Monthly Archives: februarie 2014

Ghid de supravietuire: In febra cumparaturilor

 Un episod din frenezia cumparaturilor s-a terminat si incepe curand altul. Pentru ca anul acesta presimt ca voi alerga dupa cadouri mai mult decat in oricare alt an, m-am gandit sa dezvolt putin subiectul cumparaturilor compulsive.

Nu-ti cumpara tot ce ti se pare frumos si stralucitor in vitrina, ca acasa sa descoperi ca iti este inutil. Da, poti sa ai un hobby de a colectiona anumite lucruri, cum ar fi canile, asa ca ti se lipesc mainile de cani frumoase in orice magazin. Dar nu aplica asta la toate lucrurile pe care le vezi, pentru ca, la un moment dat, o sa te sufoce si o sa vrei sa le arunci si o sa pierzi timpul incercand sa te hotarasti ce colectie este mai inutila decat alta.

Stiu ca e greu, ca daca ar fi fost mai usor de facut, nu mai traiam intr-o societate care se bazeaza fix pe faptul ca oamenii cumpara ca fraierii orice. Eu, recunosc, sunt un fraier perfect. Societatea cred ca e foarte bucuroasa cu mine, pentru ca sunt genul de om pentru care sunt facute vitrinele. La tot ce straluceste sau e aranjat frumos sau ofera iluzia aia a utilitatii, mi se scurg ochii, imi capteaza atentia, intru si cumpar minim un obiect. “Aaah, dar uite ce bine s-ar potrivi chestia aia cu lucrul ala la care m-am gandit eu zilele astea!”. Da, am si eu niste sensibilitati aparte si, pe langa cuvantul scris, imaginile intense imi trezesc imediat imaginatia. Daca vad o tigaie absolut obisnuita, dar pictata cu un lac bleu, deja ma vad traind in casuta mea la tara, pictata in alb, cu detalii rustice, dar si moderne in acelasi timp. Adica imi vinzi un obiect si eu deja sunt Clara Bachmeier, traiesc in natura, sunt o femeie casnica, am 42 de ani, 2 copii cu plete blonde si, in timpul liber, imi place sa cos. Asta pentru nimeni nu iti mai vinde doar un obiect; acum se vand povesti sau intregi stiluri de viata. La urma urmei, poate mie nici nu mi-ar conveni sa fiu cu adevarat Clara Bachmeier, pentru ca sunt teribil de neindemanatica si mi-as tranti imediat oala de mancare pe sort sau m-as intepa cu acul inainte sa ajung sa fac vreo cusatura, dar nu astea sunt lucrurile esentiale pentru Clara. Nu. Iluzia este ca Clara pare cu adevarat fericita. Ei, cine n-ar cumpara o amarata de tigaie albastra daca ar avea promisiunea fericirii?

Si pici in capcana. O data, de doua ori, la nesfarsit. Si iti iei tigaia, sortul, forme de copt de silicon in forma de fructe exotice, 3 spatule extra-speciale si cand vine curatenia de sezon si te uiti la stratul de praf care s-a depus pe ele, iti amintesti brusc ca tu gatesti de vreo 3 ori pe an si atunci cand o faci folosesti o oala primita de la bunica si o lingura de lemn primita la pomana si isi fac treaba de minune.

Lucrurile care nu-ti folosesc, de fapt, sunt foarte usor de identificat, insa procesul asta pare sa nu aiba niciodata succes atunci cand are loc in fata unui magazin. In schimb, la curatenia aia de sezon de care ziceam, le recunosti pentru ca stau in gramezi, abia folosite, multe din ele inca in ambalajul din magazin, desi au trecut mai mult de 6 luni de cand le-ai luat. Abia cand o sa-ti fie din ce in ce mai greu sa arunci saci de obiecte inutile, cand o sa te doara mainile de la carat si picioarele de la drumurile facute, o sa incepi sa iti pui intrebarea. Ei, intrebarea asta e cea mai importanta. “Imi foloseste sau nu?”. Problema e ca uneori raspundem si aici cu “Da, sigur, candva o sa am nevoie si trebuie sa fiu pregatit”. Dar nu asa se raspunde corect. Exista niste situatii simple in care folosim lucruri. Cand avem nevoie de ele, pentru ca ne ajuta in profesia noastra. Cand le folosim in hobby-urile noastre. Cand ne dorim cu adevarat sa invatam ceva nou. In rest, nu prea exista miracole, pentru ca noi, oamenii, suntem destul de rutinieri. Si asta nu tine de creativitate, pentru ca si pictorul lucreaza cu acel set de culori pe acel set de panze.

Asa ca gaseste-ti uneltele care sa iti fie folositoare tie, nu doar stralucitoare. Sub praful care se strange treptat, o sa piara si stralucirea lor.

Reclame

Ghid de supravietuire: In relatia cu parintii

Am invatat ca parintii te iubesc, da’ in felul lor, chiar daca unul e genul care te-ar arunca in apa ca sa te invete o lectie valoroasa, iar celalalt te-ar astepta in apa, complet echipat si cu un gardulet construit de jur imprejur pentru protectia “puisorului”. Poarta-te frumos cu parintii tai si iesi din zona discutiilor de genul “ce grea e viata, ce greu e la munca, n-avem bani, suntem bolnavi”. Fa-le o surpriza, scoate-i in oras, afla lucruri despre ei pe care nu le stiai, joaca-te cu ei. Nu stiu de ce pierdem joaca asta, de parca maturizarea si independenta ar fi cel mai serios lucru din lume.

Mai in gluma, mai in serios, imi amintesc ca in anul 2 de facultate profesoara de psihologia dezvoltarii ne-a intrebat ceva ce parea foarte simplu. “Ce este maturizarea?” Ei, doamna profesoara, cum sa nu stim noi asa ceva?

Si am inceput toti cu raspunsuri profunde, de genul “etapa importanta a dezvoltarii”. A ras putin si a zis ca nu vrea raspunsuri din carte, vrea ceva cu sens pentru noi. Atunci am trecut la raspunsurile de clasa I – “maturizare este atunci cand ai responsabilitati”. Da, si facturi si credite si ore petrecute la telefon. Si, intr-un final, ne-a spus. Primul semn al unui om care se maturizeaza este capacitatea lui de a avea o relatie serioasa. Adica nu 2 intalniri la inghetata si 3 telefoane. Ci o relatie bazata pe respect, intelegere, apreciere si asa mai departe. Se pare ca maturizarea nu tine de datorii si ore suplimentare la munca, ci de implicarea intr-o relatie umana. Pentru ca arata ca omul este in stare sa iasa din stadiul egocentric si sa inteleaga ca exista o lume intreaga in afara lui.

Cat despre independenta, cred ca daca nu o interpretam gresit, drept taierea legaturilor de orice fel cu familia, poate deveni o metoda de imbunatatire a relatiilor. Cand iesi din sfera dependentelor de parinti, scade si presiunea pusa pe relatia dintre tine si ai tai, pentru ca nu mai ai aceleasi asteptari de la ei. Nu te mai astepti sa te spele, sa te imbrace, sa-ti dea o ciocolata si un ban in buzunar, sa-ti netezeasca gulerul si sa-ti ia scamele de pe umar. Nu te mai superi pe ei in clipa in care omit un pas din tot ritualul asta menit tie.

Sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Suntem mari, oameni maturi si independenti. Maturi, in sensul in care putem avea relatii normale cu ceilalti oameni, nu doar cu partenerul. Putem sa comunicam, sa ascultam si sa ii apreciem pe ceilalti. Suntem independenti, adica ne bucuram de o autonomie pe care am castigat-o prin propriile eforturi, ne descurcam singuri si ne asiguram un trai decent. Si, intr-o zi, ne intoarcem la parintii nostri, nu ca sa le cerem bani sau sa le reprosam ca in urma cu fix 6 ani si 4 luni a fost o petrecere la care nu ne-au dat voie sa mergem si toti colegii au mers si s-au distrat si noi am stat acasa si am oftat pana in pragul hiperventilatiei. Nu… Cum ar fi, in schimb, sa spargem putin bariera aia conventionala in care parintele te iubeste pentru ca te-a scos cu greu, te-a tinut in viata si uite, ai supravietuit dincolo de 18 ani si inca respiri? Si sa inlocuim situatia asta standard cu una in care esti sincer interesat de el si pentru mai mult decat bilantul lunii in care nu stii sigur daca sa pui sau sa nu pui pastilele de pe reteta lui noi. Si in care aveti conversatii interesante (poate o sa fac o lista cu subiecte potrivite intr-o postare viitoare), faceti lucruri impreuna, poate faceti o prajitura intr-o zi sau un puzzle.

Ce ar putea sa se intample dupa exercitiul asta? Pai, uneori, un singur milimetru mai intr-o parte poate schimba o perspectiva intreaga. Si parintii nostri merita sa fie redescoperiti, asa cum meritam si noi copiii, dupa ce am trecut de o varsta. Si, desigur, in discutie va aparea mereu cate un “da, dar eu nu am avut hartie roz cu unicorni si am suferit foarte mult”. Dar, poate pe langa asta o sa apara si ceva in zona “stii ce, m-ai crescut si din cauza ta am invatat sa cad mereu in picioare si asta o sa ma duca departe in viata si… bravo noua ca am ajuns aici!”. Si, sigur ca da, ar putea sa se intample o mie de lucruri dupa exercitiul asta, ceea ce ma face cu adevarat curioasa. Daca sunteti si voi curiosi, incercati si povestiti-mi si mie cum a mers si impreuna o sa aruncam putina lumina peste alea o mie de lucruri necunoscute. 

Ghid de supravietuire: Ai grija de tine. Partea I

zcool-Heart 2

Ai grija de tine. Masinile se repara, calculatoarele la fel sau se inlocuiesc. La oameni, piesele de schimb nu sunt chiar asa de comune sau accesibile. Un corp, o minte si un suflet ai, asa ca ingrijeste-le pe toate, pentru ca scopul lor este sa te ajute sa traiesti viata. Un corp de care nu te ingrijesti nu te poate plimba prin lume, o minte inchisa nu o intelege si un suflet ranit nu se poate bucura de ea.

Desi nu e niciodata simplu, tindem sa invatam ceva mai multe din nefericirile noastre. Macar ca dupa ce ne afundam in nemultumire, la un moment dat iesim dupa o gura de aer proaspat si ne promitem ca niciodata nu mai lasam sa se intample asta, chiar daca e doar pana data viitoare.

Cand ai sufletul ranit, ingrijeste-l; nu te chinui pe tine si nu ii chinui pe altii. Poti oricand sa ceri o vorba buna de la un prieten de incredere, sa citesti o carte buna si sa bei un ceai cald, sa te alergi cu catelul, sa scrii, sa pictezi, sa incerci o prajitura. Poate ca astea nu rezolva problema care te-a ranit, dar un zambet si o unda de caldura te ajuta sa mai versi din intunericul pe care l-ai strans. (Nota: Desigur, daca perioada de tristete este intensa si vine si cu insomnii, sentimente de inutilitate, autoculpabilizare si alte lucruri serioase si dureaza mai mult de cateva luni, este util ajutorul unui specialist).

Incet-incet, dupa o dezamagire, tu trebuie sa te reinveti cu lucrurile frumoase. Chiar daca inseamna sa pornesti de la un lucru mic, cum ar fi faptul ca ai prins de dimineata liber la magazin cand ti-ai cumparat cafea si vanzatorul ti-a facut cu ochiul.

O abordare interesanta mi se pare cea de la TEDTalks a lui Shawn Achor, psiholog pozitivist, care discuta despre efectele negative pe care sublinierea dezastrelor in media si nu numai le are asupra starii noastre de bine. El explica faptul ca ajungem sa fim convinsi ca raportul dintre lucrurile bune si cele rele din lume este acela care reiese din stiri, unde vedem doar crime, abuzuri, tradari si asa mai departe. Ne dam seama atunci de ce, de cele mai multe ori, in loc sa ne ridicam informati din fata televizorului, ne simtim mai degraba nesiguri, dezamagiti, speriati sau lipsiti de speranta. Si nici unul din lucrurile astea nu fac bine sufletului. Si atunci, Shawn Achor a venit cu o propunere. Zice el ca starea de bine te ajuta sa fii mai productiv, mai sanatos, mai bun, si este sustinut de ani de cercetare si, sincer, cred ca si noi il credem pe cuvant, ca parca toate ne ies din prima cand suntem mai fericiti. Si, ca sa ajungi la starea de bine, trebuie sa te reinveti sa o filtrezi, asa cum ti-a intrat in reflex sa filtrezi doar lucrurile negative din mediu. Exercitiul lui este pastrarea unui jurnal, timp de 21 de zile, in care sa scrii, la sfarsitul fiecarei zile, 3 lucruri bune care ti s-au intamplat, care te-au facut fericit, pentru care esti recunoscator.

Ideea unui jurnal pozitiv nu e noua, dar perspectiva lui mi-a trezit curiozitatea pentru ca are o directie si un scop, si anume invatarea unui nou model, in care scanam pentru lucrurile bune intai, si apoi pentru cele negative. Am invatat ceva recent in facultate – pana acum si eu si altii faceam o chestie destul de comuna, si anume cautam toate lucrurile negative care pot aparea intr-o situatie data, opinia generala fiind ca asa vom fi mai bine pregatiti pentru orice obstacol ar putea aparea. Adevarul, dupa cum am aflat, este ca practica asta creste anxietatea si nu ofera, de fapt, solutii reale la problemele care pot aparea. Adica ne aprindem, dar degeaba. Si ne ingrijoram pentru ca ne ingrijoram, ne intristam iar pentru ca simtim povara a 100 de obstacole posibile peste care nu mai stim cum sa trecem, obosim numai la gandul unei activitati noi.

Si, de fapt, asta imi aminteste de un punct important din psihologie. In orice situatie, trebuie evaluate elementele negative, denumite vulnerabilitati in domeniu, dar si elementele pozitive, numite resurse. De multe ori, mai uitam de asta si ne infigem in vulnerabilitati pentru ca sunt percepute ca fiind grave, atrag atentia si apare necesitatea schimbarii. Insa niciodata nu ar trebui sa uitam de resursele personale pe care le putem folosi cand incercam sa transformam un aspect nefericit. Din cand in cand, sa mai punem si binele pe masa si sa vedem cat de departe ne duce. Cine stie, s-ar putea chiar sa nu mai ajungem de unde am pornit, ci sa trecem mai departe, la noi etape cu noi experiente si noi invataturi.

%d blogeri au apreciat asta: