Garana, day two

Hiromi

Hiromi

Fiara de oras a mirosit in aer sansa inconjurarii cu apa din toate partile. Adica se punea de-o plimbare la un lac, undeva „aproape”, la 3 Ape. N-o sa mai cred nici un montanist dintr-asta cand imi spune ca ceva e „aproape”. Imi pare rau, la mine 4 km inseamna ca fac o buna bucata de Bucuresti. Deci n-o fi chiar asa putin…

Totul bun si frumos, un ponton de lemn amenajat si curatel; lacul, de asemenea, curat si RECE, normal, ca doar nu eram pe vreo insula tropicala. Mare proba de curaj pentru mine, care nu inot decat in apa mica si nu suport sa nu stiu ca nu pot atinge pamantul. M-am balacit o vreme, totul frumos, apa era curata si nu mirosea a lac statut, asadar mare bonus. Dupa care am zacut pe niste sezloange faine de lemn, in bataia soarelui, ca deh, m-am dat cu crema cu spf 50. O vreme am dormit fericita, ca simteam ca nu mai stau pe pamant si aveam o usoara senzatie de pat care m-a trimis instant in lumea viselor. Desigur, m-am bronzat, cu tot cu crema vietii, ca de la o ora incolo, soarele nu se mai uita la pelicula de ulei care te acopera.

La intoarcere, norocul nostru, a inceput ploaia. 4 km de mars fortat prin ploaie care iti ajunge pana la pielea proaspat incalzita de soare. N-am indraznit sa ma plang, ca era aproape ca un al doilea dus pe care il primeam, ceea ce, in conditiile respective, era lucru de apreciat. Nasol era ca odata cu ploaia, venea si noroiul, si asa am ajuns la un al treilea dus, la sticla, langa masina si cort. Masina care ramasese in camping pentru ca lacul era „aproape” si era „oricum plin pe acolo, nu-s locuri de parcare”. Erau locuri.

Ne-am uscat si ne-am imbracat in timp pentru Hiromi, pianista geniala din Japonia, care la un moment dat parea ca se tine numai in degete in pian, a intrat in pian si a cantat de acolo, iar mainile i se miscau atat de repede, incat vedeai o singura miscare. Iar muzica? Absolut minunata. Dupa ce am vazut-o pe ea si am vazut-o cum canta, nu mi-am dorit sa invat brusc sa cant, ci mi-am dorit sa ajung sa fac intr-o zi ceva care sa ma bucure la fel de mult cum se vedea ca o bucura pe ea cantatul la pian. Foarte faini si oamenii cu care a cantat, basistul Anthony Jackson (singurul negru de la festivalul de jazz :)) si tobarul Simon Phillips (care a fost foarte tare si a cantat candva cu Judas Priest :D).

Eh, si pana acum, in afara de Avishai si de Hiromi, restul muzicii m-a chinuit. Poate nu e jazz-ul pentru mine, la fel cum nu e nici dormitul in cort. Si da, recunosc ca sunt afona si n-am pic de cultura muzicala, dar totusi, pana si pentru mine restul muzicii au fost niste scartaieli de instrumente. Experimental, modern, inovativ, inteleg toate astea. Dar macar sa sune bine, ceea ce s-a intamplat de prea putine ori pe parcursul celor 4 zile.

Anunțuri

Posted on Iulie 27, 2011, in Zile bune si nebune and tagged , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: