In bucataria bunicii

Azi am trait un moment catre care am crescut 22 de ani. Cred ca toata viata m-a pregatit pentru acest moment, in care sa intru in spatiul sacru al bucatariei si sa incep sa fac mancare sub ochii bunicii mele.

Bunica este un om extrem de vesel, muncitor, cu o forta inimaginabila pentru o femeie cu un cap mai mica decat mine, care ma iubeste teribil. Sufletul ei este unul dintre singurele locuri in care apar drept o minunatie de fata. Si ea este bunica aia cu sarmalele, ciorba, gemurile si dulceturile. Tot ea este motivul pentru care acasa nu mancam niciodata, pe motiv ca nimeni nu stie sa gateasca asa cum o face bunica.

Ma simteam eu foarte curajoasa si am sunat-o de dimineata, sa o anunt ca ii fac o surpriza si ca trebuie sa merg la Cora, sa iau diverse necesare ca sa-i gatesc. Aici am apucat sa respir o clipa si am auzit o pala de vant rece venind din telefon: Adica eu n-am in casa ce-ti trebuie ca sa gatesti?!  Na, ca am facut-o. Explica-i femeii care are in casa de toate, tot timpul anului si le mai face si cu propria manuta, cum tu nu gasesti in gospodaria ei ce-ti trebuie.

Cand am ajuns, am avut grija sa scot intai cadourile pentru ea, sa o dreg cumva. Bunica, un Taur, evident, s-a bucurat si m-a lasat in bucatarie. Acolo am mai simtit eu un moment intens, cand am inceput sa scot legumele si ea se uita asa curioasa la mine, intrebandu-ma, parca „dar ce vrei tu sa faci?„. Pai, sa gatesc.

Si apoi m-am manifestat iar ca o floare. Da’… curatator ai? De cartofi? S-a uitat bunica, saraca, la mine, neintelegand ce anume curatator de cartofi ar putea sa mai existe in afara de clasicul cutit. Si atunci am auzit-o, cu blandetea aia cu care m-a crescut, lasa, mama, ca le curat eu. M-am uitat fascinata la cum in 10 minute erau curatate toate legumele pe care eu le curatam acasa cu curatatorul in vreo jumatate de ora. Intr-un final, a inceput si partea in care chiar gateam. Le-am aruncat cu delicatete in oala si am inceput sa le amestec, sa se rumeneasca nitel. O vedeam pe bunica umflandu-si pieptul de mandrie: asa, bunica, fa acolo! M-am relaxat toata, eram pe terenul meu – gasisem una dintre putinele retete pe care bunica nu le stia si pe care eu o gatisem deja de peste 10 ori. Dar relaxarea asta a venit cam prost, dupa cum aveam sa descopar cand am infipt lingura mai bine in cadranul din stanga sus al oalei si am vazut cum am ars fundul. I-am aratat boacana si am vazut-o cum clatina usor capul si spune „lasa, bunica, spal eu oala…”.

M-am gandit atunci ca aveam deja pe lista o jignire la adresa camarii, o curatare de legume ratata si un fund prajit de oala impecabila inainte de incident. Lucrurile nu aratau bine deloc.

M-am concentrat pe urmatorii pasi si cred eu ca am mai castigat un bonus mic atunci cand i-am pus in mana blenderul. Ea, obisnuita sa-mi paseze pana la ultima farama supele si piureul cu propria mana, s-a minunat de cat de usor era cu asta. Si, in plus, m-am scos si pentru Craciun – lu’ bunica ii iau blender.

Am stat rabdatoare cat s-a uitat peste umarul meu, sa vada exact cate fire de sare si de condimente am pus. La ce privire avea, daca as fi fost eu in locul unui fir de sare in plus, m-as fi catarat linistita afara din oala.

Si, la un moment dat, a zis „gata„. Pai nu, ca… Mai amestec… Putin… Sa… „Nu, nu, gata.„. Si gata a fost. Am stins focul si am asteptat cu emotia vietii sa guste bunica din mancarea pe care am gatit-o eu. Si mi s-au facut picioarele legume fierte cand am vazut-o cum se lumineaza la fata si mananca, plina de pofta, din ce am reusit eu sa fac. Sa fiu sincera, nu s-au comparat nici bacul, nici examenele, nici licenta, cu momentul in care am gatit ceva ce sa ii placa bunicii care m-a hranit toata viata cu cea mai gustoasa mancare din lume. In sfarsit, n-am trait degeaba.

Si acum, dupa toata bucuria, mi-am dat seama ca am o problema. Pai cum sa am eu grija de femeia asta la batranete, cand ea la 70+ ani imi smulge oala fierbinte din maini si strecoara supa?! Si pentru o secunda, parca am vazut-o intinsa pe pat, batrana tare, cu perfuzia picurandu-i in mana. Si m-am dus catre ea cu grija, am trantit usa, am impins covorul, m-am lovit de piciorul patului, m-am impiedicat de masuta, am daramat medicamentele pe jos si bunica, brusc vioaie, isi smulge din mana perfuzia si zice… „Lasa, mama, ca le strang eu„.

Anunțuri

Posted on Iulie 11, 2013, in Zile bune si nebune. Bookmark the permalink. 3 comentarii.

  1. frumos, foarte frumos!

    Apreciază

  2. Cam are dreptate tatine-tu, dragul de el, tu transmiti si emotii, el, in blindetea si gentiletea lui nativa (cred eu) ne cam scuteste de astea, ca sa ne fie mai usor …. Toti am avut cite macar un moment de genul acesta. Tu, nota 10 de la juriul format din multiplele mele personalitati, border-line 😀 te maturizezi si esti constienta de asta 😛

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s