Anti-Bucuresti

Se presupune ca ma bucur ca am ajuns acasa, ca doar sunt o persoana comoda care se desparte cu greu de camera ei verde. De data asta, nu e asa. Nu ma mai asteapta nimic interesant aici. Lucrurile la care nu am vrut sa renunt pentru a ma muta in Sibiu se imputineaza si isi pierd din valoarea initiala. Nici centrul vechi nu mai e ca la inceput, s-a dus locul de chiul; acum e locul in care merge toata lumea, e imbulzeala, e aproape pitzi. Cladirile prafuite stralucesc, in loc sa ramana vechi si particele de istorie bucuresteana. Mie imi placeau santurile alea imense si podurile subrede din lemn pe care alunecam cand ploua sau cand ningea.

Si am sperat ca o sa se schimbe, ca or sa iasa la iveala lucruri frumoase din orasul asta. Dar nu, parca s-a acoperit cu un strat de poleiala tot jegul si gata, s-a rezolvat problema. Bucurestiul este un oras infect. Imi pare rau ca spun asta. E un oras in care nu poti sa arati nici bine, nici rau. Nu poti nici sa te acoperi din cap pana in picioare, nici sa te descoperi de tot. Nici o culoare nu e potrivita. Nimic nu te scapa de cei de pe strada. Iar anii de gesturi politicoase din partea mea nu dau roade. Cum a fost, de exemplu, azi, cu un vanzator scapat de sub control. Eram la Traian, am vrut sa iau o ciocolata si am intrat in primul magazin. Am cerut ciocolata, am scos banii sa platesc si mi-au picat ochii pe alta ciocolatica. Asta, din pacate, parea sa fie ultima, usor strivita in vitrina si foarte prafuita. Eram obisnuita cu o reactie care de data asta nu a aparut, ma asteptam ca vanzatorul sa imi spuna ori ca mai are in spate altele, ori ca nu poate sa mi-o dea pe cea din vitrina pentru ca e veche/batuta de soare/whatever. In absenta oricarui raspuns, am indraznit sa intreb daca e veche. Lucru care se pare ca i-a provocat o usoara criza de isterie, pentru ca timp de cateva minute nu a facut altceva decat sa urle in mod repetat la mine, rosu de furie, „Ce intrebare e asta?!”. Am iesit in fuga, lasand ciocolata acolo, de teama sa nu se arunce peste tejghea la mine. Pe moment, a parut oarecum amuzant. Acum stau si ma gandesc… Nu e normal sa imi fie frica sa intru intr-un magazin. Nu e normal sa pun o intrebare despre un produs si sa ma trezesc cu tipete isterice si cu amenintari violente.

Nu e normal sa imi fie frica in general. Frica sa ies pe strada, sa umblu prin diverse locuri, sa trec printre anumiti oameni. M-am saturat de necesitatea de a baricada toate usile si ferestrele, indiferent daca e zi sau noapte.

Asa ca nu, multumesc, vreau o pauza de Bucuresti.

Anunțuri

Posted on Septembrie 1, 2010, in Viata in Bucuresti and tagged , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: