Din putul discursului interior

navid-baraty-white-sands-new-mexico-4

Your unconscious can’t work when you are breathing down its neck – Anne Lamot

 

Ma intrebam intruna „de ce nu mai scriu, de ce nu mai scriu”?

Oare pentru ca trebuia sa fie atat de unic si special si irepetabil? Sa fie ceva ce nimeni n-a putut sa conceapa si sa scrijeleasca pe o foaie goala?

Acum serios, chiar si evenimentele proprii sunt unice si poate chiar irepetabile (pentru pattern-uri comportamentale, ne asezam la o discutie mult mai lunga), daca nu neaparat din punctul de vedere al continutului, atunci macar in cronologie sau efecte personale.

Deci nu e asta, cauta si tu alt pretext. A fost elegant asta, da’ nu tine… 

Atunci e pentru ca nu mai aud „vocea”, aia de narator, aia de filosof, aia de comentator sportiv sau ce-mi da mie reflectia aia interioara. Da, probabil nu se aude, sau poate e atat de cenzurata, incat nimic nu poate trece de ea. Chiar si asa, nu poti sa traiesti in gol, si dupa volumul de emotii resimtit, sa zici ca n-ai traire interioara. 

Ideea e ca mereu am scris cu un personaj in minte, cineva inspirat din viata reala, care statea si asculta cum boscorodeam eu in scris, apoi avea diverse reactii.

Dupa ultimii ani, personajul s-a schimbat si arata ca un amalgam intre cele mai critice persoane din viata mea, ceea ce face foarte usor sa-mi imaginez cum privesc, pline de judecata, amaratele mele randuri aruncate.

Dupa atatia ani de studiat si observat psihicul uman, continui sa am intrebari. Stii tu, semnul ca nu-s proasta e ca nu ma consider cea mai desteapta. Acum ma intrebam – oare chiar ma tem sa citesc noului personaj intimidant sau mintea mea, sarindu-mi in ajutor, a creat asta ca justificare a reactiei mele in fata temutului „desert alb”, foaia nescrisa?

Desi nici textul asta nu zice prea multe, o sa-l iau ca pe un dop, care poate a destupat recipientul incapator al constiintei, pregatita fiind sa acopere desertul alb.

Desigur, ar fi de luat in calcul si experientele marcante, una din ele trebuie sa fi fost de prin clasa a 4a, de la compunerea „Un copil fericit”, pe care am transformat-o din condei intr-una despre tot ce nu poate fi un copil nefericit. Ceea ce a pus in perspectiva toate textele de copii de 10 ani care scriau despre norisori de vata de bat, ciocolata, plimbari in parc si dupa-amieze fara teme.

De atunci, s-a stabilit: Aurora are talent la scris. Textele ei sunt extraordinare si fiecare citire merita ovatii la scena deschisa.

Ah, valul ala de emotii amestecate, de la teama, la mirare, la mandrie, care m-a impins sa-mi citesc textul compus pentru serbarea zilei liceului nostru, in fata unei sali arhipline. Da, normal ca m-am balbait, ce public speaking abilities astepti de la un copil de 11-12 ani? Adica era vorba de citit de pe foaie, zero interactiune cu publicul si aplauze la final.

Iti dai seama ce presiune de a excela si impresiona prin manuirea cuvintelor? Orice text scos de mine trebuia sa fie perfect, profund, sa dea de gandit. Orice sub nivelul asta nu merita sa vada lumina zilei.

Si, pentru a nu-mi pune psihicul prea tare la test deodata, ia mergi si gandeste-te si tu: ce anume te-a facut sa crezi ca de la tine trebuie sa apara numai chestii perfecte si din ce te-a blocat convingerea asta pana acum?

Posted on mai 15, 2020, in Zile bune si nebune and tagged . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: