Bucuresti si siguranta
Zilele trecute mi-au picat ochii pe un afis in tramvai. Zicea el, foarte eroic „Vrei sa te simti in siguranta?”. Si apoi incepeau recomandarile „Nu-ti purta valorile in buzunare exterioare”, „Pune-ti geanta intre tine si un alt obiect fix”, „Fii atent la ceilalti participanti la transport”, „Da dovada de vigilenta si atentie”, „Evita sa citesti, deoarece iti este diminuata atentia”, „Schimba-ti locul daca simti ca esti inconjurat de persoane dubioase” si tot asa. Cand eram mai mica, luam in serios toate aceste anunturi. Ce sa zic, si acum fac asta. Dar abia acum cateva zile mi-am dat seama de stupiditatea situatiei. Nu stiu ce sa zic de altii, dar atunci cand trebuie sa fiu atenta la tot ce e in jurul meu, sa ma concentrez pentru orice posibila situatie de fight or flight, sa nu citesc si sa imi simt mereu valorile personale asupra mea, ma cam apuca asa o stare de anxietate. Se intampla asta deoarece ma activez destul de puternic, incerc sa fiu atenta la cat mai multi stimuli din mediu si, de cele mai multe ori, evenimentul temut nu se petrece, asa ca raman cu starea de activare. Ca la carte. Ceea ce nu este deloc sanatos. Dar stii ce nu mai este? O inspiratie a sigurantei. Cred ca siguranta este o idee aflata la celalalt capat al spectrului fata de atentia si grija fata de ce ar putea sa se intample.
Si astea sunt recomandarile Politiei. Ca sa te simti in siguranta, trebuie sa fii intr-o stare continua defensiva si, eventual, daca vine cineva la tine, este util sa stii 2-3 miscari de autoaparare.
Pentru mine, asta nu este siguranta. Asta este teama; teama de a circula cu mijloace de transport in comun care sunt nesigure, teama de a sta prea aproape de oricine, teama de a nu putea vedea totul in jurul meu. Nu mai spun de zilele in care trebuie sa ajung cu laptopul la facultate, cand ingrijorarea atinge cote maxime. Pentru ca da, am fost furata intr-un tramvai si nu o singura data si presupun ca nu-s singura, nici pe departe.
Siguranta ar fi sa pot merge fara griji cu mijloace de transport in comun si, stii tu, sa ma simt in siguranta. Adica sa stiu ca nu mi se va intampla nimic rau, ca nu am de ce sa ma tem ca voi pierde ceva ce imi apartine, ca pot merge lejer prin oras. Pentru ca ideea asta cu inchide-ti geanta, leag-o cu 3 lanturi si 5 lacate si tot asa, nu este sanatoasa. Nu este normal sa se intample ceva. Normal ar fi sa pot merge libera prin orasul meu, cu telefonul in mana, cu lantisorul la gat si cu toate celelalte. Pentru ca normala este educatia si nu prevenirea victimelor. Pentru mine, asta este normalitatea – sa fim cu totii educati ca lucrurile celorlalti nu ne apartin. Nu conteaza daca fata inocenta de la metrou, cu figura de prada sigura, isi flutura iPhone-ul in aer, pentru ca nu este al meu. Este al ei si daca vrea, poate sa valseze in jurul ei. Poate sa mi-l bage in fata, nu este treaba mea sa-l iau; da, fata aceea ar putea fi nepoliticoasa pentru ca imi acopera campul vizual cu un obiect frumos pe care eu poate nu il detin, dar asta nu este o invitatie la furt.
Si nu numai ca ne este greu sa intelegem asta, dar traim intr-o societate unde vina pica pe victima. Desigur ca ai fost furata, daca ti se vedea portofelul si aveai lantisor de aur la gat si un ceas frumos la mana, ai cerut-o. Problema este ca eu nu cred in existenta acestui „ai cerut-o”. Cred ca el vine odata cu lipsa educatiei si cu perspectiva ingusta. Daca eu am ceva frumos si de valoare cu care vreau sa imi ornez persoana, ar trebui sa pot face asta, nu sa imi tin toate valorile inchise in casa si sa ma mai uit la ele din cand in cand, dar sa imi fie prea teama sa le port pentru ca cineva ar putea sa le fure. Nu e vorba de mandrie, pedepse, karma sau altceva. Nu ai voie sa furi. Punct. Este atat de simplu.
Si citeam candva ca noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Mai, sa fie. Avem cele mai joase rate ale criminalitatii. Chiar asa? Atata doar ca am niste vagi indoieli. Prima ar fi faptul ca la capitolul siguranta, daca suntem printre cele mai sigure capitale europene, ar trebui sa fim in aceeasi zona a nivelului de siguranta cu, sa zicem, Helsinki. Acolo unde acum un an sau doi, autoritatile s-au panicat, pentru ca a inceput sa se fure din buzunare, in mijloacele de transport in comun, autorii faptelor fiind romani, polonezi sau estonieni. Ei au fost socati de ideea de a fura din buzunare si au facut filmulete pe care sa le arate populatiei, in care au refacut scenariul furtului intr-un autobuz. Nu le venea sa creada ca acum trebuie sa isi inchida gentile si sa isi protejeze cumva bunurile si sa fie atenti la transportul in comun. Pana acum nu li se intamplase. Deci cumva, eu n-as pune pe aceleasi pozitii o capitala in care este socant sa se fure cu capitala tarii de unde provin hotii care au alarmat populatia si autoritatile.
A doua indoiala a mea tine de faptul ca inchisorile noastre au depasit cu cateva mii de persoane capacitatea maxima. Majoritatea infractiunilor pentru care sunt inchisi sunt furturi. Adica avem multi-multi infractori, inchisorile sunt pline peste limita, furtul e principala chestie care ii trimite in inchisoare si, totusi, noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Ceva aici nu-mi suna foarte sigur.
Nimic din lucrurile astea care ar trebui sa imi inspire siguranta nu o fac. Si consider ca radacina problemelor sta tot in educatie. Si noi stam si ne batem pe fondul clasei, numarul de zile de vacanta, numarul si natura examenelor de dat, insa omitem sa facem vreo educatie a spiritului civic, a cui ar trebui sa fim ca oameni sau a activitatilor care sa incurajeze altruismul si unitatea, si nu neincrederea si dezbinarea.
Dar asta cu educatia este un vis de-al meu. Pana la urma, tot in tramvai o sa merg si azi, si maine. Si o sa imi leg geanta, o sa imi tin bine telefonul si o sa incerc sa detectez comportamente care m-ar putea afecta, dupa cum spun recomandarile oficiale.
Siguranta vine pe primul loc, nu?
Posted on martie 18, 2014, in Viata in Bucuresti and tagged Bucuresti, furturi, oameni, ratb, siguranta, transportul in comun. Bookmark the permalink. 4 comentarii.
The Midnight Frenzy 
Din punctul asta de vedere cum parea situatia in vremea lui Ceausescu? Dar probabil ca esti prea mica si nu stii cum erau vremurile atunci…justitia, politia, siguranta cetateanului erau la cote infinit deasupra a ce este acum. Nu era mancare si lucruri occidentale si nici programe TV decat doua ore pe zi si nici nu puteai sa pleci in excursii occidentale, insa aveai siguranta, puteau sa mearga oamenii in concediu in fiecare an la mare chiar daca erau muncitori categoria 3, puteai sa-ti faci planuri sa-ti iei o masina pt ca stiai ca salariul tau se poate modifica doar o data la 3 ani cu cateva sute de lei comunisti, iar o masina stiai ca are un pret de 70.000 lei, iar un apartament cu 3 camere de la 85.000 lei in sus. Atunci stiai ca unul de un leat cu tine in ce priveste studiile poate doar sa aiba cu cateva sute de lei, hai 1000 mai mult ca tine salariu, exceptand cateva pozitii din armata si securitate. Acum insa avem magazine pline cu iPhone-uri ca sa-ti folosesc exemplul, cu toate descoperirile tehnicii din vest, cu toate casele de moda care etaleaza marfurile in magazine, poti sa pleci in strainatate, poti sa-ti cumperi vile de 1,5 milioane de euro pe Kiselleff daca ai cu ce (inainte erau zone rezervate). Ce este insa mai important, este ca atunci sufletul ne apartinea chiar daca eram sub talpa comunista, mai puteam chiar si sa avem grija de suflet prin miscarea „meditatia transcedentala”, sau prin cate o carte de Yoga luata pe sub mana de la ambulanti – tatal tau stie toate chestiile astea – insa acum deja sufletul este risipit si fragmentat in fel de fel de miraje, alergam dupa ziua de maine, banul este telul suprem, nu ne mai intereseaza nimic decat asta. Dar asa este, ca victime colaterale in buimaceala de viata pe care o ducem, aparem si noi cei furati prin mijloace de transport, dar nimeni nu pare sa se mai intereseze de maruntisuri din astea. Speram sa putem inca tine pasul si sa continuam sa traim asa cum vrem.
Toate bune si felicitari pentru articol!
ApreciazăApreciază
Intr-adevar, sunt prea mica pentru a sti cum a fost atunci. Cred ca este greu sa judeci o epoca in care nu ai trait. Dar mai sper sa apara ceva bun la orizont, ca sa nu mai fim nevoiti sa comparam intre doua rele – duritatea comunismului si haosul de azi. Cred ca este un argument de facut si pentru asta – mi s-a parut ca intotdeauna a fost o problema de siguranta versus libertate. Si noi parca am avut parte doar de extreme, insa mi-ar placea sa descoperim niste valori si pe la mijloc. Sa avem parte si de libertate (pe care, din pacate, am reusit-o s-o transformam intr-un fel de libertate a consumului fara limite) pentru ca aceasta permite creativitatii sa existe, noului, schimbarilor si asa mai departe. Dar sa nu uitam nici de siguranta, de respectul pe care trebuie sa il avem pentru celalalt. Cred ca suntem intr-un punct al schimbarii si sper sa ne descurcam mai bine cu extremele acestea. Si convingerea mea este ca educatia ar putea fi un asemenea liant intre cele doua.
Multumesc pentru comentariu, cred ca ilustreaza foarte bine conflictul acesta dintre libertate si siguranta.
ApreciazăApreciază
Parerea mea este ca, in societatea de azi, orice „libertate” pe care ti-o asumi are pana la urma niste limite. Depasirea lor inseamna asumarea unor urmari care pot fi neplacute.
Ai surprins foarte frumos nevoia noastra de libertate si siguranta. Iar cand e vb de educatie….ar tb sa trimiti articolul ministrului educatiei care ar tb sa fie unul pe care-l si intereseaza problema educatiei in societatea romaneasca. De pe bancile scolii ar trebui sa deprindem comportamentul in societate si atitudini fata de ce se intampla in jurul nostru. Ca parinte iti ramane doar sa-ti inveti copilul sa nu injure, fure etc…….., chiar daca ceilalti colegi o fac, sa incerci sa-i cultivi respectul pentru ce-i al lui si ce nu e al lui si sa incerci sa-i explici de ce el trebuie sa fie altfel.
Felicitari Aurora! Ai un dar de a ajunge la esenta lucrurilor pe care nu-l are multa lume. Citesc articolele tale cu mare curiozitate si placere.
ApreciazăApreciază
Multumesc frumos pentru comentariu!
Mi-ar face placere sa ii trimit mai multe lucruri ministrului educatiei, care mi-a fost profesor si decan al facultatii, parca. Practic, noi ne-am dus si i-am cerut conditii mai bune pentru educatia noastra si ne-a ignorat complet, dupa care s-a urcat in scaunul de ministru.
Cred ca ai dreptate, educatia porneste de la noi, din comunitate. Facem acasa, facem cu colegii si incercam sa facem asa dupa cum prindem exemple si modele in jur. Intr-o zi o sa fie de ajuns. Insa azi abia incepem si este prea putin.
ApreciazăApreciază