am dat nici o sansa. L-am desfiintat de la bun inceput si l-am refuzat cu hotarare. Eh, certurile au fost, nervii au fost, dar it all turned out well in the end. Poate n-a fost Craciunul clasic, dar a fost un Bloody Mary (sau mai multe) la 3 dimineata dupa ce am plecat de acasa. Close enough.

Asa ca anul asta sunt neutra fata de Craciun, nu incerc sa il provoc in vreun fel. O sa stau cuminte, o sa fac ce face si restul oamenilor si o sa sper sa ma pierd in multime, departe de furia miracolelor Craciunului. O sa fiu less of a Grinchess, but less of a Christmassy person as well, which basically means I’m going to be less of anything. Poate e cel mai bine asa, poate am nimerit o cale nefortata spre iesirea din tipare. Si de aici incolo, ce-o fi, o fi.

Pornind de la  prima etapa, casa de bilete, pana la calatoria in sine, CFR-ul pare sa-ti ofere oportunitatea perfecta de a-ti testa functionalitatea psihica. Putine teste psihologice au aceeasi acuratete, validitate, fidelitate, ce vrei tu.

Si vezi aici cam cat de bine iti merge asertivitatea, cam cat de bun e controlul impulsurilor, care e rezistenta la stres, cat de bine iti functioneaza mecanismele inconstiente de reprimare sau, fereasca-i Dumnezeu pe ceilalti, refulare. Tot aici poti sa verifici si nivelul de cultura, iar prin asta ma refer la definitia sociologica, aia cu asumarea normelor, in zona aia, nu numarul de carti citite. Bine, poti sa verifici si aia, mereu se gaseste cate un personaj citit sau un boem care a luat-o razna care sa-ti povesteasca ceva despre literatura. Daca ai putin noroc si dai de boem, s-ar putea sa ai parte de o conversatie interesanta si de o durere in minus in compania CFR .Daca nu, drumul ar putea sa se transforme intr-un curs insipid de limba si literatura romana, unde nu se intampla nimic si se spun niste cuvinte conform unor tipare si aia e. E drept, orele mele de romana nu erau niciodata asa, mereu se intampla ceva, dar am auzit de la altii ca romana e un chin. Eh, si aici apare necesitatea unui music player cu baterie buna si volum ridicat. Asta am primit de ziua mea, asta mi-am ales din lista propusa de tata, traditie veche de-a noastra. Argumentul a fost simplu, dar hotarat – merg mult cu CFR-ul. Si uite asa, acum imi tuna in urechi Pantera si n-aud nimic din ce vrajeste batranelul de langa mine care sta dezlanat si ma atinge, incercand sa farmece o domnita in partea cealalta.

Ma strivesc intre sticla de CFR pe care au mai atins-o mii de oameni neinteresati de igiena si un batranel care se amuza foarte repede. În clipa asta, mi-e greu sa aleg ce prefer. As putea sa stau in picioare pentru urmatoarele ore, dar ar fi trist, ca de-aia am bilet cu loc. Iar pe hol sta deja bagajul meu, care n-a mai avut loc in compartiment. Asta mi se pare inca o chestie fabuloasa de la CFR: compartimente de 6 persoane cu locuri pentru 4 bagaje studentesti. Ar incapea si 6 trollere mici, dar asta doar daca s-a da jos sacosele, panerele, pungutele, sticlele si asa mai departe.

Pe bancheta din fata mea pot sa vad praful si amintirea vaga a culorii initiale a scaunelor, undeva la vreo 2 tonuri distanta de cea actuala. Nu ca ar fi mizerie. Nu. Ultima data cand am fost cu trenul, la inceputul lui decembrie, am luat un purice din tren. Zic si eu asa.

Asadar, o calatorie cu CFR-ul iti creste musai imunitatea (spre binele tau, ar fi bine sa iti creasca, nu sa-ti scada) si te ajuta sa te antrenezi cu anxietati si fobii (de lipsa de igiena, de boli, de oameni etc).

Aproape nimeni nu-si ocupa locul stabilit in tren. Primul venit, primul servit. De exemplu, eu acum ar fi trebuit sa stau langa geam, in directia de mers, sa-mi treaca prin fata ochilor campii si copacei si chestii care sa ma relaxeze in timp ce scriu. Dar se stie ca locurile la geam sunt primele luate, iar fix asta de care zic e cel mai bun loc din compartiment. Cu toate astea, nu ma plang. As fi putut sta intre doi oameni. Viata e buna.

Mereu am crezut ca o sa ma mut in Sibiu. Stiam oameni pe acolo, mergeam des in vizita si aveau si facultate de psiho.

Nu s-a intamplat. Cand a fost vorba de admitere si am avut sansa, am refuzat-o si am ales o facultate din Bucuresti. Am crezut ca o sa regret, ca era orasul viselor, orasul vietii. Mi-a fost bine mersi si aici. Acum, toate planurile par asa undeva departe, iar Sibiul a ajuns un oras pe care uneori simt ca il vizitez din nostalgia fostei noastre legaturi. Poate o sa ma mut candva aici, macar pentru o perioada, desi ideea suna atat de departe. E ca si cand Sibiul ar fi fost pe un drum al vietii, iar  eu am ales un altul. Si avem noi o cursa speciala numita “amintiri si regrete” care ne mai trage impreuna din cand in cand. Dar cine nu are?

Si adevarul e ca viata mea de acum ar fi fost complet schimbata daca as fi apucat sa ma mut. Ba chiar si eu as fi fost total schimbata. As fi stat intr-un apartament mic si dragut de pe Balcescu, mi-as fi facut mici obiceiuri de om proaspat mutat care isi adora locuinta si orasul. Mi-as fi cumparat dimineata covrigi si limonada de vizavi de Imparatul Romanilor. As fi plecat la facultate pe bulevard si apoi pe niste strazi pe care le-as fi invatat pana la urma. As fi baut o cafea in barul de langa pe care am uitat cum il chema. Cred ca m-as fi imprietenit cu oamenii de acolo, mai mult decat o fac acum, cu siguranta. Or fi ei sibienii mai reci, da’ astia tineri si proaspeti sunt foarte dornici sa cunoasca oameni pe care sa-i ameteasca in stil ardelenesc. As fi citit mai mult si as fi vizitat libraria-beci aranjat a Humanitasului in care mi-am gasit poezia preferata. As fi mancat acasa ce as fi reusit sa gatesc din lucruri cumparate de la Billa. Nu foarte mult si nu foarte variat, ca nici macar Sibiul nu putea sa nasca in mine adevarate aptitudini gastronomice. As fi iesit in foarte multe baruri si cafenele pe care mi le-ar fi prezentat noii colegi, plini de entuziasm. Intr-un tarziu, as fi gasit crama si n-as mai fi plecat de acolo. As fi mers cu noii prieteni in apropierea Sibiului, in weekenduri; poate si mai departe, spre Brasov, Sighisoara, cine stie? As fi avut note bune numai daca as fi vrut si as fi invatat dintr-un alt motiv decat acela de a inlocui ceva. As fi avut parte de mai multa viata culturala, pentru ca nu as fi avut de ales. As fi avut accent. M-as fi intors acasa o data la cateva luni, sa imi refac suvitele verzi, asta daca n-as fi renuntat la ele deja, sau cand m-ar fi apucat o pofta nebuna de o ciorba adevarata, acrita cu bors de la bunica. Curand, as fi renuntat complet la cafea si m-as fi dedicat ceaiului. As fi descoperit jazzul si as fi mers la Garana de placere, nu doar din curiozitate. As fi fost mult mai feminina si m-as fi imbracat si comportat ca atare. As fi invatat sa merg pe tocuri. As fi avut relatii mai simple. Nu m-as fi transformat intr-o sibianca de imprumut, pe mine s-ar fi vazut in continuare ca-s din Bucuresti, dar fiind de treaba, oamenii ar fi inceput curand sa ignore acest aspect. M-as fi plimbat singura seara, fara teama, pe strazile lor luminate, vechi si tacute, atat cat m-ar fi lasat noii prieteni inainte sa devin ce considera ei a fi om nebun. As fi lasat gafele si dramele de capitala in urma si as fi incercat chestia aia pe care oamenii o numesc viata normala. Atata doar ca pentru mine ar fi fost foarte diferita si noua.

Am ramas aici si mi-am complicat intentionat viata. M-am gandit ca nu sunt pregatita inca sa am o viata linistita si fericita si ca farmecul perioadei asteia sta in haosul ei, in contrastele tipatoare, in relatii complicate, drame si gafe. 

Acum, din toata viata aia, mi-au ramas luminile si linistea.

Din seria zilelor care incep prost si se termina neasteptat.

Ca asa e uneori, te trezesti prea devreme, ti-e somn juma de zi, in continuare nu poti sa iesi din casa pentru ca ai ramas fara bani si glezna tot doare, mancarea e doar potentiala, adica tre’ sa fie gatita, pisica e iar isterica, prietenii sunt care incotro, si din prietenii astia apare unu’ seara la usa ta, plin de spume ca a avut o zi proasta.

Si de aici a pornit totul. Am iesit la o plimbare seara, cu gandul sa calmez persoana cu pricina si, nemaistiind ce sa fac, i-am propus sa plecam asa, noaptea, de nebune, unde vedem cu ochii. Cum ea e dromomana, ca si mine, i-a cam suras ideea unei plecari aiurea, departe de Bucuresti. Pe drum insa, a aparut o sticla de vodka din Polonia, ceea ce a amanat plecarea pentru a doua zi.

Si asa, dimineata am pornit spre Comana, nitel mai calme si cu gandul ca facem ceva util: ne plimbam prin padure si vizualizam un dream house in ce-a mai ramas din Codrii Vlasiei. Planurile au fost bune, locul ala chiar e frumos si s-a lasat cu poze, ciufulit frunze galbene si povesti pescaresti la margine de balta cu pescarul Ion, zis Hussein.

Ne-am lasat cu greu duse de-acolo, ca era liniste si padurea e asa frumos colorata toamna, iar eu oricum n-am mai vazut altceva decat pereti de ceva vreme. In drum spre casa, am continuat cu pozele de turiste la apusul de soare, cand ceva a isterizat-o iar pe colega de drum. Usor panicata de ce ar putea urma, am scos capul pe geam si am vazut oameni zburand in chestii si m-am bucurat ca un copil care sta pe camp si numara avioanele care trec, timp in care colega poza frenetic evenimentul. Zburatorii, foarte draguti, ne-au facut cu mana o vreme, dupa care, spre surprinderea noastra, ne-au facut semn cu mana sa ii urmam. Ok, here we go to the middle of nowhere, what could happen?

Asa am ajuns pe aerodromul din Comana, unde zburatorii se despachetasera din zburataciuni si au venit sa ne salute. Tot asa am aflat ca zburatoarele se numesc motoparapante si ca putem si noi sa ne dam cu ele daca vrem. De vrut, vroiam, dar plecaseram la plimbare cu bani de suc si-atat. Am scotocit prin toate buzunarele secrete, le-am oferit pana la ultimul banut si eram in stare sa le dam si bonuri de masa. In 5 minute eram deja echipate in niste combinezoane de catre oamenii de acolo si urcate in aparate. In tot timpul asta, uitasem complet ca am groaza de zbor si de inaltime si de tot si ca ametesc si daca urc la un metru inaltime. Am reusit sa balmajesc ceva despre frica mea de zbor, i-am facut pe oameni sa rada si sa se uite la mine neincrezatori. Pai ma urc aici daca mi-e frica? Da, da, e perioada in care fac chestii noi, o viata am si 23 de fobii, asa ca what the hell?

Am zburat. Really. Sus, sus, in aer. And it was awesome! This might be that kind of freedom everybody talks and sings about. Doi oameni, intr-o barcuta firava, cu motor si parapanta. Mi-au inghetat, desigur, toate partile care au ratat sa fie infofolite, m-am agatat delicat de pilot, in caz ca apare vreo criza de inaltime si mi-am simtit inima in gat la toate virajele si chestiile smechere care s-au petrecut. In mod ciudat, aveam incredere intr-un om pe care il cunosteam de nici 10 minute. Poate cei 14 ani de experienta si tot m-au convins, dar asa rapid? Iar colega a zburat cu un nene despre care urma sa aflam ca e campion, vicecampion si tot felul de titluri fancy si ca a trecut Alpii in zbor. All in all, niste oameni faini care fac o chestie faina si le place mult sa zboare si sa-i zboare si pe altii.

Asa ca multumesc, Steliana. Sper sa ne mai suparam, ca iete ce bine e. Ne mai santajam emotional un pic cu viata, 2-3 suturi in fund si un zbor. Fair trade?

Stiu eu cum e viata; vine si te plesneste peste fata si te intreaba daca ti-a placut. Asa e ea, mai sadica. Si daca indraznesti sa te plangi, iti mai aplica un plici peste fata, sa te inveti minte, ca mai bine iti era cu o singura durere, decat cu doua si tu nici n-ai stiut, ignorantule. Iaaaa, sa apreciezi viata de-acu’ incolo, da?

Si ce daca? Ce, daca nu iti merge bine acum, e vreo problema? Ei na, nu mai ai loc de munca. Dar uite ce sanatosi iti sunt copiii! Oops, unul din ei a facut pneumonie, taie ultima replica; deh, daca ai fi apreciat la timp, nu se mai intampla asta. In continuare, nu esti multumit? Nu-i problema, oricum nevasta te inseala. Mai vrei sau ti-a ajuns? “Oh, nu, doamna vietii,  de-acum ma bucur de viata FIX asa cum e!”

Asa si pe aici. Probleme si complicatii cu dintii, genunchiul sensibil busit, glezna sensibila scrantita, viata sociala la fel de dubioasa ca asta-vara, nimic nu revine la normal, prietenii stau si ei si se plang de ale lor, netul pe telefon mi-a mers pentru 2 zile, apoi a cedat, nu mai am jumatate din lucrurile de asta-vara, motanul e iar isteric si ma umple de zgarieturi. Refuz sa zic ceva de viata! Nu ma supar, uite-asa. Da, s-ar putea sa port un ghips minunat de ziua mea. Nu, in continuare, nu ma supar. Ce, am innebunit? Dupa ce ca ma afund, sa ma mai si grabesc?

Dar in unele momente, chiar si eu simt ca nu se mai poate. Un moment de genul ar fi cel de azi, 5 noiembrie, cand, dupa ce ca afara miroase a iarna, in magazine am vazut ca exista deja produse de Craciun. Trei standuri intregi cu stelute de iarna, mosi craciuni, clopotei si sclipiciuri nefondate. Putine lucruri sunt mai triste pentru mine decat sa vad Craciunu-n magazine. De asemenea, la fel de putine chestii imi provoaca indignarea pe care o simt cand vad produse de Craciun pe rafturi, cu 2 luni inainte de sarbatorile de iarna. Va rog, nu va bateti joc de luna noiembrie. E luna mea. Nici macar nu a nins, dar fulgi de zapada plasticosi si stralucitori asteapta sa fie cumparati. Si-asa nu-i cea mai fericita perioada pentru mine, oricum urasc Craciunul and I deal with it pe toata perioada aia oribila, chiar nu e nevoie sa imi prelungiti chinurile cu inca o luna.

Dar pentru ca nu vreau sa fiu disrespectful or anything, voi vedea si ceva bun in chestia asta. Din toata gramada de inutilitati, am ales cea mai frumoasa chestie, de care ma bucur in fiecare an, chiar daca apare iarna – Milka Bratapfel. La care ma voi duce sa meditez acum, sa-mi treaca socul iernii.

E toamna, n-am ce zice, dupa cat m-am plans ca eu n-am parte de toamna. E foarte adevarat ca mi-a trecut toata indignarea aia cu “da’ de ce inca port pantaloni scurti si maieu in octombrie?!” si toate cele, dar acum am dat in cealalta extrema de mofturi – e prea frig, ca asa am eu noroc la vreme. Am avut parte de o saptamana si ceva de chinuri, toamna, frig, toamna rece si infricosatoare la Constanta, cursuri obligatorii, dar inutile pentru ce imi doresc si pentru ce imi trebuie, exact ca in clasa a 12a, ca doar repetam anul acesta, in mare, experienta bacului. Doar ca mai dificila si mai dureroasa, conform nivelului de rezistenta la care am ajuns. Cosmaruri cu licenta au aparut inca de pe acum, si mai e timp destul sa se dezvolte adevarate scenarii horror.

Da, e drept, mi-am scos din dulap jachetele mele preferate. In sfarsit, pot sa imi port geaca verde de piele fara sa ma sufoc de cald si fara sa urc pe un munte. Pot sa imi plimb jacheta rosie in carouri prin oras, ca nu l-a mai vazut de mult timp. Ma bucur si de faptul ca a venit vremea bocancilor, a ghetelor, a cizmelor si a sosetelor lungi si calduroase. Pot sa merg in cizme si sa am picioarele in siguranta si la caldurica, nu ca in slapi, amenintate de praf si alte picioare mai putin delicate care s-ar putea aseza pe ele. Am scos si mormanul de esarfe groase si fulare, pe care pot sa le arunc pe mine fara sa mor strangulata.  Si port deja caciula si manusi, ca-s mai friguroasa ca de obicei. Cred ca e din cauza ca imbatranesc. Iar.

Casa e in proces de reconstructie; mai precis, se afla in faza in care tre’ sa darami chestii ca sa le poti reconstrui eficient. Galagia nu ma deranjeaza; daca am reusit sa adorm, nu mai aud nimic oricum, cu tot daramatul lor. Problema apare cand ma trezesc. Adica atunci cand vibreaza toata casa si ma trezesc panicata ca e cutremur. Sau cand zgomotele facute sunt atat de creepy, incat te astepti sa te trezesti pe un platou de filmare de la Supernatural. Well, actually, that would be kind of awesome.

Bucurestiul nu prea imi mai ofera nimic. Baruri faine inchise, cluburi mutate si schimbate. Nu. De-aia tot fug in ce orase imi pica in cale, ca macar acolo mai e ceva de vazut si mai sunt si oameni noi. Poate chiar si oameni care NU vor sa fie sociabili, who knows? Neah, si aici sunt slabe sanse, dar macar pot sa profit de perioada aia scurta de acomodare, in care oamenii nu vorbesc chiar atat de mult. Most of them, anyway.

E vreme de vin fiert si ceai fierbinte, asa ca am inceput sa refac provizia de vin si sa o imbogatesc pe cea de ceai. Alcoolul din casa s-a terminat asta-vara, due to a series of unfortunate events. Acum refacem provizia, dar e asa greu sa strangi alcool, comparativ cu a-l folosi… Cat despre ceaiuri, nu stiu eu foarte multe, dar am gasit un fel de magazino-ceainarie in AFI care mi-a placut mult, ca are ceaiuri si cafea boabe care miros incredibil. Eu stiu ca asa e in orice ceainarie si ca se presupune ca sunt locuri frumoase, dar oamenii astia imi dau pachete verzi pentru ceai, so this is as good as it can get for me. De asemenea, cred ca dau doar 10 lei pe un pachet, in loc de 25 cat dadeam inainte pe aceeasi cantitate, deci pare bine. In rest, am renuntat la dezamagirile provocate de schimbarile din barurile preferate, asa ca, momentan, o sa-mi beau vinul fiert acasa. Cel putin, pana o sa apara ceva mai bun la orizont. Ca in viata.

Tot in seria de lucruri bune intra si cumparaturile de toamna. Nu ca ar fi vreo chestie speciala de toamna pentru care trebuie neaparat sa cumperi chestii, poate asa ca se schimba sezonul, dar, in principiu, e doar un pretext pentru haine noi si dragute. Rochii triste si groase, de toamna, dresuri groase si cizme. Da.

Halloween nu cred ca vreau sa fac. Mi-ar placea sa am parte de ala original, american. Cred ca mi-ar placea sa mursec un dovleac si sa-l fac dragut, desi nu m-as pricepe foarte bine la asta si ar rade toata lumea de tentativa mea. Si imi plac si dulciurile lor pentru ziua asta. Dar aici e altceva. Si, sincer, in rochii de vaduva ma imbrac cand vreau eu.

Am aliniat frumos teancul nou de carti de citit, seria de toamna pe care sper sa o imbogatesc cu ultimele 2 romane din seria Dune, finalizate de fiul domnului care a facut istorie in viata mea de SF. Am amanat mult momentul asta, asa cum amani, uneori, ultimele pagini dintr-o carte buna, pentru ca iti pare rau ca se termina… Mie imi plac fiii astia de oameni destepti cu idei frumoase, ca Brian Herbert sau Cristopher Tolkien, ca reusesc sa continue povesti cu ce material ratacit gasesc de pe la tatii lor care s-au dus. Keep the story going as long as you can. Yes.

De cand a inceput toamna, imi tot propun sa am parte de o dimineata adevarata, cu un pic de ceata, niste burnita, frig, dar nu foarte, o jacheta frumoasa, un fular mare si colorat, cafea si un drum bine cunoscut pana la facultate. Pana acum, nu am reusit sa ma trezesc mai devreme de ora 14, dar nici facultatea nu m-a provocat foarte mult, avand in vedere ca avem cursuri de la 16 incolo. Si nu, alea de la 8 dimineata nu se pun drept cursuri. Sunt altceva, niste chestii derutante puse la o ora care nu exista.

Mi-ar placea sa ma plimb si intr-un parc, dimineata. Singura problema e ca trebuie sa fie dimineata, ceea ce e clar incompatibil cu bioritmul meu. Acum e momentul ala fain cand se ingalbenesc frunzele si sunt niste contraste asa, putin ciudate, intre frunze galbene si trunchiuri negre, dar imi place mult. Imi plac si pozele facute in perioada asta, culorile si lumina mi se par tare frumoase, galben cu ruginiu cu negru si cu ce-o mai fi.

A aparut si scortisoara in tot felul de chestii; dupa atatia ani si tone de scortisoara, it never seems to get old. Prajituri cu mere, gogosi cu mere, placinta cu mere, covrigi cu mere, cinnabon, vin fiert, cafea, in curand cred ca o sa pun si in ciorba. Hmmm, nu, supa cu scortisoara exista, pe aia o pastram pentru primavara.

O sa incerc sa ma abtin de la o traditie de toamna, desi nu cred ca voi reusi. Voi incerca sa-l ocolesc pe Damien Rice din playlist, ca si-a facut destul veacul pe aici, daca are deja si o traditie proprie. Am dat de The National, imi plac, mi se par de toamna, asa.

Nu mai tin minte nici jumatate din ce s-a intamplat asta vara, desi e pacat; era material de ras in hohote pe durata multor zile. Dar nu-i nimic, de acum imi creez amintiri noi, de toamna.

Food of the year: Maldarul de scoici din Bulgaria. Pate pe paine. Piure cu copanel punct de la Buzoi. Si smantana pe paine cu ardei iuti murati si maruntiti.

Drink of the year: Tequila Jose Cuervo. Si nefiltrata in toate orasele posibile. Si, mereu, vodka. Aoleu, si B52

Party of the year: Tuaaaateeee. Minus alea care nu mi-au placut.

Song of the year: Rock FM. Nu, prea general. Piece of my heart si Summertime de la Janis Joplin, You can’t always get what you want de la The Rolling Stones, Stairway to heaven de la Led Zeppelin, Comfortably numb de la Pink Floyd, Come as you are de la Nirvana, In the middle of a heartbeat de la Helloween, obisnuitul Outlaw torn de la Metallica si, o scurta vreme, Kiss – I was made for loving you.

Site of the year: vplay.ro si google.ro, cautand cazare, bilete de tren si concerte.

Blog of the year: LMAOGTFO.

Relative of the year: Poate mama adoptiva.

The ‘Oups! I did it again…’ of the year: Pai, din gafa in gafa…

Friend of the year: Mitro.

Lover of the year: N-avem finalisti.

Clothing of the year: Bocancii. Si rochiile de vaduva.

Trip of the year: Pai tot anul – Sibiu, Vama, Constanta, Olanesti, Buzoi etc.

Statement of the year: De nervi. FEFE. Eu nu sunt de acord. Ma derutezi. Si stii ce ma mai deranjeaza? Mai vreau un shot! N-ai limite!

Social platform of the year: Bucata de plaja din fata Stufului. Strazile din Sibiu. Trenu’ de zi, trenu’ de noapte.

Sport of the year: Staying alive. Supravietuitul cu 6 lei.

Movie of the year: Love and other drugs, The Adjustment Bureau.

Book of the year: Freud – Psihologia inconstientului =)). Witold Gombrowicz – Ferdydurke.

Scent of the year: Betisoare parfumate cu Myrrh. Miros de mare-soare-nisip si sare pe piele si prin haine. Mere.

Game of the year: Jocul vietii.

A venit si vremea primului vin fiert al anului (desi ultimul chiar nu pare atat de departe…). Dupa o seara inedita in care am fost singurele ratacite intr-un bar populat exclusiv masculin si am urmarit intens doua meciuri, am decis sa deschidem sezonul de vin fiert in cel mai bun local pentru asa ceva – Acasa.

Afara e frig-frig, normal ca n-am avut parte de toamna pe care mi-am dorit-o, ca asa am eu mare noroc la vreme. Pentru ca inca mai am drumuri de facut si casa e in reconstructie, haine nu prea am; asa ca stau in rochia de plaja care inca miroase a mare si stau si scriu impresii la rece (la propriu).

Si dupa vara stupida si ametita si calduroasa pe care am avut-o, am intrat in ultimul an de facultate si acum am ajuns la obisnuitul moment in care ingheata tot si… Here we are, hoping for the best but expecting the worst.

Nu, am talentul meu special, si anume acela de a ma intalni cu oamenii pe care nu vreau niciodata sa-i vad. La inceput, am crezut ca e doar una din formele in care viata isi bate joc de mine. Adica na, sa dau pe strada fix de oamenii de care incerc sa fug? Nu, nu-i tocmai visul vietii. Sincer, m-am intalnit pe strada cu contabilul, cu tot cu mandretea lui. Iar acela a fost momentul in care am vazut ceva bun in toata chestia asta. Cat timp mi-am dorit sa ii strivesc fata cu bocancul meu? Desigur, nu numai lui, ci si ei, fara sa discriminam. Si uite-asa se creeaza ocazii perfecte pentru asa ceva.

Si fosti colegi pe care i-ai considerat idioti, fosti vecini care (Slava Domnului!) s-au mutat din cartier, fosti prieteni, fosti profesori care ti-au prezentat lumea atacurilor de panica, foste mari pasiuni ale vietii care te tin minte ca pe copchilasul caruia ii creau o fascinatie si atat, oameni carora trebuie sa le dai bani, oameni care iti datoreaza bani, oameni pe care ii detesti, oameni pentru care nu te-ai simtit niciodata suficient de bun, oameni de care incerci sa fugi, oameni cu care te intalnesti awkwardly, taximetristi care te-au luat beata dintr-un bar si, zile mai tarziu, te-au dus treaza si aranjata la facultate, sunt peste tot si te mai si recunosc. Si toate se intampla aici, in cel mai mare oras al tarii, ultima speranta a anonimatului. Cine s-ar fi asteptat sa incepem sa semanam cu un orasel mic si linistit, unde toata lumea stie tot despre ceilalti? Si poate nu stim tot despre fiecare om de pe strada, e normal; ce ma sperie este faptul ca din toti oamenii pe care ii vad intr-o zi, pot sa spun o poveste despre minim unul pe care sa-l cunosc de undeva. Si eu sunt aia antisociala, careia nu ii place sa cunoasca prea multi oameni, ca majoritatea se demonstreaza a fi idioti. Nu mai zic de vedete, sau ce-or fi, ca daca treci pe vreun bulevard dintr-asta special, se gaseste cineva din grupul tau care sa iti identifice jumatate din “vedetele” de acolo, daca nu chiar mai mult. De obicei, acel cineva e din afara Bucurestiului, din Pajistea Vietii sau mai stiu eu ce localitate pierduta, si ti-l arata pe X, presedintele echipei de fotbal Y, despre care toata lumea vorbeste si pe care tu nu l-ai vazut in viata ta.

Si, dincolo de oameni, se imputineaza locurile. Intr-o vreme in care toata lumea stie, cumva, nu numai toti patronii tuturor localurilor din oras, dar si clientii, devine din ce in ce mai greu sa te pierzi. Clienti care, la randul lor, isi impart zonele si localurile, obicei vechi, de altfel; si de aici, chiar ca nu mai exista dubii.

Si, pana la urma, cred ca de la asta ni se trage – de la oamenii astia care tot vin din afara orasului. Si nu ma refer la asta ca la un lucru rau si nu vreau sa sune elitist, pur bucurestean sau mai stiu eu ce. N-as opri oamenii sa vina aici, mai ales ca vin cu ceva ce mie mi se pare interesant. N-am trait mult pe aici ca sa stiu fix-fix cum merge treaba. N-am trait suficient de mult ca sa pot compara cu alte epoci prin care a trecut orasul. Dar pot sa compar intre cum ma ascundeam aici la 5 ani si cum o fac acum. Si, incet-incet, strazile nu te mai duc departe, cafenelele te expun, in loc sa te ascunda, iar zidurile astea prafuite nu mai sunt de ajuns.

Traseul a fost foarte simplu, fata de cele din anii trecuti. Garana si apoi Vama-Sibiu-Vama-Sibiu. De doua ori vama pentru ca suntem oameni fixisti si obsedati, de doua ori Sibiu pentru Artmania si pentru Festivalul Medieval. In principiu, oamenii au fost cam aceiasi, ceea ce a fost putin ciudat. Dupa 2 ani de cand am inceput sa ies din casa, ne recunoastem intre noi, pen’ ca am mai fost la AC/DC anu’ trecut sau mai stiu eu unde.

Problema e ca I brought the weird upon my people. Asa ca se stia, odata cu lasarea serii, incepeau sa apara dubiosi, si inca multi. Am avut o lista lunga de interactiuni – omul de vama, care nu se spala, n-are bani sau haine si doarme pe trecatori, celalalt om de vama cu reminiscente de Don Juan al plajei, care se incanta de parfumuri ce nu-i apartin, familistul de vreo 50 de ani care a scapat 10 minute de nevasta si vine sa stea (doar in slip, la 8 dim) pe o bancuta din Stuf cu doua fete, un nene din Africa de 2 pe 2, educator la gradinita, care a fost prea impresionat de talentul meu de a asculta, pusti din Sibiu care s-au gandit ca a dat norocu’ peste ei si apuca sa agate fete de Bucuresti, un grup de francezi carora le cam place Romania (desi nu pricep de ce) si cred ca le plac si fetele de aici, niste Varsatori rataciti (most common sign this summer, I guess) wreaking philosophical havoc, iar cu unul din ei am impartit frateste multe multe multe shoturi de B52, niste nemti – unii calfe, altii cantareti – mult mai prietenosi decat am crezut si mult mai decenti decat orice am mai intalnit, un alt nene de 2 pe 2, rocker fioros de la Artmania, care a fost amuzat de tentativele mele de a-l impinge din coada si, in loc sa ma linisteasca pe vecie, s-a imprietenit cu mine si m-a lasat in fata lui, un dubios de Brasov care a avut o placere incredibila si usor patologica din a atata un caine timp de o ora langa noi, his newfound friends, un proaspat absolvent politehnist who was too big on physical contact with ppl he did not know, the cheating ex-bf cu mandretea lui de fata care au fost foarte aproape de niste bocanci in gura, grupuletul de oameni strans pe plaja in stuf, cu lanternele aprinse, ajutandu-ne sa cautam cercelul meu pierdut si cerand apoi recompense deloc subtile sau elegante, Solomon, un batranel de-al casei de la Crama Vietii din Sibiu, barul care s-a dovedit a fi ala in care mergeau si cavalerii dupa program (multumiri omului care m-a dus acolo in timpul Artmania), Don Titi, cel care avea Barul Vietii din Sibiu si care s-a purtat incredibil de frumos cu noi si caruia cred ca ii suntem datoare vreo 4 beri, pentru ca am pierdut cu totii sirul de-a lungul serilor, un actor care se plangea ca teatrele din Sibiu sunt pline (bun asa), plus Ghita, dintarul cetatii, care pe zi era statuie vie si ma speria ingrozitor, iar noaptea ne ducea in locuri cu muzica faina.

Asta depaseste, cu mult, limita socializarii pe care o pot atinge fara sa obosesc. Am obosit. Spatiul meu personal inca isi mai revine dupa toate invadarile. Si ma speria, pe undeva, faptul ca stiam ca in fiecare seara urma sa cunoastem oameni noi si putin ciudati. Recunosc, in unele locuri, noi eram aia dubiosi, ca altfel nu se putea, n-am fi rezonat cu dubiosii de la bun inceput. Se mai vedea si de la o posta ca suntem bucuresteni plecati in vacanta in provincie, dar, pentru prima data in istoria mea, asta nu a parut sa ii deranjeze pe ceilalti. Habar nu am de ce, dar in locul criticilor si a ridicarilor din spranceana obisnuite, am primit laude, aprecieri si franturi de amintiri de-ale lor din marele oras. Si nu, mi-a ajuns asta cu “student la Psihologie”. Toata treaba asta cu facultatea parca ar fi un catalizator, cand aude omul de psihologie, te ia si-ti pune problemele personale in poala, nici nu mai respira cand vorbeste, indiferent daca te plimbi pe strada sau bei linistit o bere la sfarsitul zilei. Nu, nu, de acum sunt studenta la Litere. Sau Limbi Straine. Whatever. Capacitatea mea de ascultare mi-a ajuns; cand stau intr-un bar vreau povesti frumoase, nu dramele obisnuite ale vietii. Recunosc insa ca am invatat multe lucruri de la toti oamenii astia si, probabil unul din cele mai utile e faptul ca poti scapa de o discutie iritanta de 15 minute daca zambesti o data in loc sa tipi.

Pana la urma, a fost o vara dintr-aia perfecta, cu soare, nisipel, nopti albe nesfarsite, concerte, oameni care trec rapid prin viata ta si gust bun de alcool si mancare. Adevarul e ca sunt dispusa sa accept un compromis – accept sa stau si sa cunosc oameni in continuare, numai sa nu se opreasca vacanta aici.