Casa de vizavi

Trecem pe langa lucruri si le ignoram. E firesc. Traim intr-un oras mare si agitat. Traim in viteza. Perceptia noastra este, oricum, selectiva. Vedeam ceea ce ne asteptam sa vedem. Asa ca trecem in fiecare zi pe langa case ca cea de vizavi de mine. Poate nu stim, poate nu ne dam seama, poate chiar nu ne pasa.

Doar ca azi a fost un moment… E o zi ca toate celelalte, am iesit pe poarta si am plecat la facultate. Dar mi-am dat seama.

Vizavi e casa plina de amintirile copilariei mele. M-am jucat in fata ei, mi-am pierdut si regasit mingea si fluturasii de badminton in curte, m-am julit de gardul ei de piatra, m-am agatat de grilajul verde la leapsa, am stat si m-am bucurat de umbra castanilor imensi care ne faceau verile mai usoare.

Am vazut batraneii binevoitori a caror casa era. Unul dintre ei, mereu pus pe sotii, ne zicea bancuri cand il vedeam la aprozar; celorlalti le dadea sfaturi despre masini. Si, uneori, toti barbatii de pe strada se strangeau sa repare masina lui, un trabant verde. Stiam reparatiile astea. Alea al caror unic sens era sa mai umple o dupa-amiaza, pentru ca masina oricum nu pleca niciodata de pe loc.

Anii au trecut in voia lor si l-au luat si pe batran cu ei. Trabantul a ramas, singur si neingrijit in fata casei. O vreme a mentinut peisajul, de nici nu iti dadeai seama ca s-a schimbat ceva. Apoi rotile au inceput sa se desumfle, praful si rugina au inceput sa se depuna, si ceea ce credeam eu ca a fost momentul de varf al bataii de joc fata de copilaria mea – puii de tigani au transformat trabantul verde in toba pentru manelele pe care le cantau cat era ziua de lunga.

Dupa o vreme, casa a fost vanduta. Si apoi vanduta iar. Si ultimii cumparatori au ramas in ea pana acum.

Unii oameni, ca mine, apreciaza casele vechi, cartierele de case si aerul ala de Bucuresti. Pentru ca avem case vechi si mari care ne amintesc de oameni avuti care si-au facut o viata prin partea asta. Si strazi si drumuri care ne amintesc de gloria apusa a perioadei interbelice si de viata buna de pe atunci. Si mai sunt cladirile mari si vechi care stau tacute, dar stii ca au atatea povesti pentru ca au vazut atatea lucruri… Am crezut ca noii vecini sunt ca mine, indragostiti de mirosul secolelor trecute, de piatra, de pamant, de simboluri si traditii. Altfel de ce ar cumpara o casa veche in centrul Bucurestiului?

Primul soc a venit odata cu primul castan taiat. La scurt timp, a cazut si al doilea. A fost oribil. La inceput, au taiat cateva crengi. Am crezut ca se vor opri la atat, ca na, era sezonul si se mai improspatau si ei, copacii. Apoi, in plina mea negare, au diparut si ei, cu totul, cu tot cu umbra si cu amintiri.

Scuza lor a fost ca radacinile intrasera pe sub gardul de piatra si il rodeau din interior. Cu greu, m-am gandit ca era totusi un gard frumos si vechi, iar copacii mai cresc, piatra nu.

Apoi au desfiintat si ultima sansa pe care le-am dat-o, in momentul in care au daramat si zidul cel vechi. In locul lui au pus o plasa mare, acoperita cu un plastic alb si au aparut muncitorii care te taxau verbal daca indrazneai sa te uiti vreodata la casa frumoasa din spate. In salopetele lor jegoase, stateau de doua zile pe strada asta si interziceau vizionarea casei care fusese acolo toata viata mea si inca vreo 100 de ani inainte de asta.

M-am resemnat, ca asa sunt oamenii si e pierdere de timp sa iti bati capul. A mai trecut un an. S-a adaugat un far care sa le lumineze curtea si, fara urma de grija, ne matura si noua curtea si casa. Si o camera video, care batea tot la noi in curte. Apoi au construit un zid nou, identic cu cel vechi.

Dar omul se obisnuieste cu raul, asa ca dupa o vreme am uitat si de asta.Dupa inca o vreme am vazut cum au ras un etaj al casei, ca s-o inalte, si am renuntat de tot. Am lasat casa in tranzitia ei trista.

Ultima chestie pe care am observat-o intamplator a fost ca si-au pus un fel de reflectoare pe casa, care lumineaza noaptea ca la muzeu. Trecand de kitsch, de penibil si patetic, mi s-a parut cretin sa interzici sa privesti o casa si apoi sa pui reflectoare pe ea, ca sa vada toata lumea cum ai distrus-o.

Pana azi am ignorat-o cum am putut. Soarele batea puternic si lumina frumos toata strada. M-am uitat in stanga, spre alta casa veche si am admirat castanul din fata ei, mare, impunator, care a inceput sa inverzeasca. Apoi m-am uitat in dreapta, spre o casa noua, pe care au pus iedera, si in fata careia creste alt copacel, mai mic, dar cu promisiunea aceluiasi verde. Fara voia mea, m-am uitat in fata mea si am vazut casa cea golasa, dezvelita, vopsita intr-un roz-gri prafos, fara nici o urma de verde pe langa ea si mi-am amintit si de etaj si de gard si de copaci si de reflectoare si de tot. In momentul ala, am simtit ca ma uit la un fel de monument inchinat modernitatii, care a demolat tot ce era vechi doar pentru ca ce e vechi, clar nu mai este bun. Ma uitam la o gramada trista, luminata intens, ca sa vada tot poporul ce casa frumoasa e acolo. Si am observat o casa chinuita si mutilata, obligata sa pozeze frumos pentru public. Ca-n viata…

Anunțuri

Posted on Aprilie 30, 2013, in Viata in Bucuresti and tagged , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: