Trei saptamani cu trei copii

 

Lansare 3 saptamani cu 3 copii

Bucuria revederii, la lansare

Am sfarsit ultima saptamana intr-un mod interesant, la lansarea de la Carturesti a cartii „Trei saptamani cu trei copii”, de Iulia Crut, draga mie oricum, de pe vremuri in care impartaseam vise si culori in curtea unei casute de la munte.

Entuziasmata sa ajung la lansare, am muncit pe nerasuflate, de parca eram la cursa cu obstacole si, intr-un final, ca orice om normal care munceste vinerea fara sa se uite la ceas, am luat-o la goana din birou cand mi-am dat seama ca intre gandul de a face inca 5 chestii pana in deadline si cel de a intarzia intr-o camera plina cu oameni,  care se vor uita critic la mine, doar ultimul imi ingheta sangele in vine. Plecand in fuga, mi-am dat seama prea tarziu ca am trecut ca un glont pe langa frigiderul unde trebuia sa las mancarea, prin urmare am fugit cu parmezanul desfacut in geanta si cutia de tzatziki spre Carturestiul de la Romana.

Am ajuns acolo pe ultima suta de metri, unde asta inseamna, de fapt, ca am intarziat 20 minute si am luat toate privirile la gramada, in timp ce ma asezam discret pe un scaunel, manuind cu mare grija geanta din care speram sa nu se simta un miros ca de piata.

Chiar si asa, discutia era in toi, Iulia Crut (ar trebui sa mentionez ca e psihoterapeut format in hipnoza clinica si terapie ericksoniana) a continuat, cu lejeritate, prezentarea cartii si a subiectelor de interes pentru aceasta seara. In sala, oameni diversi, parinti, copii, psihologi, au atins subiecte precum gradul de libertate oferit copiilor si ce inseamna sa ai prea multa libertate intr-o comunitate care, de fapt, nu este libera, ce efecte are incorsetarea, cat de pregatiti sunt profesorii sa se implice intr-un mod mai holistic in educatia copiilor si cum reusim, in era tehnologiei si a relationarii virtuale, sa convingem copiii sa iasa din casa si sa se bucure de joaca.

M-am dus cu gandul la anii mei de copilarit, in care eram greu de bagat inapoi in casa, odata ce ne apucam de leapsa, flori, fete si baieti, sotronul, elasticul, telefonul fara fir si multe altele, si mi-am dat seama ca deja sunt copii care nu cred ca stiu ce sunt toate astea. Culmea, nici la 30 de ani nu am ajuns, si deja amintirile copilariei mele sunt… invechite. In naivitatea mea, am crezut ca strazile au devenit mai linistite, mai tacute, pentru ca toti copiii au crescut odata cu mine, nu mi-a trecut prin cap ideea ca sunt si acum copii peste tot, doar ca nu ii mai auzi asa de mult tipand pe strada, la joaca. Desigur, daca ai noroc, ii auzi tipand la restaurant, la receptia hotelului, la plaja, in metrou, in tren si in tot felul de locuri de unde nu poti evada imediat.

Gandindu-ma la alt subiect deschis, cel al atentiei acordate copiilor cu probleme de integrare, cognitive si asa mai departe, nu imi aminteam ce anume faceau profesorii mei cu copiii dificili, in afara de a-i marginaliza si de a-i certa, in public, la fiecare greseala. Ba chiar, intr-o zi, prin clasa a 7a, am avut parte de un moment care imi ramane intiparit in minte pana acum, cand tatal copilului cu probleme a fost chemat la scoala, sa fie informat despre ce a mai gresit copilul sau. In fata clasei aproape plina, omul si-a izbit copilul cu capul de tabla, pana i-a dat sangele.

Cred ca ceea ce incerc sa zic este ca si acum, la fel ca acum 15 ani, e atat de mare nevoie de o abordare mai bine gandita a educatiei copiilor nostri, ca intreg…

Pe de alta parte, imi amintesc ca eram cuminte, stiam deja sa scriu si sa citesc in romana si engleza de pe la 3 ani, 3 ani si jumatate, iar primii ani de scoala au fost plictisitori. Nefacand probleme si descurcandu-ma bine, mai degraba am fost lasata in pace, poate la limita aceea fina cu ignorarea. Si inteleg, ca management de resurse, de ce. Cazul meu era un fel de „daca nu-i stricat, nu-l repara”, iar invatatorii si profesorii nostri se ocupau de 25-30 omuleti simultan. Habar nu am daca asta a influentat in vreun fel omul care sunt acum, dar m-as gandi la faptul ca si acum, la 27 de ani, simt nevoia sa ma ocup singura de lucruri si sa le dau de capat undeva intr-un colt, fara sa fac prea multa galagie.

Ajunsa acasa pe ploaia inghetata, mi-am turnat un strop de prosecco si pepene galben si m-am apucat de citit „Trei saptamani cu trei copii”. Ce sa zic, afara vuia vantul si ingheta totul in cale, iar eu eram deja in Rodos, ma batea soarele in cap, ma zgariau pietrele in talpi si ma uitam minunata la Mita, cum clar are niste conflict management skills mult mai avansate ca mine, in special cu fiintele acelea micute si vesnic agitate, copiii.

Cateva ore mai tarziu, terminam victorioasa cartea, care m-a bucurat atat cu bucatica de aventura traita intr-un august torid, impartita intre clipele de liniste si hrana pentru suflet, si alergatura dupa trei copii, dar si partea a doua, unde citind directiile si exemplele date, cred ca o sa am mai mult curaj la o intalnire cu o fiinta micuta si agitata, poate chiar un pas mic-mic pe care sa il numesc 3 minute cu 3 copii.

Spor la citit, spor la joaca!

Rasaritul este peste tot in lume speranta ca azi se intampla, ca ieri poate sa moara linistit si impacat, ca maine conteaza, macar pentru cateva secunde (Iulia Crut, Trei saptamani cu trei copii)

Reclame

Posted on martie 4, 2018, in Zile bune si nebune and tagged , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: