Impreuna

12 09 2010

Am plecat, ca fetele, prin tara. Ca doar e vacanta, restante n-avem si ne descurcam sa cersim bani. Cum eu ramasesem cu fixul cu festivalul medieval, am mers la Brasov, unde se anunta sa fie un eveniment de genul. Cred ca a fost dragut, n-am idee, n-am stat mai mult de 15 minute, iar cand am decis sa stam mai mult, a inceput ploaia si s-a terminat tot. Si daca tot ploua, pe seara am iesit sa bem. In prima seara a fost bine, ca era lume, era festival. In a doua seara, pustiu peste tot si orasul oricum arata bantuit si ciudat, asa ca noaptea e scoasa din inceputuri de povesti de groaza.

Inainte sa plecam, am mai batut putin strazile si am cautat strada Sforii, loc in care un claustrofob n-ar fi foarte incantat sa mearga. Eu am incaput si am rezistat sa trec de doua ori pe acolo, fara sa fac foarte urat. A fost frumos ca am explorat pe acolo de capul nostru, fara sa depindem de cineva si pentru un om lipsit de orientare in spatiu, plimbari de genul sunt in permanenta noi. Si apoi am incercat sa plecam. Brasovul ni s-a parut un loc dragut, dar doar in vacanta si, eventual, cand e vreun eveniment pe acolo. Orasul insa, se pare ca ne-a placut si a vrut sa ne tina acolo, pentru ca am alergat o ora, trecand prin trei autogari, intrand in conflict cu toti taximetristii, pana i s-a facut mila cuiva de noi si ne-a trimis la drumul mare, sa incercam sa agatam autocarul cu pricina. Problema a fost ca pana sa apara autocarul, noi, 2 fete tinerele, prezentabile, as putea zice, am agatat restul tiristilor care treceau pe acolo, ceea ce ne-a imbogatit teribil vocabularul. Dupa care am reusit sa prindem si autocarul, cu semne disperate din maini, sarind si topaind pe marginea drumului.

Dupa 4 ore sau ceva, am ajuns la Ramnicu Valcea unde ne-a intampinat cineva si ne-a dus pana in Olanesti, in tabara de reiki and stuff. Acolo aveam in program sa ne relaxam, sa facem ceva terapie si, cel mai important, sa ne golim capatzana de toate chestiile care ne consuma prea mult. Ca sa vezi, pana la urma, au iesit toate. Minus relaxarea, poate. Care a fost inlocuita de doze de alcool, so i’d call it a fair trade.

Azi s-a incheiat tabara, lumea a plecat spre casa, ne-om vedea la anul. Numai noi am pornit-o spre Sibiu (multumim, Alex, ca ne-ai dus la timp si n-am pierdut trenul), am ajuns in gara cu 5 minute inainte sa plece trenul si ne-am prabusit apoi pe scaune. Unde am adormit. La Sighisoara, unde trebuia sa schimbam trenul, ne-am trezit ametite si am sarit din trenul care pornise deja. Eu care n-as fi sarit nici in ruptul capului treaza si cu trenul pe loc, ca sa nu imi sara si genunchiul odata cu asta, am zburat cu trolleru’ in mana, geanta de laptop pe umar, rucsacul in spate si inca o geanta. Si nu mi-a sarit nimic, am aterizat ca o curca beata, da’ intreaga.

Si macar am ajuns la Sighisoara, ca tot imi doream asta de ceva timp. In pauza de 2 ore dintre trenuri am mers la cetate, ne-am plimbat pe acolo si cand ne-am asezat la inghetata, mi-am dat seama ca l-am uitat pe Freud in tren. Psihopatologia vietii cotidiene e prinsa intre 2 scaune, undeva in drum spre Bucuresti, lucru care m-a intristat teribil.

Macar am prins trenul urmator. Asa ca acum stau intr-un scaun verde, foarte fericita ca am priza aici si semnal. Ma asteapta Oradea. Pana atunci, ma refugiez in tehnologie. Singura si iar pe drumuri, stare care imi place teribil.





There and back again

9 05 2010

Evident, pentru ca nu pot fi de acord cu nimic, nici macar cu mine, am pornit la drum cu gandul ca nu am ce cauta in tabara asta, ca oricum nu prea mai sunt eu mare practicant de reiki, ca… bla bla. Si pentru ca istoria se repeta, mi s-a demonstrat din nou de ce ar fi fost o mare greseala daca ratam tabara, asa cum intentionasem la inceput. Pe scurt, a fost cea mai tare tabara din toate de pana acum. Inca mai am un pic de febra musculara de la crizele interminabile de ras care ne apucau din te miri ce. Inca ma mai gandesc la ce faceam ieri pe vremea asta. Si inca incerc sa ma readaptez la Bucuresti. Asta pentru ca se pare ca oricat de obisnuita am crezut ca sunt cu Bucurestiul, mi-e greu sa ma intorc la viata de dinainte. Am plecat dintr-o lume perfecta si am ajuns inapoi in orasul asta care momentan imi inspira tristete si uratenie. Si nu era perfecta la modul ca toti eram zen si ne intelegeam de minune si asa mai departe. Nu, nu… Am avut momente in care am vrut sa calc diversi oameni pe cap. Am avut alte momente in care ma saturam de meniul zilnic de la restaurantele din zona. Si momente in care ma exasperau discutiile filosofice ale celor de acolo. Dar tocmai chestiile astea, alaturi de momentele geniale, au facut ca totul sa fie perfect. Fuga la Ramnicu Valcea, la lansare, scrisul la marginea raului, sedinta foto cu fetele in the middle of nowhere, gratarul unde am baut cot la cot cu baietii, bancurile si gafele din timpul prelegerilor, replicile de blonde si toate celelalte.

Asa ca e un pic mai greu sa revin cu totul in Bucuresti. Nici macar nu ma asteptam sa fie asa in Olanesti. Si oricat de linistit e Olanestiul, as mai fi putut sta o vreme acolo. Iar linistea din timpul noptii nici nu mai conta, ca oricum veneam rupta de oboseala si usor alcoolizata in camera, fix cat sa ma apuce somnul instant.

Cum sa revin la vechiul stil de viata, cand eu aproape ca nu mi-am deschis laptopul pentru mai mult de 10 minute intr-o saptamana? Nu tu mess, nu tu facebook, nu tu nimic. Doar meteo.ro si poze cu harti. Si nici macar nu simteam nevoia sa ma apropii de internet. Am fost deconectata din proprie initiativa. Doar telefonul a ramas deschis, ca sa ne anuntam cand chiulim si unde mai mancam un tiramisu sau o inghetata.





Plec

3 05 2010

Imi fac iar bagajele si plec. Ca doar vine sesiunea; imi gasesc pretext ca invat in liniste, la munte. Iar ma duc la munte cu foi si cursuri dupa mine, cum am facut si anul trecut, cand toata lumea a ras de mine ca taram dupa mine zeci de materiale pentru bac…

Ma duc la Olanesti, in tabara, cu reikistii mei cu tot. Ma duc sa impart iar foi si zambete si indicatii si asa mai departe. Nici nu ii cunosc prea bine pe cei din seria asta, dar, pana la urma… I-am cunoscut vreodata pe ceilalti? Unii se intorc la fiecare editie, altii din cand in cand; de altii nu mai auzi deloc. Uneori avem o lume intreaga in comun. Alteori, ne despart o lume sau mai multe.

Respect traditia si anul asta: nu sunt decisa ca vreau sa merg in tabara, chiar daca la 7 dimineata e plecarea. Doar ca de data asta nu mai e nimeni care sa ma faca sa ma razgandesc si care sa insiste sa merg. Si o sa merg oricum – chiar nu e prima data cand fac lucrurile din inertie. De data asta insa, de dragul continuitatii, am batut eu la cap pe cineva sa mearga. Cand s-au schimbat atatea?








Follow

Get every new post delivered to your Inbox.