Exercitiu de drum

Am stat la masa ore intregi. Bancuta de lemn e ingusta si incomoda si tortureaza incet fundul. Si macar de-ar fi fost atata. Nu, nu… Am stat toti la masa si am scris sub indrumare. OK, asta suna, in continuare, usor. Dar sesiune de scris despre subiecte intime si emotionante care s-a lasat cu plans? Ei, da, e ca un All Love pe tipar.

Imaginea este completa abia cand adaugi si discursul neintrerupt despre nimic al lui Rodrigo, care oricum a fost oaia neagra a diminetii pentru ca ne-a torturat prin nespalare, chinul omului modern, „de oras”. Si mirosul frumos de tamaie, care se amesteca, fara piedici, cu fumul tigarii mele aprinse, ceea ce ma facea sa ma gandesc doar la cum iau numele Domnului in desert si, cel mai probabil, ca o sa am rezervare in cel mai populat inel al Infernului, ca asa imi place mie.

Asadar, oamenii scriau, plangeau, se aoleau, Rodrigo vorbea ca sa aibe gura plina (desi, neortodox vorbind, mai multi de la masa ar fi dorit sa i-o umple), trebuia sa ne ducem din emotii inalte in ultimul jeg al simtirii, si toate pe nenorocirea aia de banca de lemn care-si lasa muchiile in carnea mea, sa-mi aminteasca: eu sunt aici. Banca? Nu. Banca sta, nu prea pleaca nicaieri asa de nebuna. Vai, tocmai am vazut o discutie aprinsa cu o banca de lemn si… Ea a castigat. Nu ma anunta ea de prezenta sa, ci imi repeta continuu ca eu sunt aici. Eu, cea din fata foii, eu, cea care isi scrie durerea cu pixul fancy verde.

Sageata trasa dintr-un arc bine manuit e mana de praf pe langa cum am zbughit-o eu cand am auzit ca se da pauza de plimbare pe munte.

Am apasat cu bocancii mei pe pietris, sa ma simta acolo, sa simt eu cum ma infig in pamantul asta si el ma tine. Am urcat o panta abrupta si mi-a blestemat ultima tigara fumata. M-a aruncat intr-un mars nebun, cu pasi hotarati, exacti, pastrand ritmul pana cand Vali, un tip serios care rade prea rar la glumele mele, a aruncat o ardeleneasca dintr-aia gen „mno, ce atata graba?…”. In mod normal, as fi carait ca doar o viata avem, dar acum m-am oprit. Si chiar la fix s-a nimerit comentariul lui, pentru ca in dreapta noastra se deschidea larg valea. Desi plouase incet peste noi, chiar atunci iesisem de sub nor si stateam sub un cer albastru, incalziti de un soare decent.

Mi se pare mie ca eu ca bucuresteanca, am putine bucurii. Si uite ca aici era una. Era aerul care se respira usor, era verde peste tot. N-ai asta in oras si cred ca nici nu cred ca trebuie sa ai. Am luat-o incet printre case si cred ca m-a lovit tare lumina, ca m-am trezit dorindu-mi o casuta aici. Nu se auzea nici un sunet, totul avea o culoare puternica – poate era prea mult pentru ochii mei obisnuiti cu gri de oras. Nu mai zic de campul cu flori si de curtile ingrijite. Aici nu mai durea nimic.

Mi-ar fi placut ca locul asta sa fie locul meu de fuga din Bucuresti. Nici amenintarea cutremurelor nu e asa un mare deranj: si-asa vreau o casuta de lemn, flexibila. Si oricum, si cutremurul e tot o bucata din pamantul asta.

Continuarea drumului a fost ca un Kinder cu surprize: drumul pietruit, casele aranjate si, bonus, pomii incarcati cu visine. Era ca un cinema cu popcorn gratis. Aveam drum si aveam snacksuri pentru drum. Si asta tot din pamant, de parca nu as fi inteles pana acum ca trebuie sa ma impac cu pamantul si sa nu mai fug de el.

Si ma simteam atat de inalta, agatandu-ma de crengile cele mai pline. Pfiu, in copilarie nu puteam. Si atunci m-am gandit. Oi fi dat-o eu in bara cu multe, da’ ia uite ce de visine am cules!