Spre final de facultate

Anul asta terminam, in principiu, prima bucata de facultate, 3 ani de introduceri chinuite in psihologie si in altele. Teoretic, dupa tot chinul, se presupune ca plecam din facultatea asta cu niste fundamente, cu niste informatii asa, de bun simt, legate de psiho. Nu de alta, dar de la anul intram si noi pe specializari, in functie de ce vrem sa facem in viitor. Unii se duc pe organizationala, in HR, si, zic eu, aia-s promitatori asa. Adica vor fi niste HR-isti bine pregatiti si mai putin idioti decat cei care exista deja. Numai bine despre ei, deci. Eh, si mai sunt si altii care isi doresc sa faca partea aia cu terapia din psihologie. Fraierii. Logic ar fi, ma gandesc eu, sa pregatesti foarte bine oamenii care ajung, intr-o zi, sa se ocupe de terapie, ca e o chestiune delicata, complexa si dificila. Nu e chiar asa usor sa faci terapie si e contraindicat ca Maricica de la etajul 3 sa-ti faca terapie. De-aia se face multa scoala pentru asta, sa nu trimiti un nebun sau un om ineficient sa lucreze pe alt om nebun. Eu nu mi-as permite sa trimit oameni slab pregatiti in domeniul asta, asa cum nu as trimite oameni slabi pregatiti in medicina sa opereze pe oameni.

Luand toate acestea in considerare, mi s-ar parea util ca in ultimul semestru din ultimul an sa fie cursuri utile si specifice pentru viitorii psihologi care or sa iasa in lume si or sa faca ravagii daca altceva mai bun nu stiu sa faca. Si acel altceva tine foarte mult de educatie. Si lumea o sa stie ca tu, ca facultate, ai facut psihologi prosti. How’s that for your precious public image?

In conditiile astea, devine inutil si enervant ca in ultimul an sa invatam bazele relatiilor publice. Ca nu ne pasa de relatiile publice. Noi nu ne vom ocupa cu asta pentru ca nu vrem sa ne ocupam cu asta si pentru ca exista specialisti pentru asta, scosi din facultati de profil. Nu avem de ce sa incercam sa le facem munca. Si, pana la urma, noi vrem sa fim altfel de specialisti.

Si nu, nu ne intereseaza nici macar sub forma de “cultura generala”, plus ca sociologia ne-a oferit deja niste informatii mult mai interesante despre comportamentul uman in grup, comunitati si altele decat chestia asta cu relatiile publice. Si pentru “cultura” asta generala n-avem nevoie de un intreg curs. Ca sa nu mai zic de faptul ca se presupune ca avem deja o “cultura generala”, ca am citit pana acum, am invatat si tot asa. De aici incolo se cam acumuleaza din experienta, poate niste citit, asta asa, daca vrei sa te dezvolti pe partea asta. Chestia e ca in perioada asta, o “cultura” generala nu mai e problema principala, pentru ca accentul se pune pe specificitate, pe incadrarea intr-o ramura si asa mai departe. Desigur, nu zic ca nu ne trebuie cultura generala, zic ca am invatat suficiente generalitati si ca a venit momentul sa fim nitel mai specifici si mai clar orientati pe ceva, orice ar fi ceva-ul ala. Sa prindem niste substanta, sa aprofundam, sa ne facem si noi ca stim ceva pe bune. Si chiar nu mai suntem asa fraieri si incepatori (ok, fraieri poate suntem) incat sa ai senzatia ca ne poti pacali cu un “vaaaai, dar e multa psihologie in comunicare”. Stim. Am facut deja psihologia comunicarii. Si presupunem si noi ca pe unde se afla un palc de oameni, tre sa fie si psihologie. E la mintea cocosului. Psihologie e peste tot, la fel cum sunt si matematica si chimia si multe altele. Dar as prefera sa devin un psiholog specialist si sa stiu clar ce fac, decat sa stiu toate picaturile de psihologie din lumea asta, dar nimic in mod special. Si daca vroiai sa insufli in noi spiritul familiei facultatii, trebuia sa o faci din primul an, nu dupa 2 ani juma in care ti-ai batut joc de noi.

Si da, intelegem, nimanui nu ii pasa si n-avem destui bani ca sa ne platim profesorii cu care sa facem psihologie. Si primim de la alte sectii profesori care-s gata platiti si care ne tin diverse cursuri, evident, nu de psiho. Dar hai sa nu ne prefacem ca acele cursuri ne sunt necesare. Sa avem macar decenta asta. Si sa nu avem chiar atat de multe pretentii. Daca eu am reusit sa imi ajustez pretentiile si sa accept faptul ca voi invata psihologie clinica acasa, din carti si direct de la master, supervizare si asa mai departe, sa ne ajustam cu totii pretentiile si sa nu le mai cerem studentilor de psiho sa studieze biblii de relatii publice. Ca nu ne ajuta cu nimic. Si putem sa fim sinceri, doar suntem psihologi, nu?

La noi

Un inceput obisnuit de saptamana la psiho: luni seara, crime, cu explicatii clare si imagini explicite. Marti, de la prima ora, durerea, sinuciderea si, dupa o scurta pauza, diabetul si Alzheimer.

Ajungi acasa si iti amintesti de bunicul cu diabet, de unchiul cu Alzheimer, de matusa cu depresie si tot asa. Afli de la cineva ca s-a mai sinucis un om, un prieten apropiat de-al lui. Sunt oameni cunoscuti care patesc chestii dintr-astea, rude, prieteni, pe care ii doare, care sufera. Oameni pentru care viata nu mai e o cutie de bomboane de ciocolata, ci e reala, cat se poate de reala.

Si dupa toate astea, stai si te intrebi: oare in viitor, dupa toata pregatirea necesara, o sa reusesti sa impiedici un om de la a-si pune capat zilelor? O sa usurezi viata cuiva? O sa aduci ceva bun in vietile oamenilor? Caci daca da, serios ca merita toate inceputurile astea de saptamana.

Deadline

As in… dead. Cam asa e sesiunea, asa o vad eu. Un sir de deadlineuri, fixate la o distanta aproape suficienta ca sa nu dai in burn-out. Cu ocazia asta am ajuns si pe la BCU (Biblioteca Centrala Universitara) unde nu prea mi-a placut. Adica… da, am abonament la biblioteca, parca sunt cu un punct mai culta, dar visul meu de a sta cu orele in biblioteca, in liniste, unde as devora carte dupa carte de psiho, s-a cam dus dracului. Nu de alta, dar toate cartile de psiho din marea BCU is vreo 3 raftulete amarate. 2 carticele ale lui Freud, un Jung si vreo 2 Adler. Am incercat sa caut in minunatele baze de date ale BCU, unde avem acces la atatea articole, caci BCU e o unitate academica europeana, asa ca se intelege bine cu alte unitati de genul din strainatate si are acces la articolele postate prin diverse locuri. Ei bine, in ore intregi de cautare, nu am gasit nimic relevant despre Rotter. Ma rog, poate nu e un exemplu asa de bun, ca nu il stie chiar atat de multa lume. Dar Rosenberg, de exemplu, care saracul e taticul self-esteemului? Toata lumea stie de self-esteem. E pitzi. Nici el nu era in toata biblioteca. Plus bibliotecarele care indeplineau fix rolul de functionare. Habar nu aveau despre cartile din biblioteca, nu aveau chef sa-ti dea nici o indicatie si nu aveau chef, in general, de nimic. Ma asteptam la bibliotecarele alea din povesti, alea care se isterizeaza daca atingi cartile intr-un mod care le-ar putea rupe sau ceva. Ei bine, cele de aici couldn’t care less. Si inca ceva… Cum sa intri intr-o biblioteca, sa te duci la raft si sa vezi ca acele carti nu sunt puse in ordine alfabetica? Erau 3 raftulete, acasa am mult mai mult de 3 raftulete si sunt toate puse in ordine alfabetica si dupa tema si dupa perioada eventual. Si am trecut prin toate astea pentru ca aveam nevoie de research pentru proiectul la PCPS, la care am stat 2 zile sa-l fac, adica fix in alea 2 zile de dinainte de deadline. Si am depasit termenul limita. Cu 4 minute. Pentru ca din 3 calculatoare, doar unul avea diacritice si, ca sa vezi, era singurul care nu avea net. Asadar, cu vreo 5 min inainte de 12, am inceput sa caut prin apartament un wifi ceva, neparolat. Si alergam cu laptopul in brate, doar-doar oi prinde semnalul mult dorit… Si s-a intamplat sa nimeresc semnalul cand deja era trecut de 12, asa ca in loc sa trimit 2 mailuri, unul pentru proiectul meu si unul pentru al colegei la care stateam, am trimis doar unul cu mentiunea “N-am avut net pentru 2 mailuri”.

Si apoi examenele si stresul si noptile nedormite si plimbarile nocturne de 5 minute ca sa iesim din starea aia de nerabdare, starea aia in care nu mai vrei altceva decat sa se termine odata. Si o luna de locuit cu o colega, doar noi doua, care ne-am descurcat de minune si am fost chiar si responsabile si ce mai trebuie. Si Supernatural, episod dupa episod, de ajunsesem la un moment dat sa ne gandim ca mai degraba la examen ne intreaba care sunt modalitatile de a scapa de un demon, decat tipologiile lui Pavlov. Si ne-am bucurat de furtuna de azi noapte, am deschis larg geamurile si am scos capul afara, ca ne era lene sa ne miscam pana in fata blocului.

Si acum s-a terminat. Oficial. Am terminat sesiunea, am terminat primul an de facultate. Si am luat 10 la examenul practic de la statistica. Unde da, evident, mi-a picat testul de normalitate cu nume alcoolic – Kolmogorov-Smirnov (cunoscut, mai degraba, sub numele de Kurmov-Absolut). Si da, profu’ a vrut sa ma chinuie si m-a pus sa ii spun cum se numeste testul respectiv. Dar a meritat, de vreme ce am luat 10, iar mie oricum imi plac rusii, cu numele lor alcoolice cu tot.

Si de acum incolo o sa ma apuc de lucrurile pe care mai trebuie sa le fac inainte de a implini 20 de ani. Prima chestie de pe lista e facut conditie fizica. Nu de alta, dar o alta chestie e sa ajung pe vf. Moldoveanu si mno…

Si in seara asta B24FUN a facut 8 ani si a dat petrecere pe Motoare unde a fost, in sfarsit, racoare dupa zilele infernale care au trecut, iar vantul mi-a fluturat in toate partile noua rochie verde.

De maine intru intr-o scurta perioada de dezorientare. Nu mai sunt in sesiune, nu mai am episoade din Supernatural de vazut, habar nu am ce o sa fac. In afara de cheful de vineri seara. Si un potential weekend cu cortul undeva. Si mers la ceva lansari prin tara saptamana care urmeaza. Dap, clar, no idea. Norocul meu e ca se gaseste mereu cineva care sa imi faca programul, daca eu nu sunt in stare de asa ceva.

Azi imi place

Azi imi place psihologia. Azi imi place ca o sa devin psiholog. Pentru ca psihologul nu are sef, nu e verificat de nimeni, e independent, pe cont propriu. E drept, daca o da in bara, isi asuma intreaga responsabilitate si nu are ce tap ispasitor sa isi gaseasca. Dar sunt perfect ok cu chestia asta. Prefer sa imi fac eu treaba bine, decat sa o fac prost si sa am pe cine da vina.

Azi am un viitor pe care il accept. Planul e sa am un trecut cu care m-am impacat si un prezent in care sa traiesc constient. Ah, da, si sa fiu fericita. Dar azi sunt multumita, asa ca e ok pentru moment.

Tot azi plec din Bucuresti. Nu in Vama, n-a fost sa fie anul asta, dar plec oricum. Ma duc sa petrec o sarbatoare care nici macar nu imi apartine. Sau poate dupa ce am muncit si eu 4 zile, cine stie? Oare ma califica?

In final, azi am reintrat in perioada fustelor, semn ca vremea e faina, soarele pe cer, etc. Adica toate motivele ca eu sa zambesc si sa ma bucur, absolut fara nici un motiv.

It has ended

Toate lucrurile se termina, inclusiv APIO.

In afara oboselii si a nervilor, a fost chiar interesant. O trec pe lista de experiente noi, sper sa mai fie si in viitor asa ceva. Nu de alta, dar am ce povesti dupa. Cum ar fi contactul cu peste o suta de oameni din domeniul tau, care toti iti cer ceva si care toti te vad ca o secretara, si nu ca viitor membru al breslei. Sau gafele – aparitia profesorului meu, care e si organizatorul conferintei, fix in momentul in care ma chinuiam sa culeg cu degetul o boaba de susan dintr-o farfurie aflata in mijlocul mesei. La restaurant. Sau crizele de ras care apareau pe la 5-6 seara, cand eram atat de obosite, incat radeam din orice. Pe scurt, programul zilnic al conferintei era: criza de nervi dimineata, gafe in timpul zilei, criza de ras seara. Program respectat cu sfintenie pe tot parcursul conferintei.

Si am invatat sa fac chitante. Ca doar sunt la psiho. Si daca ma chinui un pic, fac si facturi. Dar cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost sa nu fiu cinica si sarcastica in clipa in care eram fata in fata cu oamenii. Asta nu cred ca s-a mai intamplat vreodata. Si de obicei cinismul si sarcasmul ma bagau in rahat. Acum doar gafele au fost responsabile de asta si cred ca gafele sunt mai light decat celelalte doua.

Si am mai aflat si cum e sa muncesti si sa n-ai timp de ai tai. Da’ deloc. Asa ca un la multi ani intarziat bunicii mele (care m-a vazut la 4 zile dupa ziua ei), mamei (cu care am baut totusi o bere neagra noaptea) si lui Mitro (pe care am vazut-o si la conferinta, dar am uitat complet ca era ziua ei).

Si acum, revenirea la normal. Asta pana la urmatorul event aka tabara de la Olanesti, care incepe saptamana viitoare. In ritmul asta, o sa inceapa sa imi placa ce fac. Poate o sa ajung un om matur, responsabil, care munceste si se implica in tot felul de evenimente. Sau poate ca nu.

APIO

Zilele astea am inteles de ce ajung unii oameni workaholici. Noroc ca m-am prins din timp de treaba asta si probabil ca n-o sa aprofundez subiectul. )

Tot zilele astea e  conferinta APIO, unde am participat in organizare. Au fost doua zile lungi. Mai urmeaza o zi lunga si inca o jumatate de zi.

High self esteem dupa primele 2 zile de munca, deoarece m-am prins eu asa ca nu sunt iremediabil de nepriceputa. Ba chiar, ma descurc destul de bine la organizare. Culmea, fiind o persoana atat de dezordonata.

Low coherency, though. Asta datorita programului de 10 ore in prima zi si vreo 12 in a doua. Urmeaza 14 maine, daca nu ma insel. Asa ca voi termina aici.

Moment existential

Psihologii tre sa iubeasca oamenii? Ma refer, ca sa fie buni psihologi, tre sa ii iubeasca? Pornesc de la ce a zis robotzik, “Daca aveti animalute, aveti grija la ce medic le duceti. Nu e important sa iubeasca animalele(that’s bullshit, e ca si cum ai zice ca un chirurg iubeste oamenii si nu placerea pe care o simte cand isi ghideaza bisturiul cu precizie prin corpul individului), ci unul care stie ce face. Daca are diplome pe pereti, merita?”.

Sa fim seriosi, nu tre sa adori rasa umana ca sa fii un psiholog bun, asa cum presupun ca inginerii nu iubesc prizele. Iar empatia, despre care se tot vorbeste ca e esentiala in psihologie, e un exercitiu de imaginatie, un procedeu. In orice curs de fundamente ale psihologiei, empatia se gaseste la capitolul imaginatie. Nu la afectivitate (adica acolo unde sunt bagate, emotiile, sentimentele etc.) asa cum multi cred.

Nu tre sa ti se opreasca inima in loc cand vezi oameni: “vaaaai, uite-l ce minunat e! Uite-l cum respira, uite-l, clipeste, excelent!”. Ma rog, oamenii sunt frumosi, in felul lor, pe care inveti sa il intelegi (asta daca nu te prinzi din prima). Dar tot entuziasmul asta pe care il pretind oamenii de la psihologi e deplasat. La fel cum e si pretentia cu cititul gandurilor: nu stim ce ganditi! Dar s-ar putea sa stim, intr-o vreme. Alte chestii care intra in categoria asta ar fi: nu toti psihologii sunt sau vor sa fie terapeuti, si nici chiar tuturor psihoterapeutilor nu le place sa asculte oamenii pe strada; nu toti studentii de anul I pot sa dea un diagnostic corect si nici sa faca si sa interpreteze teste de personalitate; psihologii nu rezolva problemele oamenilor si nici nu le spun cum sa isi traiasca viata.

Bun. Asta am avut pe suflet ani intregi si nu am stiut cum s-o formulez. Pana acum.