The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Anunțuri

Posted on August 30, 2013, in Zile bune si nebune and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. Minunat! Felicitări că ai fost, asemenea momente ne încarcă bateriile pentru o nouă porţie de viaţă… Mulţumesc pentru relatări, fotografii şi înregistrări!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s