Category Archives: Viata in Bucuresti

Cateva fragmente din viata intr-un Bucuresti paradoxal

Bucuresti si siguranta

Zilele trecute mi-au picat ochii pe un afis in tramvai. Zicea el, foarte eroic „Vrei sa te simti in siguranta?”. Si apoi incepeau recomandarile „Nu-ti purta valorile in buzunare exterioare”, „Pune-ti geanta intre tine si un alt obiect fix”, „Fii atent la ceilalti participanti la transport”, „Da dovada de vigilenta si atentie”, „Evita sa citesti, deoarece iti este diminuata atentia”, „Schimba-ti locul daca simti ca esti inconjurat de persoane dubioase” si tot asa. Cand eram mai mica, luam in serios toate aceste anunturi. Ce sa zic, si acum fac asta. Dar abia acum cateva zile mi-am dat seama de stupiditatea situatiei. Nu stiu ce sa zic de altii, dar atunci cand trebuie sa fiu atenta la tot ce e in jurul meu, sa ma concentrez pentru orice posibila situatie de fight or flight, sa nu citesc si sa imi simt mereu valorile personale asupra mea, ma cam apuca asa o stare de anxietate. Se intampla asta deoarece ma activez destul de puternic, incerc sa fiu atenta la cat mai multi stimuli din mediu si, de cele mai multe ori, evenimentul temut nu se petrece, asa ca raman cu starea de activare. Ca la carte. Ceea ce nu este deloc sanatos. Dar stii ce nu mai este? O inspiratie a sigurantei. Cred ca siguranta este o idee aflata la celalalt capat al spectrului fata de atentia si grija fata de ce ar putea sa se intample.

Si astea sunt recomandarile Politiei. Ca sa te simti in siguranta, trebuie sa fii intr-o stare continua defensiva si, eventual, daca vine cineva la tine, este util sa stii 2-3 miscari de autoaparare.

Pentru mine, asta nu este siguranta. Asta este teama; teama de a circula cu mijloace de transport in comun care sunt nesigure, teama de a sta prea aproape de oricine, teama de a nu putea vedea totul in jurul meu. Nu mai spun de zilele in care trebuie sa ajung cu laptopul la facultate, cand ingrijorarea atinge cote maxime. Pentru ca da, am fost furata intr-un tramvai si nu o singura data si presupun ca nu-s singura, nici pe departe.

Siguranta ar fi sa pot merge fara griji cu mijloace de transport in comun si, stii tu, sa ma simt in siguranta. Adica sa stiu ca nu mi se va intampla nimic rau, ca nu am de ce sa ma tem ca voi pierde ceva ce imi apartine, ca pot merge lejer prin oras. Pentru ca ideea asta cu inchide-ti geanta, leag-o cu 3 lanturi si 5 lacate si tot asa, nu este sanatoasa. Nu este normal sa se intample ceva. Normal ar fi sa pot merge libera prin orasul meu, cu telefonul in mana, cu lantisorul la gat si cu toate celelalte. Pentru ca normala este educatia si nu prevenirea victimelor. Pentru mine, asta este normalitatea – sa fim cu totii educati ca lucrurile celorlalti nu ne apartin. Nu conteaza daca fata inocenta de la metrou, cu figura de prada sigura, isi flutura iPhone-ul in aer, pentru ca nu este al meu. Este al ei si daca vrea, poate sa valseze in jurul ei. Poate sa mi-l bage in fata, nu este treaba mea sa-l iau; da, fata aceea ar putea fi nepoliticoasa pentru ca imi acopera campul vizual cu un obiect frumos pe care eu poate nu il detin, dar asta nu este o invitatie la furt.

Si nu numai ca ne este greu sa intelegem asta, dar traim intr-o societate unde vina pica pe victima. Desigur ca ai fost furata, daca ti se vedea portofelul si aveai lantisor de aur la gat si un ceas frumos la mana, ai cerut-o. Problema este ca eu nu cred in existenta acestui „ai cerut-o”. Cred ca el vine odata cu lipsa educatiei si cu perspectiva ingusta. Daca eu am ceva frumos si de valoare cu care vreau sa imi ornez persoana, ar trebui sa pot face asta, nu sa imi tin toate valorile inchise in casa si sa ma mai uit la ele din cand in cand, dar sa imi fie prea teama sa le port pentru ca cineva ar putea sa le fure. Nu e vorba de mandrie, pedepse, karma sau altceva. Nu ai voie sa furi. Punct. Este atat de simplu.

Si citeam candva ca noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Mai, sa fie. Avem cele mai joase rate ale criminalitatii. Chiar asa? Atata doar ca am niste vagi indoieli. Prima ar fi faptul ca la capitolul siguranta, daca suntem printre cele mai sigure capitale europene, ar trebui sa fim in aceeasi zona a nivelului de siguranta cu, sa zicem, Helsinki. Acolo unde acum un an sau doi, autoritatile s-au panicat, pentru ca a inceput sa se fure din buzunare, in mijloacele de transport in comun, autorii faptelor fiind romani, polonezi sau estonieni. Ei au fost socati de ideea de a fura din buzunare si au facut filmulete pe care sa le arate populatiei, in care au refacut scenariul furtului intr-un autobuz. Nu le venea sa creada ca acum trebuie sa isi inchida gentile si sa isi protejeze cumva bunurile si sa fie atenti la transportul in comun. Pana acum nu li se intamplase. Deci cumva, eu n-as pune pe aceleasi pozitii o capitala in care este socant sa se fure cu capitala tarii de unde provin hotii care au alarmat populatia si autoritatile.

A doua indoiala a mea tine de faptul ca inchisorile noastre au depasit cu cateva mii de persoane capacitatea maxima. Majoritatea infractiunilor pentru care sunt inchisi sunt furturi. Adica avem multi-multi infractori, inchisorile sunt pline peste limita, furtul e principala chestie care ii trimite in inchisoare si, totusi, noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Ceva aici nu-mi suna foarte sigur.

Nimic din lucrurile astea care ar trebui sa imi inspire siguranta nu o fac. Si consider ca radacina problemelor sta tot in educatie. Si noi stam si ne batem pe fondul clasei, numarul de zile de vacanta, numarul si natura examenelor de dat, insa omitem sa facem vreo educatie a spiritului civic, a cui ar trebui sa fim ca oameni sau a activitatilor care sa incurajeze altruismul si unitatea, si nu neincrederea si dezbinarea.

Dar asta cu educatia este un vis de-al meu. Pana la urma, tot in tramvai o sa merg si azi, si maine. Si o sa imi leg geanta, o sa imi tin bine telefonul si o sa incerc sa detectez comportamente care m-ar putea afecta, dupa cum spun recomandarile oficiale.

Siguranta vine pe primul loc, nu?

Ma agit, deci a venit iarna

WP_20131126_00120131126200706

Cand treceam azi pe strada, grabita sa ma onoreze iarna cu prima zapada, imi era greu sa imi scot din cap chestia asta: Could people BE more stupid?!

A cazut prima zapada in Bucuresti. Nu ma asteptam deloc sa fie un vis de iarna. In acelasi timp, nu ma asteptam nici sa scoata iar tot ce-i mai stupid din oameni. Adica, serios, este doar o zapada, nu un sac pus pe cap. Desi sacul ar justifica mult mai bine comportamentul bovin.

Si iata-ma, facandu-mi curaj sa ies din casa. Nu a fost usor sa ma intalnesc cu fulgii, dar am zis sa le dau o sansa si sa petrec 10 minute de uniune cu natura. Se pare ca am calculat gresit. N-ar fi prima data. Pentru ca bovinele in trafic sunt un fenomen deosebit, care reusesc sa transforme un drum de 10 minute intr-unul de 30 de minute.

De exemplu, cat de deosebit este ca o bovina blond-carliontata sa se opreasca in mijlocul unei intersectii aglomerate, sa o blocheze feroce si sa urle la vatman care, s-ar parea, ii luase oglinda cu tramvaiul. Iti dai seama? Nemernicul de tramvai, sigur a mers in zig-zag pe sina lui fixa si dreapta si s-a aruncat cu dusmanie in oglinda bietei bovine. Dar nu-i nimic, conflictul i-a antrenat si pe bautorii de cartier si, uite-asa, au pus de-un comitet ad hoc pe linia de tramvai, cu tipete, mormaieli si  argumente plutind pe aburi de alcool. Toate in mijlocul a zeci de claxoane, faruri isterizate si pumni ce amenintau din spatele geamurilor, in timp ce vijelea greu, cu fulgi imensi.

Si, de obicei, m-as fi blocat si eu aici, in vartejul de stupiditate si m-as fi intrebat ce caut in continuare pe planeta asta. Nu si acum. Acum m-am simtit cumva binecuvantata. Unde altundeva as putea vedea asta? Unde s-ar mai intampla lucruri atat de tampite, dar incredibile? Adica oamenii isi fac rezervare la teatru si spera la momente din astea. Si uite, aici eram si m-am trezit pe tava cu asa ceva. Nu poti sa recreezi asta intr-o sala. De unde sa iei atatia fulgi nevricosi, cum sa transmiti publicului intreg emotia aproape claustrofoba pe care o traiesti incercand sa traversezi o astfel de intersectie? In ce sala sa simti atat de intens instinctul de supravietuire, trezit in jungla de nea? Si, mai ales, unde sa mai vezi o manifestare atat de naturala a omului, nestanjenita de reguli de circulatie sau de bun simt?

Si cu o asemenea introducere in sezon, mi-am descoperit optimismul de iarna aceasta. Ninge, ninge… dar ia uite cat de multi fulgi! Wait… what?

Casa de vizavi

Trecem pe langa lucruri si le ignoram. E firesc. Traim intr-un oras mare si agitat. Traim in viteza. Perceptia noastra este, oricum, selectiva. Vedeam ceea ce ne asteptam sa vedem. Asa ca trecem in fiecare zi pe langa case ca cea de vizavi de mine. Poate nu stim, poate nu ne dam seama, poate chiar nu ne pasa.

Doar ca azi a fost un moment… E o zi ca toate celelalte, am iesit pe poarta si am plecat la facultate. Dar mi-am dat seama.

Vizavi e casa plina de amintirile copilariei mele. M-am jucat in fata ei, mi-am pierdut si regasit mingea si fluturasii de badminton in curte, m-am julit de gardul ei de piatra, m-am agatat de grilajul verde la leapsa, am stat si m-am bucurat de umbra castanilor imensi care ne faceau verile mai usoare.

Am vazut batraneii binevoitori a caror casa era. Unul dintre ei, mereu pus pe sotii, ne zicea bancuri cand il vedeam la aprozar; celorlalti le dadea sfaturi despre masini. Si, uneori, toti barbatii de pe strada se strangeau sa repare masina lui, un trabant verde. Stiam reparatiile astea. Alea al caror unic sens era sa mai umple o dupa-amiaza, pentru ca masina oricum nu pleca niciodata de pe loc.

Anii au trecut in voia lor si l-au luat si pe batran cu ei. Trabantul a ramas, singur si neingrijit in fata casei. O vreme a mentinut peisajul, de nici nu iti dadeai seama ca s-a schimbat ceva. Apoi rotile au inceput sa se desumfle, praful si rugina au inceput sa se depuna, si ceea ce credeam eu ca a fost momentul de varf al bataii de joc fata de copilaria mea – puii de tigani au transformat trabantul verde in toba pentru manelele pe care le cantau cat era ziua de lunga.

Dupa o vreme, casa a fost vanduta. Si apoi vanduta iar. Si ultimii cumparatori au ramas in ea pana acum.

Unii oameni, ca mine, apreciaza casele vechi, cartierele de case si aerul ala de Bucuresti. Pentru ca avem case vechi si mari care ne amintesc de oameni avuti care si-au facut o viata prin partea asta. Si strazi si drumuri care ne amintesc de gloria apusa a perioadei interbelice si de viata buna de pe atunci. Si mai sunt cladirile mari si vechi care stau tacute, dar stii ca au atatea povesti pentru ca au vazut atatea lucruri… Am crezut ca noii vecini sunt ca mine, indragostiti de mirosul secolelor trecute, de piatra, de pamant, de simboluri si traditii. Altfel de ce ar cumpara o casa veche in centrul Bucurestiului?

Primul soc a venit odata cu primul castan taiat. La scurt timp, a cazut si al doilea. A fost oribil. La inceput, au taiat cateva crengi. Am crezut ca se vor opri la atat, ca na, era sezonul si se mai improspatau si ei, copacii. Apoi, in plina mea negare, au diparut si ei, cu totul, cu tot cu umbra si cu amintiri.

Scuza lor a fost ca radacinile intrasera pe sub gardul de piatra si il rodeau din interior. Cu greu, m-am gandit ca era totusi un gard frumos si vechi, iar copacii mai cresc, piatra nu.

Apoi au desfiintat si ultima sansa pe care le-am dat-o, in momentul in care au daramat si zidul cel vechi. In locul lui au pus o plasa mare, acoperita cu un plastic alb si au aparut muncitorii care te taxau verbal daca indrazneai sa te uiti vreodata la casa frumoasa din spate. In salopetele lor jegoase, stateau de doua zile pe strada asta si interziceau vizionarea casei care fusese acolo toata viata mea si inca vreo 100 de ani inainte de asta.

M-am resemnat, ca asa sunt oamenii si e pierdere de timp sa iti bati capul. A mai trecut un an. S-a adaugat un far care sa le lumineze curtea si, fara urma de grija, ne matura si noua curtea si casa. Si o camera video, care batea tot la noi in curte. Apoi au construit un zid nou, identic cu cel vechi.

Dar omul se obisnuieste cu raul, asa ca dupa o vreme am uitat si de asta.Dupa inca o vreme am vazut cum au ras un etaj al casei, ca s-o inalte, si am renuntat de tot. Am lasat casa in tranzitia ei trista.

Ultima chestie pe care am observat-o intamplator a fost ca si-au pus un fel de reflectoare pe casa, care lumineaza noaptea ca la muzeu. Trecand de kitsch, de penibil si patetic, mi s-a parut cretin sa interzici sa privesti o casa si apoi sa pui reflectoare pe ea, ca sa vada toata lumea cum ai distrus-o.

Pana azi am ignorat-o cum am putut. Soarele batea puternic si lumina frumos toata strada. M-am uitat in stanga, spre alta casa veche si am admirat castanul din fata ei, mare, impunator, care a inceput sa inverzeasca. Apoi m-am uitat in dreapta, spre o casa noua, pe care au pus iedera, si in fata careia creste alt copacel, mai mic, dar cu promisiunea aceluiasi verde. Fara voia mea, m-am uitat in fata mea si am vazut casa cea golasa, dezvelita, vopsita intr-un roz-gri prafos, fara nici o urma de verde pe langa ea si mi-am amintit si de etaj si de gard si de copaci si de reflectoare si de tot. In momentul ala, am simtit ca ma uit la un fel de monument inchinat modernitatii, care a demolat tot ce era vechi doar pentru ca ce e vechi, clar nu mai este bun. Ma uitam la o gramada trista, luminata intens, ca sa vada tot poporul ce casa frumoasa e acolo. Si am observat o casa chinuita si mutilata, obligata sa pozeze frumos pentru public. Ca-n viata…

Cretini de Bucuresti – the neverending stories

Sa traiesti in Bucuresti, am mai zis, e lucru greu. Pana te obisnuiesti iti ia o vreme, chiar daca te-ai nascut aici (si inca n-ai luat-o la fuga spre locuri mai faine). Pana inveti sa apreciezi cate ceva din el dureaza si mai mult. Dupa ultimele zile am ajuns sa cred ca Bucurestiul e un oras psihotic. N-oi sti eu multe despre patologie, dar… Cred ca asta e. Oricum patologia e in floare aici. Am senzatia ca traim intr-o psihoza cu episoade din ce in ce mai intense. Nu mai exista contact cu realitatea, alergam in toate partile si nu ne dam seama niciodata de limitele halucinatiilor noastre. Ne punem singuri ziduri de jur imprejur si apoi ne izbim de ele din ce in ce mai tare.

Prima chestie halucinanta a fost cu RATB-ul. „Don-soara, va rog sa nu vorbiti, ca dumneavoastra aveti abonament. Numa’ prietena dumneavoastra nu e in regula si tre’ s-o amendez”. Cu RATB-ul am eu probleme de cand ma stiu, dar ieri a intrecut orice limita. Incepand cu discutiile psihologice cu „ce credeti, ca nu v-am vazut ca va prefaceati ca va cautati abonamentu’? Eu stiam ca n-aveti abonament, da’ va prefaceti!” Sigur ca da, parca era o vorba pe un blog – dinozaurii au disparut in timp ce o femeie isi cauta in geanta. Asa ca ofera-mi niste timp sa separ depozitele en-gros din rucsac. „Da, dar v-am dat abonamentul. Si avea si bani pe el. Asta nu va distruge putin ipoteza?” „Aaaaaaaaeeeeeeemrrrrr”. Bun. Continuand cu o mica discutie despre dreptate – n-oi sti eu multa filosofie, dar sigur-sigur e vorba de dreptate cand te chinui sa validezi o cartela intr-un sistem stricat, iar agentii sistemului vin sa-ti dea amenda pentru asta? In fine, bani pierduti, concert pierdut, noi sa fim sanatosi, in timp ce ambitiosii controlori se mandresc ca au mai amendat pe cineva si au salvat Bucurestiul, one ticket at a time. Aici ar fi o mie de lucruri de spus – in timp ce altii il pacaleau pe domnul frustrat de ieri, noi stateam si plateam abonamente si eram de rasul prietenilor nostri. Nu-i nimic, tot din fraierii care platesc abonamentele se aleg si fraierii de amenda. Daca era un grup de baieti mai bronzati in locul nostru (cum s-a intamplat la prima mea amenda) nu se atingea nici dracu’ de ei. Da’ asa arata dreptatea la noi. Amenzile sunt sanctiuni ce regleaza comportamentul in baza unor norme (hai ca sociologia mi-a placut). Cand normele sunt respectate, dar sistemul e gresi-… Ah, stai, asta e paradigma romaneasca. Cui ii pasa de ce e gresit? TU esti bun de plata. Punct.

Eh, si asta a fost abia prima parte.

A doua parte a fost intr-un mediu cu care nu sunt familiarizata – xeroxul. Fiind perioada de „flacarile iadului numit licenta”, tre sa alergam ca idiotii intr-o mie de locuri ca sa facem rost de 1543 de acte cu 2373 de copii, legalizate, nelegalizate si asa mai departe. Pentru ca dam la Timisoara, toate trebuie sa fie gata AZI, cu 25 de zile inainte de examenul propriu-zis de licenta. Si asa se face ca eram la un xerox de la universitate, cu puiul si comoara mea, numita licenta, la care am muncit de mi-au crapat psihicul si fizicul. Toata ingrijita, paginata, numai buna de copertat si legat si trimis la Timisoara in DOUA exemplare. Domnul de la xerox n-a fost de acord cu asta… Drept urmare, mi-a facut primul exemplar, dar cand a ajuns la al doilea a avut un fel de cadere nervoasa, mi-a sfasiat foile si mi le-a pus in brate. M-au apucat toti dracii si am inceput sa tip la el ca descreierata, ca totusi, aia era licenta mea si el mi-a dat-o inapoi cu gauri ca sa fac CE cu ea?! N-a avut un raspuns clar pentru asta, a zis ca el nu poate si sa-mi iau foile (am primit doar 15 din 28, toate amestecate si franjurite de la spiralele bagate si scoase) si gata. Dupa ce m-am calmat putin, mi-am dat seama ca bine ca erau doar foi si ca aveam inca vreo 4 variante de back-up. Cum era daca mergeam cu calculatorul la reparat, angajatul avea o cadere nervoasa si incepea sa dea cu ciocanul in el si sa mi-l dea pe bucati inapoi? Sau daca vroiam sa duc masina in service si ma trezeam ca il apuca nebunia pe mecanic si incepea sa dea cu barosul in masina? Adica stiu ca-s foi, dar, psihologic vorbind, cam asta e echivalentul. De-aia au succes resursele umane, ca incearca sa previna angajarea unor oameni de genul. Si e un xerox in care au intrat 3 oameni, pe rand, intr-o jumatate de ora. Nu trebuie sa controleze avioane, masini grele sau reactii chimice intr-o centrala nucleara.

Asa ca miroase a nebunie in aerul deja fierbinte al verii. Bucurestiul devine din ce in ce mai greu de suportat. Ma intreb cat mai dureaza pana incepem sa ne injunghiem de nervi in trafic, toata lumea pe toata lumea. Ce zombie apocalypse?! Vino sa traiesti in Bucuresti, locul in care cretinul prospera si evolueaza in noi si noi etape de cretinism. Locul in care povestile de genul asta nu numai ca nu se termina, dar avanseaza si devin din ce in ce mai complexe si mai absurde. Locul in care suntem niste soricei maniacali care au intrat intr-o frenezie a distrugerii. Asa ca aici trebuie sa ii acord iar meritele lui Goethe, care s-a prins ca „We do not have to visit a madhouse to find disordered minds; our planet is the mental institution of the universe”.

Povesti cu taximetristi de Bucuresti

Taximetriștii sunt o specie ciudată. Ei conduc Bucureștiul, la propriu. Ceea ce ma dezamageste si ma enerveaza cumplit. Neavand permis de conducere (inca), depind de mijloacele de transport in comun, pe care oricum le detest si sunt stupide, si de taximetristi, care sunt in atatea feluri diferite de nu incap spuse aici.

Si-s de la ciudati la si mai ciudati, la exasperanti, ineficienti, nesimtiti si asa mai departe. Si stai si le induri toate manifestarile cat timp ai ghinion sa fii prins in trafic. Si stim cu totii care-s manifestarile, ca am trecut prin situatiile astea de atatea ori.

Printre cele mai comune sunt „facutul de bani” si „ocolitul degeaba”, cam cu acelasi scop. Ori ca-ti cer de cateva ori valoarea cursei (20 de lei pe o cursa de 5 lei, sigur ca da) si stii si tu ca de la Unirii la Gara nu faci 50 de lei, ori incearca sa te scoata din oras prin militari ca sa te duca din centru pana in alt punct din centru. Ultima varianta mi se pare cea mai stupida, ca oricat ar ocoli pana sa le atragi atentia sau ceva, fac bani pe ceas, albi, curati si buni de impozitat, iar bacsisul care le-ar fi intrat lor in buzunar refuza sa mai iasa din portofelul tau mic si jecmanit pe fata.

Apoi vine comportamentul ala de 2 bani cu „n-am chef sa te duc pana acolo” din motivele „nu-i in drum spre casa mea” sau „nu prea-mi convine ca n-am statie de taxiuri” si, desigur, „e prea putin”. Pana mea, muncesti, nu? Dar nu, mai bine refuzi niste curse care nu-ti convin sau de pe urma carora nu faci mai mult de 10 lei, preferand sa astepti juma de ora (timp in care incap sigur macar 2 curse de 10 lei) pentru cineva care sa-ti dea 15 lei. Inteligent, nu? Mici zei pe masinile care nici macar nu le apartin, iti controleaza tie timpul, nervii si programul dupa chef. In seria zeilor pe masini intra si cei care mananca, in general, in timpul curselor, dar sunt in stare sa te decapiteze daca te vad pe tine mancand si li se face pofta, fumatorii care nu se opresc nici cand te aud cum iti tusesti plamanii in masina sau aia care fumeaza in fata ta, dar pe tine nu te lasa sa fumezi in masina si amatorii de muzica data tare, indiferent de gen.

Se pare ca taximetristii de Bucuresti sunt cea mai rea specie. Am vazut eu ca in alte orase se da rest si 50 de bani la cursa. Oamenii la care ma duceam in vizita imi reprosau mereu ca le stric taximetristii pentru ca am obiceiul sa le las bani cum las si in Bucuresti. Asadar, in alte locuri e decent. La capitala sunt vulturi. Eu inteleg ca traim prost si vrem mai multi bani si o viata mai buna si asa mai departe, dar e de-a dreptul detestabil sa jumulesti pana si ultimul leu. Sa strambi din nas ca ai primit prea putin pe langa costul cursei (ca salariul vine si de acolo), pe motiv ca tu n-ai bani si tre sa platesti si benzina si bla bla. Sure, adica gazul, care e mai ieftin decat benzina, deci pica toata chestia cu banii pe combustibil. Si incerci sa profiti de fiecare leut de la omul pe care l-ai luat, dar n-ai face o cursa de 5 lei, paradoxul taximetristilor.

O alta categorie minunata e cea a vorbitorilor la telefon. Si nu ca ar avea ceva important sau interesant de zis; sunt conversatiile alea stupide „da… da… haha… serios?… aha… aha…” si continua asa la nesfarsit. Desigur, mai sunt si conversatiile de combinatii (cum sa-l fraierim pe sefu’, cum l-am fraierit deja etc.) si alea in care ii critica pe clienti (da, ba, m-a trimis sa fac cursa de 5 lei, da’ n-am dus-o, ce drq, aia nu-i cursa). Si, hai sa zicem, trecem peste calitatea inexistenta a discutiilor, ca le ignoram si aia e. Ca nu stam noi sa ascultam ce vorbesc taximetristii la telefon. Nasol e ca rateaza drumul din cauza ca n-au suficiente resurse ca sa se imparta intre telefon si traseu. Si atunci te trezesti ca ai ajuns la mama naibii, ca el a omis sa faca stanga cand trebuia si nici nu te-a auzit cand i-ai atras atentia. Sau pleaca intr-o directie total diferita, ca a uitat ca are un client si era concentrat sa se intalneasca undeva cu tovarasul. Toate astea, pe banii tai.

Si vai, traficul e oribil – asta venind din partea soferilor de taxi, considerati, in general, de catre ceilalti soferi, ca fiind cei mai periculosi. Se pare ca toata lumea e de acord ca taximetristii respecta putine reguli, n-au nici un fel de respect pentru alti soferi din trafic si fac condusul un cosmar pentru altii, cand le taie fata si fac tot felul de alte scheme. Si nu sunt singurii care conduc ore intregi in fiecare zi, dar ei, saracutii, sunt tare afectati. Si trebuie sa castige extrem de multi bani ca sa poata sa doarma linistiti acasa dupa tot condusul asta.

Cei mai ok mi se par povestitorii. Ori au avut o zi grea ori simt ca au sanse sa fie auziti la un moment dat, incep si zic si zic si zic. Dar asta e decent, daca ai noroc, poate afli si o barfa buna sau ceva. Daca esti si student la psiho, te impaci cu ideea repejor, ca oricum e ca si cand ai avea intotdeauna infipta in frunte o tablita pe care scrie „psihoterapeut in devenire, aruncati-va problemele pe mine”.

Aia care dau sfaturi nu-mi plac la fel de mult. In primul rand, pentru ca ma enerveaza sa primesc retete perfecte pentru problemele vietii pe care crede nenea ca le am. In al doilea rand, pentru ca majoritatea retetelor sunt gresite si sunt si spuse prost. Din seria „Sa stiti ca nu va doare ficatul. Va doare fierea, va zic eu.”. Sigur ca da, ma doare un lichid din interiorul meu.

Si, desigur, ne-am obisnuit deja cu cei care isi varsa nervii pe oameni. Tocmai a scapat de o comanda care nu i-a convenit, clientul de dinainte s-a purtat urat, nu i-a dat bani in plus, etc. Asa ca isi varsa nervii pe urmatorul client si pe urmatorul si tot asa. Tu nu i-ai gresit cu nimic, atata doar ca existi si respiri si te-ai nimerit intr-un moment foarte prost acolo. Ca-n viata, de altfel.

Alti taximetristi faini sunt aia care lucreaza pe masini cu 3,5 lei stalcit in toate felurile, ca sa creada omul (clientul nostru, prostul nostru) ca e, de fapt, 1,35 lei. Aia iti smulg bagajele din mana si le arunca in portbagaj, ca sa nu mai ai de ales si sa dai pe o cursa de la autogara pana acasa banii pe care i-ai dat pe drumul Sibiu-Bucuresti cu autocarul. Si apoi se asteapta sa le lasi si bacsis. Sau urla dupa tine ca esti sarac si zgarcit si nu-ti permiti sa mergi cu taxiul. Nu, nene, prefer sa dau banii pe ceva util, nu pe o plimbare cu taxiul tau jegos in valoare de 30 lei. Mai ales, daca pot sa dau de 3 ori mai putin.

Pana la urma, trecem zilnic peste toate astea, ca trebuie. Sau ne gasim alte moduri de ajunge unde trebuie sa ajungem. Insa cea mai rea parte este lipsa de respect. Aia evidenta, care te face pe tine sa te simti prost ca ai indraznit sa intri in institutia taximetrie, pe taramul lor sacru, si ajungi sa te simti obligat sa platesti scump pentru proasta crestere, inexistenta educatiei a altora si tot asa. Aia in care iti dai seama cat de putin le pasa de tine, chiar daca le esti client. Recunosc, taximetria nu e asa usoara, si depinde de comenzi, normal. Dar, chiar si asa, nu e normal sa tratezi clientul ca pe o bucata de carne care iti murdareste sfidator bancheta. La fel, nu mi se pare normal sa iei o comanda cand nu esti sigur de traseul pe care il vei face pana la destinatia ceruta. Ca apoi sa-ti versi iar nervii pe client, ca de ce o fi vrut acolo si nu dincolo, unde ti-ar fi fost tie mai usor sa ajungi la comanda nr. 2. Ai un client, te ocupi de el, nu sari sa-l arunci din masina daca auzi de urmatoarea comanda.

Taximetria asta e si ea un serviciu, reglementat, platit si tot asa. Ar fi bune totusi si niste norme care sa contina mai mult decat penalizari pentru diverse intarzieri si asa mai departe. Ca sa nu ne mai apuce disperarea cand ne gandim ca depindem de oamenii aia care ajung sa ne conduca orasul si vietile, fara ca ei sa fie speciali sau minunati in vreun fel.

High hopes

Si, a venit primavara, zici? S-a terminat iadul alb-gri, satana de nea s-a dus si el in tari mai calde si asa mai departe. Mult mi-a placut iarna asta. Ce fain, ce fain. Niciodata n-am escaladat munti de zapada cu mai mult spor ca in anul asta; si am facut-o atat de des, incat muntele iarna nu mai prezinta acum nici o fascinatie (sau teama) pentru mine. Dupa Bucurestiul de zapada ma impresionez mai greu.

Si nu stiu cum s-a intamplat ca n-am reusit sa ma ascund in casa iarna asta, ca in alti ani. Mereu a aparut cate ceva de a trebuit sa ies din casa si n-am avut de ales. Si drumurile sunt lungi iarna si grele si stupide si ti-e greu sa respiri, nu doar de la viscol si aerul inghetat, dar simti ca te sfarsesti cu totul si ca fiecare pas e mai greu de facut decat cel de dinainte. Si cea mai mare teama e sa ingheti pe dinauntru la fel cum esti inghetat tot pe dinafara…

Si iarna, de obicei, aratam cu totii ca niste saci mari si diformi, ca deh, nu suntem caliti destul si ne punem straturi peste straturi pe noi, atat de multe incat reusim mai degraba sa ne blocam circulatia, in loc sa ne incalzim. Mergem ca niste pinguini dezavantajati mintal, ne impingem unii in altii, ca unde bun simt nu e, nici maniere nu is, nu mai zic de creier, ca ala a inghetat de mult. Alunecam pe gheata ca niste papusi stricate, prea strambe ca sa faca toti pasii corect, dar suntem mandri ca am reusit sa mai colcaim o zi. Indiferenta e atat de clara, incat uneori ai senzatia ca o sa capete o forma palpabila in iarna din Bucuresti. Resemnarea, la fel. Cad oameni pe strada, mai lasa bucati din ei pe jos, dar acum nici macar senzationalul dintr-un eveniment oarecare nu ii mai atrage pe cei din jur. Ceilalti trec mai departe, ocolind usor dispretuitor fraierul care a cazut, simtindu-se superiori si dandu-i dreptate lui Darwin: deh, daca nu s-a descurcat…

Ne uitam in tara, vedem ca-s munti de zapada si pe dealuri si campii, nimeni nu circula nicaieri, iar cei care o fac si n-au noroc stau si asteapta cu zilele sa se deblocheze drumurile inainte sa moara acolo. In tot acest timp, noi ne simtim un pic mai bine ca macar mai avem apa curenta sau un magazin de unde sa luam chestii, iar casele nu sunt acoperite cu metri intregi de zapada.

Dupa toate astea, ne trezim ca-i deja 1 martie si noi nu ne-am prins, pentru s-a mai pornit un viscol mic. Iarna asta ne-a amortit in asa hal, incat am uitat de primavara… Am uitat de strazile uscate, de razele de soare, de cer, de hainele mai subtiri, de zambete, de aer, de viata, de sperante si de tot. Am uitat ca lumea nu se termina cu iarna asta, desi ar fi putut la fel de bine sa o faca; nimeni nu ar fi observat.

Si am ramas cu viscolul si vuietul lui surd in oase, in plamani, in piele, in cap, in suflet, in fiecare celula si la un moment dat a ajuns sa imi placa pentru ca am vazut cum distrug tot in jur si am ajuns sa sper sa faca asta si sa nu mai ramana nimic in picioare pentru ca, intr-un final, sa se poata reconstrui ceva de la zero. Un nou inceput. Noi sperante. Ca alea vechi, in atata timp, s-au stricat si ele.

Primavara de jucarie

Primavara asta e ca o copie infidela, usor de stricat, a unui anotimp adevarat. E distractiva pentru o vreme, dar, pana la urma, ti se ia de ea si cauti altceva mai bun.

Si nu inteleg de ce nu vine mai repede anotimpul adevarat. Niste soare, niste caldura, sa ne dezmorteasca un pic, sa ne impinga sa facem mai mult decat a exista, pur si simplu, zi dupa zi. Ce astenie? Aia e un fleac pe langa depresia asta de anotimp care ne ocupa timpul.

O vreme m-am gandit ca e din cauza ca nu meritam. Si-asa majoritatea oamenilor nu apreciaza nimic, asa ca de ce sa se mai oboseasca timpul cu noi, cand noi vedem doar cum curge? De ce sa se mai delimiteze, daca atunci cand o face, ignoram totul si trecem pe langa, cu nasul adanc bagat in treburile noastre atat de importante?

Sau poate e pentru ca, in curand, e posibil sa se termine timpul. De tot. Sau sa-si termine el treaba cu noi, ca intr-o relatie dezastruoasa. Si atunci, ce rost mai are sa se prefaca, pe final de drum, ca totul e in regula? Ar putea sa ne ofere un ultim apus de soare, eroic, asa cum se intampla in filme. Doar ca daca finalul devine o realitate, nu cred ca va respecta regulile vreunui film.

Poate asa e primavara, pe bune, si eu ma plang aiurea. Dar cum sa uiti asa de repede, de la an la an, cum arata o primavara? Serios ca parca primeam mai mult soare inainte… Si imi amintesc, destul de clar, zile de la inceputul lui aprilie de anul trecut, in care eu umblam in rochie, ma bateau niste raze de soare si nu dardaiam de frig. Recunosc ca am dat cu capul in niste muguri, ieri seara. M-am socat, uitasem complet ca trebuie sa se intample si asta la un moment dat. Dar de ce atat de tarziu? Parca m-am obisnuit, intr-un mod rau, ce inclina spre masochism, cu vremea trista de iarna, cu ramurile negre si goale, cu frigul si cu apatia. Si eu nu pot sa-mi permit asta. Nu pot sa accept sa traiesc teleghidata, in modul de iarna, punand tot pe pauza, consumand un minim de resurse si asteptand o vreme mai buna. Si nu pot sa beau, in continuare, ciocolata calda. Aia se bea in doua situatii: iarna in orice loc si vara in varf de munte. Fie, trei situatii – si vara, in Bucurestii de altadata.

Asa ca azi am facut cumparaturi. D-alea de ridicat moralul si de invocat anotimpul cald. Deh, femeie cu ascendent in Balanta, ce poti sa ceri? Pentru ca e destul de clara treaba aia cu o singura floare si cu nefacutul de primavara, nu m-am oprit la un singur lucru primavaratic. Mi-am luat mai multe chestii care se poarta cand e cald, am insistat. Am facut tot felul de chestii, am avut perioada de optimism si sperante, am iesit din casa, m-am straduit. O sa ajung sa fac un mic altar, inchinat primaverii, cu ceaun, cu lumanari, cu vraji, cu matze negre moarte si cu broaste. Si o sa stau acolo, ca la anu’ 1300, sa descant de vreme. Poate doar-doar.

Santuri

Bucurestiul are atatea lucruri, atatea privelisti, atata istorie, atatia oameni, atatea activitati si evenimente. Ei, si pe langa toate astea, mai are si o groaza de santuri.

Mare parte din oras arata, in continuare, ca dupa bombardamente. Case in ruina, ramasite de la cutremuru’ de acu’ o mie de ani si tot asa, cladiri gata-gata sa se prabuseasca, strazi distruse, ulite. Si sunt case vechi, frumoase, amintiri ale unor vremuri mai bune, lasate in paragina, care in loc sa arate o parte frumoasa a orasului, il afunda si mai mult. Si, desigur, santuri. Semne ca s-a inceput totusi o reparatie, o reconstructie, o chestie, dar degeaba.

Si stim cu totii povestea cu bordurile… Schimbate de o mie de ori, aruncate bordurile in care mi-am julit genunchii in copilarie si in loc puse niste chestii infecte pe care nu poti sa urci la fel de comod cu bicicleta, masina etc si care au o rezistenta de rahat.. Eh, si ca sa se inlocuiasca bordurile de ce a fost nevoie? Da, da, de santuri.

Sau marile inlocuiri de linii de tramvai, ca sa mergem si noi cu metroul usor, ca si-asa, la ce trafic avem, sigur o sa zboare tramvaiul printre masinile blocate. Valeu, ce santuri au fost acolo… Si aveau si un bonus, dincolo de marimea impresionanta: erau pline cu muncitori. 🙂 Care, de multe ori, in loc sa munceasca si sa se termine odata tot rahatul, stateau si evaluau trecatorii. Ma rog, mai mult trecatoarele. Erau, asadar, santuri cu voci.

Si au fost atatea cazuri in care au fost necesare santuri, peste tot prin Bucuresti; cum se vindeca un sant, cum apare altul pentru ca, in stilul asta, ele sa nu dispara niciodata. Probabil si comunica intre ele. Cred ca e o intreaga conspiratie. Nu de alta, dar conspiratie suna mai bine decat idiotenie.

Bun, si dincolo de tot neajunsul transeelor din capitala, mai e ceva. Foarte multe apar fix-fix inainte sa inceapa iarna. E absolut fenomenal cum se intampla asta. Adica oricum sa mergi prin Bucuresti e un fel de cursa cu obstacole, dar cand mai e vorba si de iarna, lucrurile devin si mai interesante. Poate cei care decid necesitatea santurilor pe timp de iarna n-au de unde sti urmarile pentru ca ei n-au asa ceva iarna pe strada. Sau nu le vad din spatele geamurilor fumurii. E o viata prea fabuloasa ca sa te mai uiti la chestii dintr-astea pamantesti. Eu am, asa ca le pot explica. Una e sa sari peste obstacole, sa le ocolesti si asa mai departe cand le vezi. Cu totul alta e cand o pojghita de gheata plus un strat de zapada acopera capcana mortii. Si te mai inveti, cu timpul, iti faci harti mentale, te orientezi si tu cum poti, dar uneori nu mai ai ce face. In plus, de multe ori, in Bucuresti ai de ales intre a merge pe langa caini turbati si a traversa rifturi. Mai nou, acum sunt poduri mici de lemn peste sapaturi. Combinatia de lemn cu zapada/gheata este… Perfectiune. Nu, serios, poa’ sa fie crima perfecta. Nu trebuie decat sa-l alergi pe amarat pe una din strazile orasului si Bucurestiul se va ocupa de restul. Si totul o sa ajunga in lumea secreta a santurilor, o sa le hraneasca, o sa le creasca, o sa le inmulteasca, pana cand acestea vor inghiti tot.

Oras de schimbat

Habar nu am ce e de facut, dar imi doresc mult de tot sa pot merge linistita pe strada. Sa nu mai vad kitsch la tot pasul. Sa ma simt in siguranta.

Sa pot sta linistita cu prietenele mele intr-o statie de autobuz de langa Unirea, fara sa vina un om sa ne ceara bani, tigari, sa stea pe capul nostru desi ii zicem sa plece, sa ii ceara Cristinei cateva fumuri, pe motiv ca „a fumat deja jumatate din tigara”. Fara sa se apropie din ce in ce mai mult de noi, apoi sa se indrepte cu mana spre pieptul meu si sa puna mana pe mine. Fara sa am crize de nervi sau atacuri de panica, deoarece Bucurestiul nu e un oras sigur. Nu iti inspira asa ceva. Nu iti permiti sa iesi linistita din casa si sa mergi oriunde, oricand. Am crezut ca daca arati ca o ciuma sau esti decenta, scapi de chestii de genul. Ei bine, nu.

Ce rost are sa ramai aici? Cu speranta ca o sa schimbi ceva… in ce fel? Care-s rezultatele de pana acum ale marii schimbari de mentalitate? Ce evolutie? Ce schimbare sociala? Nimic. Si n-o sa incep cu obisnuitele „uite, ca la altii se poate!„, „cum de la altii e mai bine si la noi nu?„. In clipe de genul vad ca sansele sa avem parte de ceva mai bun sunt foarte mici si nu vad nici o rezolvare. Am ajuns la fundul borcanului cu optimism; se iau, incet, incet, si ultimele urme de speranta ca o sa fie mai bine. O sa raman doar cu o puternica dorinta de a o lua la fuga. Poate am ajuns la varsta la care imi dau seama ca vreau ceva mai bun, ca poate chiar merit ceva mai bun. Si atunci o sa depun tot efortul necesar pentru a avea asta, o sa curat strazi cu batista, o sa fac orice. In alt loc decat aici.

Anti-Bucuresti

Se presupune ca ma bucur ca am ajuns acasa, ca doar sunt o persoana comoda care se desparte cu greu de camera ei verde. De data asta, nu e asa. Nu ma mai asteapta nimic interesant aici. Lucrurile la care nu am vrut sa renunt pentru a ma muta in Sibiu se imputineaza si isi pierd din valoarea initiala. Nici centrul vechi nu mai e ca la inceput, s-a dus locul de chiul; acum e locul in care merge toata lumea, e imbulzeala, e aproape pitzi. Cladirile prafuite stralucesc, in loc sa ramana vechi si particele de istorie bucuresteana. Mie imi placeau santurile alea imense si podurile subrede din lemn pe care alunecam cand ploua sau cand ningea.

Si am sperat ca o sa se schimbe, ca or sa iasa la iveala lucruri frumoase din orasul asta. Dar nu, parca s-a acoperit cu un strat de poleiala tot jegul si gata, s-a rezolvat problema. Bucurestiul este un oras infect. Imi pare rau ca spun asta. E un oras in care nu poti sa arati nici bine, nici rau. Nu poti nici sa te acoperi din cap pana in picioare, nici sa te descoperi de tot. Nici o culoare nu e potrivita. Nimic nu te scapa de cei de pe strada. Iar anii de gesturi politicoase din partea mea nu dau roade. Cum a fost, de exemplu, azi, cu un vanzator scapat de sub control. Eram la Traian, am vrut sa iau o ciocolata si am intrat in primul magazin. Am cerut ciocolata, am scos banii sa platesc si mi-au picat ochii pe alta ciocolatica. Asta, din pacate, parea sa fie ultima, usor strivita in vitrina si foarte prafuita. Eram obisnuita cu o reactie care de data asta nu a aparut, ma asteptam ca vanzatorul sa imi spuna ori ca mai are in spate altele, ori ca nu poate sa mi-o dea pe cea din vitrina pentru ca e veche/batuta de soare/whatever. In absenta oricarui raspuns, am indraznit sa intreb daca e veche. Lucru care se pare ca i-a provocat o usoara criza de isterie, pentru ca timp de cateva minute nu a facut altceva decat sa urle in mod repetat la mine, rosu de furie, „Ce intrebare e asta?!”. Am iesit in fuga, lasand ciocolata acolo, de teama sa nu se arunce peste tejghea la mine. Pe moment, a parut oarecum amuzant. Acum stau si ma gandesc… Nu e normal sa imi fie frica sa intru intr-un magazin. Nu e normal sa pun o intrebare despre un produs si sa ma trezesc cu tipete isterice si cu amenintari violente.

Nu e normal sa imi fie frica in general. Frica sa ies pe strada, sa umblu prin diverse locuri, sa trec printre anumiti oameni. M-am saturat de necesitatea de a baricada toate usile si ferestrele, indiferent daca e zi sau noapte.

Asa ca nu, multumesc, vreau o pauza de Bucuresti.

%d blogeri au apreciat asta: