Si, a venit primavara, zici? S-a terminat iadul alb-gri, satana de nea s-a dus si el in tari mai calde si asa mai departe. Mult mi-a placut iarna asta. Ce fain, ce fain. Niciodata n-am escaladat munti de zapada cu mai mult spor ca in anul asta; si am facut-o atat de des, incat muntele iarna nu mai prezinta acum nici o fascinatie (sau teama) pentru mine. Dupa Bucurestiul de zapada ma impresionez mai greu.
Si nu stiu cum s-a intamplat ca n-am reusit sa ma ascund in casa iarna asta, ca in alti ani. Mereu a aparut cate ceva de a trebuit sa ies din casa si n-am avut de ales. Si drumurile sunt lungi iarna si grele si stupide si ti-e greu sa respiri, nu doar de la viscol si aerul inghetat, dar simti ca te sfarsesti cu totul si ca fiecare pas e mai greu de facut decat cel de dinainte. Si cea mai mare teama e sa ingheti pe dinauntru la fel cum esti inghetat tot pe dinafara…
Si iarna, de obicei, aratam cu totii ca niste saci mari si diformi, ca deh, nu suntem caliti destul si ne punem straturi peste straturi pe noi, atat de multe incat reusim mai degraba sa ne blocam circulatia, in loc sa ne incalzim. Mergem ca niste pinguini dezavantajati mintal, ne impingem unii in altii, ca unde bun simt nu e, nici maniere nu is, nu mai zic de creier, ca ala a inghetat de mult. Alunecam pe gheata ca niste papusi stricate, prea strambe ca sa faca toti pasii corect, dar suntem mandri ca am reusit sa mai colcaim o zi. Indiferenta e atat de clara, incat uneori ai senzatia ca o sa capete o forma palpabila in iarna din Bucuresti. Resemnarea, la fel. Cad oameni pe strada, mai lasa bucati din ei pe jos, dar acum nici macar senzationalul dintr-un eveniment oarecare nu ii mai atrage pe cei din jur. Ceilalti trec mai departe, ocolind usor dispretuitor fraierul care a cazut, simtindu-se superiori si dandu-i dreptate lui Darwin: deh, daca nu s-a descurcat…
Ne uitam in tara, vedem ca-s munti de zapada si pe dealuri si campii, nimeni nu circula nicaieri, iar cei care o fac si n-au noroc stau si asteapta cu zilele sa se deblocheze drumurile inainte sa moara acolo. In tot acest timp, noi ne simtim un pic mai bine ca macar mai avem apa curenta sau un magazin de unde sa luam chestii, iar casele nu sunt acoperite cu metri intregi de zapada.
Dupa toate astea, ne trezim ca-i deja 1 martie si noi nu ne-am prins, pentru s-a mai pornit un viscol mic. Iarna asta ne-a amortit in asa hal, incat am uitat de primavara… Am uitat de strazile uscate, de razele de soare, de cer, de hainele mai subtiri, de zambete, de aer, de viata, de sperante si de tot. Am uitat ca lumea nu se termina cu iarna asta, desi ar fi putut la fel de bine sa o faca; nimeni nu ar fi observat.
Si am ramas cu viscolul si vuietul lui surd in oase, in plamani, in piele, in cap, in suflet, in fiecare celula si la un moment dat a ajuns sa imi placa pentru ca am vazut cum distrug tot in jur si am ajuns sa sper sa faca asta si sa nu mai ramana nimic in picioare pentru ca, intr-un final, sa se poata reconstrui ceva de la zero. Un nou inceput. Noi sperante. Ca alea vechi, in atata timp, s-au stricat si ele.
.
)
