Bucharest International Air Show sau cum ne jucam si cand suntem mari

„Flying is learning how to throw yourself at the ground and miss.” ― Douglas Adams, Life, the Universe and Everything

New Image2

Tii minte cum era cand eram copii? Alergam toata ziua prin curte, ne jucam fara rasuflare, nu simteam foamea, setea sau oboseala. Dar, din cand in cand, era ceva care ne oprea; era un zgomot ca un huruit, si stiam sa ne oprim din orice faceam si sa ne uitam pe cer, pentru ca stiam ca o sa apara un avion. Stateam cu totii cu gurile cascate si ne uitam la punctuletul mic alb care lasa o dara, pana traversa tot cerul si disparea. Eu eram convinsa ca dara era un nor creat de avion, pentru ca atat de puternice mi se pareau mie avioanele.

20 de ani mai tarziu, tot numar avioanele de pe cer si, desi am invatat mai bine, mie, in secret, tot imi place sa cred ca dara aia, mai ales cand apare la apus si e in atatea culori rosiatice, este un norisor special.

Pe 20 iunie a fost BIAS 2015, Bucharest International Air Show, la Romaero Baneasa, eveniment unde se anunta ca vor veni mii de oameni. Desi sambata aceasta aveam niste intentii speciale, de a dormi toata ziua, m-am tarat pana la autobuz si am mers de dimineata la spectacol. Am ajuns la fix pentru a-l vedea pe Jurgis Kairys, „pilotul nebun” care alearga pe cer. Apoi au urmat Turkish Stars, cu avioanele lor supersonice si cu efectele de fum care m-au facut sa ma bucur ca un copil mic, sa topai si sa aplaud la fiecare acrobatie. In timpul zilei am vazut Fortele Aeriene Romane cu elicoptere, simulari de situatii limita, Fortele Aeriene Britanice, TNT Brothers si lansarea de parasutisti, vanatoarea de baloane facuta de Aeroclubul Romaniei, Iacarii Acrobati, Baltic Bees si multe altele.

Au fost momente incredibile, in care mi se parea ca ma uit la niste filme de actiune. Desigur, au fost si momente de comedie neintentionata datorate comentatorului (nu am idee cine comenta, dar mi-ar placea sa stiu). Cea mai memorabila a fost cea cu: „Stiti care este diferenta dintre un avion si un elicopter? Avionul zboara”. Dar nici celelalte nu au fost de ignorat, precum „Pentru cei de aici care totusi n-au pilotat niciodata un elicopter”, de parca toti ne-am fi nascut in hangar, si, desigur, intreaga relatare a exercitiului tactic teroristii-contrateroristii, oferit de Fortele Aeriene Romane si SRI, unde am aflat ca „Teroristii si-au dat seama ce greseala au facut” si „Pe viitor, vor sti mai bine decat sa se puna cu Statul Roman”.

Cum se intampla de obicei, a fost si un moment mai neplacut, in care m-am trezit brusc din vis. Pe seara, inainte de a pleca, am mers la cortul unde se anuntase ca Jurgis Kairys va da autografe, in speranta ca o sa il vad de aproape pe acest minunat om. Desi am ajuns primii la cort, am asteptat in jur de 45 min-o ora si eram doar vreo 6 oameni care asteptau. In clipa in care a aparut Jurgis, de pe strada, de sub corturi, din toate partile, au inceput sa se imbulzeasca oamenii. Multi dintre ei nici nu stiau ce se intampla acolo, lucru dovedit in clipa in care au inceput sa intrebe cu voce tare „Da’… Ce se da aici?”. Imi pare rau ca suntem genul de oameni care pot avea spectacole aviatice impresionante, dar ne-a ramas in gena si suferinta aia de a sta la coada, poate-poate pica ceva bun… Urmarea a fost ca am fost prima venita, ultima servita, pentru ca am reusit sa prind chiar ultimul autograf oferit pe materialele promotionale din cortul de la Vostok, unde a avut loc sesiunea ad-hoc de autografe. Cu multa tristete in suflet, mi-am canalizat si eu gena asta de „ce se da?” si am dat din coate ca sa mai primesc un autograf pe o foaie printata cu programul spectacolului, pentru prietenul meu care nu castigase lupta cu puhoiul si statea pleostit intr-un colt.

Dar altfel, ziua de sambata a fost o zi de joaca, o intalnire spontana cu colegii de la munca, o zi de curiozitate, rasete si culori minunate. Ne-am aparat cum am putut de furtuna, ne-am pus scaunele in cap, ne-am uscat, ne-a plouat din nou, am ras si am facut poze peste poze.

Si chiar daca duminica am stat toata ziua in pat, infofolita din cap pana in picioare, cu ceai fierbinte si paracetamol, a meritat, pentru ca am rezistat prin soarele puternic si prin furtuna, am uitat de oboseala, de foame si de sete, exact ca in anii copilariei, in care alergam pe campuri sa prind avioane.

Printre creioane rupte

People do not ordinarily engage in reprehensible conduct until they have justified to themselves the morality of their actions (Bandura, 1990).

Citind astazi si ieri postari random de pe facebook, trebuie sa recunosc ca m-am simtit foarte derutata. Dupa ce am citit cateva texte, mi s-a facut rusine si am inchis tot.

Mi se pare ireal cum la inceput de 2015, in miez de epoca tehnologica, distinsele mele conexiuni de pe aceasta platforma au irosit internetul cu niste opinii cinice, lipsite de orice umanitate. Cum au aruncat cu noroi si batjocura peste mortile unor oameni. Cum s-au pus pe un piedestal plin de onoare si intelepciune si au inceput sa invinovateasca in mod deschis victimele unui atac brutal. „Nu zic ca teroristii sunt de vina, dar ziaristii si-au facut-o cu mana lor” – asta este ideea pe care o tot citesc si ma blochez. Am ajuns la nivelul ala de barbarie unde victimele au meritat-o. Pentru ca cineva special a venit din spatiu, a pus mana in capul Romaniei si a zis: Tu, Draga Romanie, de azi esti sefa oamenilor care emit pareri mizerabile si pline de superioritate.

Si am vazut oameni care si-au aparat parerile cu sfintenie, si cand zic asta, ma refer la idei precum Duhul Sfant a pedepsit Franta, care e plina de pacatosi si altele in directia asta. As vrea sa intreb unde sunt iubirea si compasiunea din crestinism la faza asta, dar cred ca o sa intreb, mai degraba, cand te urci in prima masina a timpului catre epoca medievala unde iti este locul?

Pe de o parte, pot sa inteleg, pot sa caut justificari, pot sa spun ca oamenii pe care i-am vazut comentand nu stiu mai bine de atat, pentru ca unii s-au nascut in timpul comunismului si stiu ca nu aveau voie sa aiba opinii sau sa le discute deschis cu altii, stiu ca cenzura se imprastia peste tot. La fel, stiu ca cei care nu au fost nascuti in epoca comunista, au participat la minim 12 ani de educatie dupa 1990. Si stiu cum este asta, serios; inca tin minte cum creativitatea, asertivitatea si, practic, cam orice iesea din baremele notate grijuliu pe o hartie, erau sanctionate. Asa ca nu e greu sa-mi imaginez cum noi, clar, nu suntem nici un fel de Charlie. Noi suntem mici si ghiocei si incercam sa ne desprindem, cu mare greutate, din sistemul tip „cutiuta” in care am fost inchisi atata timp.

Dar as vrea sa fie clare cateva lucruri pentru toata lumea. Daca sunteti nesiguri, puteti sa le repetati zilnic, la fel ca pe mantrele despre care declarati ca va plac asa de tare.

1. A ucide este gresit. Victima unei crime nu este de vina. Victima unei crime nu a provocat crima.

2. A fura este gresit. Victima unui furt nu este de vina. Victima unui furt nu a provocat furtul.

Chiar daca isi flutura bancnotele in aer. Aici o sa fie mai greu, datorita unor chestii internalizate gen „Mai bine sa planga ma-sa decat mama”. Aici trebuie si putina vizualizare – incercati sa vedeti cum un om are un lucru si este al lui si poate sa il puna si pe trotuar si sa se indeparteze 5 metri si tot nu apare brusc vreun drept al hotului de a fura. Stiu, m-am lungit aici. Dar numarul infractorilor care sunt inchisi pentru furt la noi in tara este destul de impresionant.

3. A viola este gresit. Victima unui viol nu este de vina. Victima unui viol nu a provocat violul.

Din nou, aici parca as mai zice ceva. E nedrept sa spui ca o femeie a provocat un viol pentru ca a iesit intr-o rochie scurta pe strada. Stiu ca poate v-a iesit asta din calcule, in disonanta voastra cognitiva care va spune ca femeile sunt de vina pentru orice, dar exista si persoane de gen masculin care trec prin aceasta experienta traumatizanta.

Stiu, e foarte dificil la inceput. E din cauza lipsei de empatie, inteleg cum este, uneori nici eu nu sunt foarte empatica. E greu sa te pui in pozitia unui om si sa iti imaginezi cum este pentru el. Este mult mai usor sa comentezi din confortul fotoliului de acasa.

Dar stii cum e? Atunci cand o tara intreaga este in doliu, n-are nici un sens sa vii tu din pispirica Romanica si sa scuipi venin catre niste persoane care au fost impuscate ziua in amiaza mare, in timp ce erau la birou si munceau. Stii ce poti sa faci? E foarte usor. Poti sa renunti la superioritate (Adler are niste idei pe tema asta), sa iti pastrezi demnitatea umana si sa spui cum a avut loc un eveniment tragic si iti pare rau ca in ziua de azi se intampla asemenea crime. Sau imagineaza-ti ca a murit mama unui prieten de-al tau, dar tu te duci la el si ii spui, lasa, acuma nu e bine nici ca a castigat cancerul, dar stii, ea oricum era curva, deci si-a facut-o cu mana ei. Chiar vrei sa fii persoana asta?

Inca ceva. Cei care ataca asa civili, au si ei un scop, vor sa obtina ceva, sa intimideze, sa se impuna. Pentru ei, victimele erau niste nenorociti care le insultau religia si meritau sa moara. Acum uitati-va la comentariile generale si spuneti-mi cine a castigat, din nou.

Daca si asta este prea greu, o sa inteleg. Dar poate ar fi bine sa rezervati un numar mai mare de bilete pentru calatoria dus catre Evul Mediu. Sa fie.

 

Scoala de HR

Scoala de HR este un proiect minunat al studentilor din ASPSE, ajuns deja la a 9a editie, care isi propune sa faca o punte intre mediul universitar si oamenii care lucreaza in domeniul resurselor umane. Deja de aici mi se pare ca suna incredibil, eu cred ca una din marile probleme legate de educatie este golul dintre aceasta si lucrul pentru care ar trebui sa fie pregatiti oamenii, adica piata muncii. Cred ca de multe ori plonjam in gol, cu ochii inchisi, sperand sa ne prinda cineva pe partea cealalta. Desigur, cineva ar putea spune ca asa e viata, o gramada de sarituri si riscuri, aflate in afara controlului nostru. Dar, din cand in cand, zic eu, un ghid ne poate ajuta, un sut in fund bine directionat sau o trambulina pozitionata bine. Si Scoala de HR pare sa imbine toate acestea, dupa cum am aflat in ultimele zile, de la fosti participanti la acest proiect, care si-au urmat visul de a schimba ceva in bine, si s-au intors ca sa ne povesteasca ce si cum.

Scoala de HR este locul unde mi-am petrecut ultimele 5 weekenduri, de dimineata pana, uneori, dupa-amiaza. Recunosc, in fiecare zori de zi ai vreunei sambete, ma agatam de cafea si tranteam lucruri. I am not a morning person. Dar ajungeam la cursuri si ma inveseleam brusc, fie ca era vorba de entuziasmul speakerilor care dupa ce munceau o saptamana, veneau si in weekend sa ne invete, sau de discutiile intense avute cu colegii, de la RATB, viata paradoxala in Bucuresti si ajungand la moarte. Ok, probabil uneori eram nitel morbizi, dar nu-i nimic ca o doza buna de umor negru care sa-ti trezeasca simturile si sa te faca sa te bucuri de viata.

Si ziceam de entuziasm. Da, mi s-a parut surprinzator sa-i vad pe oamenii aia cu atata energie in weekend. Da, sigur, in prima ora toti maraiam printre dinti, dar atmosfera se destindea incet si incepeau discutiile. Alt lucru foarte fain a fost incurajarea discutiilor libere. Puneam intrebari, puneau si ei intrebari, veneau raspunsuri din toate partile. Cum sa nu inveti cu placere?

Cu totii am pus pasiune in asta. Atat de multa, incat ma simteam inspirata in fiecare zi si imi ajungea pana saptamana urmatoare.

Si am invatat multe. Atat de multe incat nu pot sa nu ma intreb: oare de ce nu functioneaza scoala asa, in general?

Iar toate astea au fost posibile datorita echipei de organizatori, care normal ca veneau mai devreme ca noi, plecau mai tarziu, se asigurau ca toate merg bine si asa mai departe. Si ne mai aduceau si prajituri delicioase si martisoare de 1 Martie si tot asa. Mereu au avut un zambet si o vorba buna pentru noi. Si poate nu intotdeauna se vede din exterior cata munca se depune in spate, dar faptul ca in 5 saptamani nu a existat nici o gafa, nici un fiasco, ba chiar, toate au mers snur, arata clar cat de bine s-a descurcat echipa. Cred ca nu le-a fost neaparat usor, dar a iesit ceva extraordinar.

Pe final, felicitari tuturor, a fost o experienta minunata si mi-a placut teribil de mult sa iau parte la ea. Mult succes in continuare si la cat mai multe editii!

Scoala de HR

Bucuresti si siguranta

Zilele trecute mi-au picat ochii pe un afis in tramvai. Zicea el, foarte eroic „Vrei sa te simti in siguranta?”. Si apoi incepeau recomandarile „Nu-ti purta valorile in buzunare exterioare”, „Pune-ti geanta intre tine si un alt obiect fix”, „Fii atent la ceilalti participanti la transport”, „Da dovada de vigilenta si atentie”, „Evita sa citesti, deoarece iti este diminuata atentia”, „Schimba-ti locul daca simti ca esti inconjurat de persoane dubioase” si tot asa. Cand eram mai mica, luam in serios toate aceste anunturi. Ce sa zic, si acum fac asta. Dar abia acum cateva zile mi-am dat seama de stupiditatea situatiei. Nu stiu ce sa zic de altii, dar atunci cand trebuie sa fiu atenta la tot ce e in jurul meu, sa ma concentrez pentru orice posibila situatie de fight or flight, sa nu citesc si sa imi simt mereu valorile personale asupra mea, ma cam apuca asa o stare de anxietate. Se intampla asta deoarece ma activez destul de puternic, incerc sa fiu atenta la cat mai multi stimuli din mediu si, de cele mai multe ori, evenimentul temut nu se petrece, asa ca raman cu starea de activare. Ca la carte. Ceea ce nu este deloc sanatos. Dar stii ce nu mai este? O inspiratie a sigurantei. Cred ca siguranta este o idee aflata la celalalt capat al spectrului fata de atentia si grija fata de ce ar putea sa se intample.

Si astea sunt recomandarile Politiei. Ca sa te simti in siguranta, trebuie sa fii intr-o stare continua defensiva si, eventual, daca vine cineva la tine, este util sa stii 2-3 miscari de autoaparare.

Pentru mine, asta nu este siguranta. Asta este teama; teama de a circula cu mijloace de transport in comun care sunt nesigure, teama de a sta prea aproape de oricine, teama de a nu putea vedea totul in jurul meu. Nu mai spun de zilele in care trebuie sa ajung cu laptopul la facultate, cand ingrijorarea atinge cote maxime. Pentru ca da, am fost furata intr-un tramvai si nu o singura data si presupun ca nu-s singura, nici pe departe.

Siguranta ar fi sa pot merge fara griji cu mijloace de transport in comun si, stii tu, sa ma simt in siguranta. Adica sa stiu ca nu mi se va intampla nimic rau, ca nu am de ce sa ma tem ca voi pierde ceva ce imi apartine, ca pot merge lejer prin oras. Pentru ca ideea asta cu inchide-ti geanta, leag-o cu 3 lanturi si 5 lacate si tot asa, nu este sanatoasa. Nu este normal sa se intample ceva. Normal ar fi sa pot merge libera prin orasul meu, cu telefonul in mana, cu lantisorul la gat si cu toate celelalte. Pentru ca normala este educatia si nu prevenirea victimelor. Pentru mine, asta este normalitatea – sa fim cu totii educati ca lucrurile celorlalti nu ne apartin. Nu conteaza daca fata inocenta de la metrou, cu figura de prada sigura, isi flutura iPhone-ul in aer, pentru ca nu este al meu. Este al ei si daca vrea, poate sa valseze in jurul ei. Poate sa mi-l bage in fata, nu este treaba mea sa-l iau; da, fata aceea ar putea fi nepoliticoasa pentru ca imi acopera campul vizual cu un obiect frumos pe care eu poate nu il detin, dar asta nu este o invitatie la furt.

Si nu numai ca ne este greu sa intelegem asta, dar traim intr-o societate unde vina pica pe victima. Desigur ca ai fost furata, daca ti se vedea portofelul si aveai lantisor de aur la gat si un ceas frumos la mana, ai cerut-o. Problema este ca eu nu cred in existenta acestui „ai cerut-o”. Cred ca el vine odata cu lipsa educatiei si cu perspectiva ingusta. Daca eu am ceva frumos si de valoare cu care vreau sa imi ornez persoana, ar trebui sa pot face asta, nu sa imi tin toate valorile inchise in casa si sa ma mai uit la ele din cand in cand, dar sa imi fie prea teama sa le port pentru ca cineva ar putea sa le fure. Nu e vorba de mandrie, pedepse, karma sau altceva. Nu ai voie sa furi. Punct. Este atat de simplu.

Si citeam candva ca noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Mai, sa fie. Avem cele mai joase rate ale criminalitatii. Chiar asa? Atata doar ca am niste vagi indoieli. Prima ar fi faptul ca la capitolul siguranta, daca suntem printre cele mai sigure capitale europene, ar trebui sa fim in aceeasi zona a nivelului de siguranta cu, sa zicem, Helsinki. Acolo unde acum un an sau doi, autoritatile s-au panicat, pentru ca a inceput sa se fure din buzunare, in mijloacele de transport in comun, autorii faptelor fiind romani, polonezi sau estonieni. Ei au fost socati de ideea de a fura din buzunare si au facut filmulete pe care sa le arate populatiei, in care au refacut scenariul furtului intr-un autobuz. Nu le venea sa creada ca acum trebuie sa isi inchida gentile si sa isi protejeze cumva bunurile si sa fie atenti la transportul in comun. Pana acum nu li se intamplase. Deci cumva, eu n-as pune pe aceleasi pozitii o capitala in care este socant sa se fure cu capitala tarii de unde provin hotii care au alarmat populatia si autoritatile.

A doua indoiala a mea tine de faptul ca inchisorile noastre au depasit cu cateva mii de persoane capacitatea maxima. Majoritatea infractiunilor pentru care sunt inchisi sunt furturi. Adica avem multi-multi infractori, inchisorile sunt pline peste limita, furtul e principala chestie care ii trimite in inchisoare si, totusi, noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Ceva aici nu-mi suna foarte sigur.

Nimic din lucrurile astea care ar trebui sa imi inspire siguranta nu o fac. Si consider ca radacina problemelor sta tot in educatie. Si noi stam si ne batem pe fondul clasei, numarul de zile de vacanta, numarul si natura examenelor de dat, insa omitem sa facem vreo educatie a spiritului civic, a cui ar trebui sa fim ca oameni sau a activitatilor care sa incurajeze altruismul si unitatea, si nu neincrederea si dezbinarea.

Dar asta cu educatia este un vis de-al meu. Pana la urma, tot in tramvai o sa merg si azi, si maine. Si o sa imi leg geanta, o sa imi tin bine telefonul si o sa incerc sa detectez comportamente care m-ar putea afecta, dupa cum spun recomandarile oficiale.

Siguranta vine pe primul loc, nu?

Ghid de supravietuire: In febra cumparaturilor

 Un episod din frenezia cumparaturilor s-a terminat si incepe curand altul. Pentru ca anul acesta presimt ca voi alerga dupa cadouri mai mult decat in oricare alt an, m-am gandit sa dezvolt putin subiectul cumparaturilor compulsive.

Nu-ti cumpara tot ce ti se pare frumos si stralucitor in vitrina, ca acasa sa descoperi ca iti este inutil. Da, poti sa ai un hobby de a colectiona anumite lucruri, cum ar fi canile, asa ca ti se lipesc mainile de cani frumoase in orice magazin. Dar nu aplica asta la toate lucrurile pe care le vezi, pentru ca, la un moment dat, o sa te sufoce si o sa vrei sa le arunci si o sa pierzi timpul incercand sa te hotarasti ce colectie este mai inutila decat alta.

Stiu ca e greu, ca daca ar fi fost mai usor de facut, nu mai traiam intr-o societate care se bazeaza fix pe faptul ca oamenii cumpara ca fraierii orice. Eu, recunosc, sunt un fraier perfect. Societatea cred ca e foarte bucuroasa cu mine, pentru ca sunt genul de om pentru care sunt facute vitrinele. La tot ce straluceste sau e aranjat frumos sau ofera iluzia aia a utilitatii, mi se scurg ochii, imi capteaza atentia, intru si cumpar minim un obiect. “Aaah, dar uite ce bine s-ar potrivi chestia aia cu lucrul ala la care m-am gandit eu zilele astea!”. Da, am si eu niste sensibilitati aparte si, pe langa cuvantul scris, imaginile intense imi trezesc imediat imaginatia. Daca vad o tigaie absolut obisnuita, dar pictata cu un lac bleu, deja ma vad traind in casuta mea la tara, pictata in alb, cu detalii rustice, dar si moderne in acelasi timp. Adica imi vinzi un obiect si eu deja sunt Clara Bachmeier, traiesc in natura, sunt o femeie casnica, am 42 de ani, 2 copii cu plete blonde si, in timpul liber, imi place sa cos. Asta pentru nimeni nu iti mai vinde doar un obiect; acum se vand povesti sau intregi stiluri de viata. La urma urmei, poate mie nici nu mi-ar conveni sa fiu cu adevarat Clara Bachmeier, pentru ca sunt teribil de neindemanatica si mi-as tranti imediat oala de mancare pe sort sau m-as intepa cu acul inainte sa ajung sa fac vreo cusatura, dar nu astea sunt lucrurile esentiale pentru Clara. Nu. Iluzia este ca Clara pare cu adevarat fericita. Ei, cine n-ar cumpara o amarata de tigaie albastra daca ar avea promisiunea fericirii?

Si pici in capcana. O data, de doua ori, la nesfarsit. Si iti iei tigaia, sortul, forme de copt de silicon in forma de fructe exotice, 3 spatule extra-speciale si cand vine curatenia de sezon si te uiti la stratul de praf care s-a depus pe ele, iti amintesti brusc ca tu gatesti de vreo 3 ori pe an si atunci cand o faci folosesti o oala primita de la bunica si o lingura de lemn primita la pomana si isi fac treaba de minune.

Lucrurile care nu-ti folosesc, de fapt, sunt foarte usor de identificat, insa procesul asta pare sa nu aiba niciodata succes atunci cand are loc in fata unui magazin. In schimb, la curatenia aia de sezon de care ziceam, le recunosti pentru ca stau in gramezi, abia folosite, multe din ele inca in ambalajul din magazin, desi au trecut mai mult de 6 luni de cand le-ai luat. Abia cand o sa-ti fie din ce in ce mai greu sa arunci saci de obiecte inutile, cand o sa te doara mainile de la carat si picioarele de la drumurile facute, o sa incepi sa iti pui intrebarea. Ei, intrebarea asta e cea mai importanta. “Imi foloseste sau nu?”. Problema e ca uneori raspundem si aici cu “Da, sigur, candva o sa am nevoie si trebuie sa fiu pregatit”. Dar nu asa se raspunde corect. Exista niste situatii simple in care folosim lucruri. Cand avem nevoie de ele, pentru ca ne ajuta in profesia noastra. Cand le folosim in hobby-urile noastre. Cand ne dorim cu adevarat sa invatam ceva nou. In rest, nu prea exista miracole, pentru ca noi, oamenii, suntem destul de rutinieri. Si asta nu tine de creativitate, pentru ca si pictorul lucreaza cu acel set de culori pe acel set de panze.

Asa ca gaseste-ti uneltele care sa iti fie folositoare tie, nu doar stralucitoare. Sub praful care se strange treptat, o sa piara si stralucirea lor.

Ghid de supravietuire: In relatia cu parintii

Am invatat ca parintii te iubesc, da’ in felul lor, chiar daca unul e genul care te-ar arunca in apa ca sa te invete o lectie valoroasa, iar celalalt te-ar astepta in apa, complet echipat si cu un gardulet construit de jur imprejur pentru protectia “puisorului”. Poarta-te frumos cu parintii tai si iesi din zona discutiilor de genul “ce grea e viata, ce greu e la munca, n-avem bani, suntem bolnavi”. Fa-le o surpriza, scoate-i in oras, afla lucruri despre ei pe care nu le stiai, joaca-te cu ei. Nu stiu de ce pierdem joaca asta, de parca maturizarea si independenta ar fi cel mai serios lucru din lume.

Mai in gluma, mai in serios, imi amintesc ca in anul 2 de facultate profesoara de psihologia dezvoltarii ne-a intrebat ceva ce parea foarte simplu. “Ce este maturizarea?” Ei, doamna profesoara, cum sa nu stim noi asa ceva?

Si am inceput toti cu raspunsuri profunde, de genul “etapa importanta a dezvoltarii”. A ras putin si a zis ca nu vrea raspunsuri din carte, vrea ceva cu sens pentru noi. Atunci am trecut la raspunsurile de clasa I – “maturizare este atunci cand ai responsabilitati”. Da, si facturi si credite si ore petrecute la telefon. Si, intr-un final, ne-a spus. Primul semn al unui om care se maturizeaza este capacitatea lui de a avea o relatie serioasa. Adica nu 2 intalniri la inghetata si 3 telefoane. Ci o relatie bazata pe respect, intelegere, apreciere si asa mai departe. Se pare ca maturizarea nu tine de datorii si ore suplimentare la munca, ci de implicarea intr-o relatie umana. Pentru ca arata ca omul este in stare sa iasa din stadiul egocentric si sa inteleaga ca exista o lume intreaga in afara lui.

Cat despre independenta, cred ca daca nu o interpretam gresit, drept taierea legaturilor de orice fel cu familia, poate deveni o metoda de imbunatatire a relatiilor. Cand iesi din sfera dependentelor de parinti, scade si presiunea pusa pe relatia dintre tine si ai tai, pentru ca nu mai ai aceleasi asteptari de la ei. Nu te mai astepti sa te spele, sa te imbrace, sa-ti dea o ciocolata si un ban in buzunar, sa-ti netezeasca gulerul si sa-ti ia scamele de pe umar. Nu te mai superi pe ei in clipa in care omit un pas din tot ritualul asta menit tie.

Sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Suntem mari, oameni maturi si independenti. Maturi, in sensul in care putem avea relatii normale cu ceilalti oameni, nu doar cu partenerul. Putem sa comunicam, sa ascultam si sa ii apreciem pe ceilalti. Suntem independenti, adica ne bucuram de o autonomie pe care am castigat-o prin propriile eforturi, ne descurcam singuri si ne asiguram un trai decent. Si, intr-o zi, ne intoarcem la parintii nostri, nu ca sa le cerem bani sau sa le reprosam ca in urma cu fix 6 ani si 4 luni a fost o petrecere la care nu ne-au dat voie sa mergem si toti colegii au mers si s-au distrat si noi am stat acasa si am oftat pana in pragul hiperventilatiei. Nu… Cum ar fi, in schimb, sa spargem putin bariera aia conventionala in care parintele te iubeste pentru ca te-a scos cu greu, te-a tinut in viata si uite, ai supravietuit dincolo de 18 ani si inca respiri? Si sa inlocuim situatia asta standard cu una in care esti sincer interesat de el si pentru mai mult decat bilantul lunii in care nu stii sigur daca sa pui sau sa nu pui pastilele de pe reteta lui noi. Si in care aveti conversatii interesante (poate o sa fac o lista cu subiecte potrivite intr-o postare viitoare), faceti lucruri impreuna, poate faceti o prajitura intr-o zi sau un puzzle.

Ce ar putea sa se intample dupa exercitiul asta? Pai, uneori, un singur milimetru mai intr-o parte poate schimba o perspectiva intreaga. Si parintii nostri merita sa fie redescoperiti, asa cum meritam si noi copiii, dupa ce am trecut de o varsta. Si, desigur, in discutie va aparea mereu cate un “da, dar eu nu am avut hartie roz cu unicorni si am suferit foarte mult”. Dar, poate pe langa asta o sa apara si ceva in zona “stii ce, m-ai crescut si din cauza ta am invatat sa cad mereu in picioare si asta o sa ma duca departe in viata si… bravo noua ca am ajuns aici!”. Si, sigur ca da, ar putea sa se intample o mie de lucruri dupa exercitiul asta, ceea ce ma face cu adevarat curioasa. Daca sunteti si voi curiosi, incercati si povestiti-mi si mie cum a mers si impreuna o sa aruncam putina lumina peste alea o mie de lucruri necunoscute. 

Ghid de supravietuire: Ai grija de tine. Partea I

zcool-Heart 2

Ai grija de tine. Masinile se repara, calculatoarele la fel sau se inlocuiesc. La oameni, piesele de schimb nu sunt chiar asa de comune sau accesibile. Un corp, o minte si un suflet ai, asa ca ingrijeste-le pe toate, pentru ca scopul lor este sa te ajute sa traiesti viata. Un corp de care nu te ingrijesti nu te poate plimba prin lume, o minte inchisa nu o intelege si un suflet ranit nu se poate bucura de ea.

Desi nu e niciodata simplu, tindem sa invatam ceva mai multe din nefericirile noastre. Macar ca dupa ce ne afundam in nemultumire, la un moment dat iesim dupa o gura de aer proaspat si ne promitem ca niciodata nu mai lasam sa se intample asta, chiar daca e doar pana data viitoare.

Cand ai sufletul ranit, ingrijeste-l; nu te chinui pe tine si nu ii chinui pe altii. Poti oricand sa ceri o vorba buna de la un prieten de incredere, sa citesti o carte buna si sa bei un ceai cald, sa te alergi cu catelul, sa scrii, sa pictezi, sa incerci o prajitura. Poate ca astea nu rezolva problema care te-a ranit, dar un zambet si o unda de caldura te ajuta sa mai versi din intunericul pe care l-ai strans. (Nota: Desigur, daca perioada de tristete este intensa si vine si cu insomnii, sentimente de inutilitate, autoculpabilizare si alte lucruri serioase si dureaza mai mult de cateva luni, este util ajutorul unui specialist).

Incet-incet, dupa o dezamagire, tu trebuie sa te reinveti cu lucrurile frumoase. Chiar daca inseamna sa pornesti de la un lucru mic, cum ar fi faptul ca ai prins de dimineata liber la magazin cand ti-ai cumparat cafea si vanzatorul ti-a facut cu ochiul.

O abordare interesanta mi se pare cea de la TEDTalks a lui Shawn Achor, psiholog pozitivist, care discuta despre efectele negative pe care sublinierea dezastrelor in media si nu numai le are asupra starii noastre de bine. El explica faptul ca ajungem sa fim convinsi ca raportul dintre lucrurile bune si cele rele din lume este acela care reiese din stiri, unde vedem doar crime, abuzuri, tradari si asa mai departe. Ne dam seama atunci de ce, de cele mai multe ori, in loc sa ne ridicam informati din fata televizorului, ne simtim mai degraba nesiguri, dezamagiti, speriati sau lipsiti de speranta. Si nici unul din lucrurile astea nu fac bine sufletului. Si atunci, Shawn Achor a venit cu o propunere. Zice el ca starea de bine te ajuta sa fii mai productiv, mai sanatos, mai bun, si este sustinut de ani de cercetare si, sincer, cred ca si noi il credem pe cuvant, ca parca toate ne ies din prima cand suntem mai fericiti. Si, ca sa ajungi la starea de bine, trebuie sa te reinveti sa o filtrezi, asa cum ti-a intrat in reflex sa filtrezi doar lucrurile negative din mediu. Exercitiul lui este pastrarea unui jurnal, timp de 21 de zile, in care sa scrii, la sfarsitul fiecarei zile, 3 lucruri bune care ti s-au intamplat, care te-au facut fericit, pentru care esti recunoscator.

Ideea unui jurnal pozitiv nu e noua, dar perspectiva lui mi-a trezit curiozitatea pentru ca are o directie si un scop, si anume invatarea unui nou model, in care scanam pentru lucrurile bune intai, si apoi pentru cele negative. Am invatat ceva recent in facultate – pana acum si eu si altii faceam o chestie destul de comuna, si anume cautam toate lucrurile negative care pot aparea intr-o situatie data, opinia generala fiind ca asa vom fi mai bine pregatiti pentru orice obstacol ar putea aparea. Adevarul, dupa cum am aflat, este ca practica asta creste anxietatea si nu ofera, de fapt, solutii reale la problemele care pot aparea. Adica ne aprindem, dar degeaba. Si ne ingrijoram pentru ca ne ingrijoram, ne intristam iar pentru ca simtim povara a 100 de obstacole posibile peste care nu mai stim cum sa trecem, obosim numai la gandul unei activitati noi.

Si, de fapt, asta imi aminteste de un punct important din psihologie. In orice situatie, trebuie evaluate elementele negative, denumite vulnerabilitati in domeniu, dar si elementele pozitive, numite resurse. De multe ori, mai uitam de asta si ne infigem in vulnerabilitati pentru ca sunt percepute ca fiind grave, atrag atentia si apare necesitatea schimbarii. Insa niciodata nu ar trebui sa uitam de resursele personale pe care le putem folosi cand incercam sa transformam un aspect nefericit. Din cand in cand, sa mai punem si binele pe masa si sa vedem cat de departe ne duce. Cine stie, s-ar putea chiar sa nu mai ajungem de unde am pornit, ci sa trecem mai departe, la noi etape cu noi experiente si noi invataturi.

La final de 2013

New Image

Cred ca la sfarsitul fiecarui an exista un moment in care faci o pauza de la aranjatul farfuriilor si pregatitul fripturii pentru masa festiva, un moment in care stai, te uiti in spate si te gandesti. Daca te pricepi, mai aduni, mai scazi si vezi cu ce ramai. Uneori, e posibil sa-ti dea cu virgula, dar nu trebuie sa te descurajezi. Asa sunt unii ani.

2013 a fost un an ciudat, poate pentru ca in aer plutea ideea ca este un an pe care nu mai apucam sa il vedem. Cu toate astea, a venit cu niste lectii importante.

1. 2013 m-a invatat ca parintii te iubesc, da’ in felul lor, chiar daca unul e genul care te-ar arunca in apa ca sa te invete o lectie valoroasa, iar celalalt te-ar astepta in apa, complet echipat si cu un gardulet construit de jur imprejur pentru protectia „puisorului”. Poarta-te frumos cu parintii tai si iesi din zona discutiilor de genul „ce grea e viata, ce greu e la munca, n-avem bani, suntem bolnavi”. Fa-le o surpriza, scoate-i in oras, afla lucruri despre ei pe care nu le stiai, joaca-te cu ei. Nu stiu de ce pierdem joaca asta, de parca maturizarea si independenta ar fi cel mai serios lucru din lume.

2. Am invatat ca e instinctul si ratiunea merg totusi impreuna. Uneori e bine sa te bazezi pe propriile instincte, mai ales atunci cand nimic nu are sens. Este aproape imposibil sa iei o decizie in totala cunostinta de cauza, pentru ca nu poti sa fii sigur ca ai absolut toate informatiile. Si atunci, in momentele in care logica ta a plecat in vacanta in tarile calde, nu uita ca mai ai instinctul, intuitia, cum vrei sa ii spui, care te-a ajutat sa supravietuiesti si sa evoluezi pana acum. Pe de alta parte, nu uita sa-ti utilizezi ratiunea cand nu e in concediu, pune-o la munca de cum se intoarce si nu te arunca inainte ca boul daca ai tot ce iti trebuie pentru a lua o decizie informata.

3. Nu mai face 5000 de poze la care nu te uiti niciodata. Stiu, pacaleala este ca esti convins ca daca inregistrezi fiecare moment, te vei putea bucura de el mai tarziu. Oare chiar este asa? Sau momentul a trecut pe langa tine si l-ai stocat intr-o arhiva pe care nu o mai deschizi niciodata? Documenteaza momentele importante, fa 5 fotografii care sa captureze esenta si uita-te la ele ca sa iti amintesti ce a insemnat pentru tine ca ai mers la un concert, la o cafea cu prietenii sau intr-un concediu reusit. Nu le privi ca pe o poarta catre locurile unde ai fost, pentru ca ai nevoie de o masina a timpului pentru asta. Mai degraba, ia-le drept o dovada ca ai fost fericit, linistit, multumit, entuziasmat si nu uita de asta cand te ajung oboseala, stresul sau apatia. Si traieste si tu momentul, ca de-aia ai ajuns acolo.

4. Nu-ti cumpara tot ce ti se pare frumos si stralucitor in vitrina, ca acasa sa descoperi ca iti este inutil. Da, poti sa ai un hobby de a colectiona anumite lucruri, cum ar fi canile, asa ca ti se lipesc mainile de cani frumoase in orice magazin. Dar nu aplica asta la toate lucrurile pe care le vezi, pentru ca, la un moment dat, o sa te sufoce si o sa vrei sa le arunci si o sa pierzi timpul incercand sa te hotarasti ce colectie este mai inutila decat alta.

5. Ia-ti un carnetel si mai noteaza pe el din cand in cand ce vrei tu. Ce ti-a placut, ce nu ti-a placut, cum te-ai simtit, ce ai vrea sa faci. Este o metoda buna de a te uita in interiorul tau, asa cum nu poate nimeni altcineva, si de a avea mereu in vedere lucrurile importante pentru tine.

6. Respira. La propriu, la figurat, cum iti trebuie. Corpul tau are nevoie de oxigen ca sa functioneze, asa ca nu il pacali cu respiratii scurte si superficiale. In partea metaforica, nu uita sa iei cate o pauza din cand in cand, sa te deconectezi cum trebuie. Pana si calculatorul mai trebuie inchis din cand in cand.

7. Ai grija de tine. Masinile se repara, calculatoarele la fel sau se inlocuiesc. La oameni, piesele de schimb nu sunt chiar asa de comune sau accesibile. Un corp, o minte si un suflet ai, asa ca ingrijeste-le pe toate, pentru ca scopul lor este sa te ajute sa traiesti viata. Un corp de care nu te ingrijesti nu te poate plimba prin lume, o minte inchisa nu o intelege si un suflet ranit nu se poate bucura de ea.

Asa ca fruntea sus si sa intampinam 2014 asa cum stim mai bine: cu cei dragi, o farfurie plina si cu paharul ridicat!

Eu va urez un An Nou Fericit, pe care sper sa-l transformati intr-unul incredibil, plin de reusite si experiente noi!

Ma agit, deci a venit iarna

WP_20131126_00120131126200706

Cand treceam azi pe strada, grabita sa ma onoreze iarna cu prima zapada, imi era greu sa imi scot din cap chestia asta: Could people BE more stupid?!

A cazut prima zapada in Bucuresti. Nu ma asteptam deloc sa fie un vis de iarna. In acelasi timp, nu ma asteptam nici sa scoata iar tot ce-i mai stupid din oameni. Adica, serios, este doar o zapada, nu un sac pus pe cap. Desi sacul ar justifica mult mai bine comportamentul bovin.

Si iata-ma, facandu-mi curaj sa ies din casa. Nu a fost usor sa ma intalnesc cu fulgii, dar am zis sa le dau o sansa si sa petrec 10 minute de uniune cu natura. Se pare ca am calculat gresit. N-ar fi prima data. Pentru ca bovinele in trafic sunt un fenomen deosebit, care reusesc sa transforme un drum de 10 minute intr-unul de 30 de minute.

De exemplu, cat de deosebit este ca o bovina blond-carliontata sa se opreasca in mijlocul unei intersectii aglomerate, sa o blocheze feroce si sa urle la vatman care, s-ar parea, ii luase oglinda cu tramvaiul. Iti dai seama? Nemernicul de tramvai, sigur a mers in zig-zag pe sina lui fixa si dreapta si s-a aruncat cu dusmanie in oglinda bietei bovine. Dar nu-i nimic, conflictul i-a antrenat si pe bautorii de cartier si, uite-asa, au pus de-un comitet ad hoc pe linia de tramvai, cu tipete, mormaieli si  argumente plutind pe aburi de alcool. Toate in mijlocul a zeci de claxoane, faruri isterizate si pumni ce amenintau din spatele geamurilor, in timp ce vijelea greu, cu fulgi imensi.

Si, de obicei, m-as fi blocat si eu aici, in vartejul de stupiditate si m-as fi intrebat ce caut in continuare pe planeta asta. Nu si acum. Acum m-am simtit cumva binecuvantata. Unde altundeva as putea vedea asta? Unde s-ar mai intampla lucruri atat de tampite, dar incredibile? Adica oamenii isi fac rezervare la teatru si spera la momente din astea. Si uite, aici eram si m-am trezit pe tava cu asa ceva. Nu poti sa recreezi asta intr-o sala. De unde sa iei atatia fulgi nevricosi, cum sa transmiti publicului intreg emotia aproape claustrofoba pe care o traiesti incercand sa traversezi o astfel de intersectie? In ce sala sa simti atat de intens instinctul de supravietuire, trezit in jungla de nea? Si, mai ales, unde sa mai vezi o manifestare atat de naturala a omului, nestanjenita de reguli de circulatie sau de bun simt?

Si cu o asemenea introducere in sezon, mi-am descoperit optimismul de iarna aceasta. Ninge, ninge… dar ia uite cat de multi fulgi! Wait… what?

The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 642 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: