Despre sentimentul de bine

Mereu am fost obisnuita sa fiu speciala, cat mai speciala. Sa fiu o mica enciclopedie ambulanta, sa am 10 pe linie la romana, sa merg la olimpiade si sa iau note mari. Am fost oricum un copil precoce, am vorbit devreme, am invatat sa citesc si sa scriu de pe la 3 ani, 3 ani si jumatate, stateam la masa cu cei mari, ca stiam sa fac si altceva decat sa chirai, cum faceau egalii mei in varsta. Am avut chiar si o perioada la scoala in care aveam 10 pe linie, dar perioada aia s-a dus. La fel si chestia cu specialul. Si n-am mai fost nici precoce. Si daca asa ma obisnuisem, odata ce n-am mai gasit lucrurile astea in mine, n-am mai vrut sa ies in evidenta si m-am ascuns undeva, intr-un loc de unde mai mormaiam ocazional cate ceva. Pentru ca ceva din sclipirile de enciclopedie mi-a ramas, notele oricum nu mi-au scazut sub 8, decat foarte rar, iar nota de 6 la matematica oricum era o performanta pentru mine. Cu toate astea, am tacut si m-am retras cand am vazut ca nu-mi mai merge asa usor. Desigur, de vreme ce parea ca totul imi sta pe tava, de la o vreme incolo, n-am mai ridicat nici un muschi; ca urmare clara, am avut un declin. Si, sincer, a durut.

Si apoi a venit facultatea, unde am avut senzatia ca apartin, cumva. Desi nici aici n-am avut 10 pe linie, am avut totusi note mari si, poate cel mai important pentru mine, mi-am format niste deprinderi. Si invatam foarte putine despre nebuni, dar am avut eu noroc cu altceva. Brusc, prin timpul verii, mi-a revenit curiozitatea, am inceput sa intreb pe toata lumea pe care o cunosteam cate ceva, am simtit ca vreau sa stiu mai multe. Si, incetul cu incetul, am scos un capsor mic de unde ma ascundeam si m-am uitat in jur. Ei, si nu-i chiar atat de rau.

Si a aparut neuro in peisaj, care are multa treaba cu biologia si intotdeauna am invatat la biologie, mai de frica de profesoara care ma urmarea obsesiv ca sa imi dea 3, mai ca uneori ma fascina sa citesc diverse. Si se pare ca mi-a prins bine toata teroarea din liceu, ca am ramas cu ceva.

Si azi am fost fericita ca am fost cea mai buna la ceva… Daca m-as citi, as zice ca-s patetica. Dar scad din patetism, pentru ca stiu ca nu ma refer doar la ziua asta si la un nenorocit de test. Ma refer la faptul ca incep sa traiesc din nou, dupa ani in care am incercat sa ma manifest cat mai putin, sa tac, sa stau in umbra si sa observ, doar pentru ca mi-era frica. Ca ma bucur de chestii stupide, gen o nota la facultate sau faptul ca beau iar cafea zilnic sau faptul ca am muls un automat de lapte. Si poate, prin lucruri de genul asta, o sa ma regasesc, usor-usor, in viata mea de acum.

Anunțuri

Posted on Noiembrie 11, 2010, in Zile bune si nebune and tagged , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: