Future ain’t what it used to be

Cand eram mica, vroiam sa cresc, sa fiu un adult minunat care are casa lui, o cariera si o familie linistita. Ma uitam la ai mei si abia asteptam sa fiu exact ca ei, imbracata elegant ca mama si muncind de la 9 la 7 ca tata, cina in familie, discutii profunde, tot tacamul. Asa ca de pe la 8 anisori am facut eu un plan. La 13 ani nu aveam sa ma mai numesc copil. Cam aia mi se parea mie varsta in care se termina copilaria si, pana la urma, cam asa a si fost. La 18 ani terminam liceul, apoi intram la facultate (pe vremea aceea, planurile erau pentru drept) si, deja, pe la 20 de ani, ma vedeam ca pe o domnisoara imbracata frumos, demna si eleganta, mergand, eventual, cu multa delicatete, pe tocuri.

In timp, planurile s-au conturat din ce in ce mai bine. Facultatea de drept s-a transformat intr-una de psihologie, de cand m-am prins ca imi place sa ascult oamenii, reusesc sa vad diferite legaturi in spatele evenimentelor si, reusesc cumva sa ofer explicatii care ii ajuta pe oameni. Apoi s-a adaugat un master si o supervizare de cativa ani, planuri peste planuri. Tocurile s-au transformat in bocanci, de cand m-am prins ca in Bucuresti e treaba de rezistenta.

La scoala imi mergea mereu bine, ca ma cam ducea capul, deci invatatul nu a fost o problema pentru mine. Ma stiam si ambitioasa sau, ca sa fiu mai sincera, incapatanata, ceea ce nu e tocmai acelasi lucru. Asa ca un viitor academic nu parea greu de realizat. Cu oamenii de pe langa mine nu ma descurcam eu ideal. Brusc, in momentul in care ii cunosteam, legaturile pe care le vedeam de obicei se incetosau, incepeam sa gresesc, nu ii intelegeam si asa mai departe. Imi lipsea si caldura, chestia aia pe care oamenii o apreciaza mai degraba decat eficienta pe care o puneam eu pe primul loc.

Ca un om mare, am vazut cum visele se sparg, zgomotos, lasand in urma cioburi ascutite in care te tai cu usurinta. Planurile se mai schimba, de oameni nici nu mai zic, si ramai undeva in mijlocul universului tau care obisnuia sa fie foarte spatios si care acum te sufoca incet-incet. Nu-ti mai ramane nimic, nu mai ramane din tine nimic, pentru ca toate planurile si ideile te-au definit, ti-au dat o directie, un impuls, un motiv ca sa te trezesti dimineata.

Pana cand iti dai seama ca nici macar asta nu mai conteaza. Si ce daca nu mai e nimic? AZI am terminat facultatea. Azi s-a afisat si rezultatul ultimului examen, am trecut prin 3 ani de facultate si am iesit intreaga and this definitely requires some serious celebration. Lasati tequila sa curga pentru ca AZI BEM!

Si… Ce-o fi, o fi.

Anunțuri

Posted on Iunie 8, 2012, in Zile bune si nebune and tagged . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: