Category Archives: Zile bune si nebune

Cu totii pastram amintiri, eu aleg sa scriu despre ele

Trei saptamani cu trei copii

 

Lansare 3 saptamani cu 3 copii

Bucuria revederii, la lansare

Am sfarsit ultima saptamana intr-un mod interesant, la lansarea de la Carturesti a cartii „Trei saptamani cu trei copii”, de Iulia Crut, draga mie oricum, de pe vremuri in care impartaseam vise si culori in curtea unei casute de la munte.

Entuziasmata sa ajung la lansare, am muncit pe nerasuflate, de parca eram la cursa cu obstacole si, intr-un final, ca orice om normal care munceste vinerea fara sa se uite la ceas, am luat-o la goana din birou cand mi-am dat seama ca intre gandul de a face inca 5 chestii pana in deadline si cel de a intarzia intr-o camera plina cu oameni,  care se vor uita critic la mine, doar ultimul imi ingheta sangele in vine. Plecand in fuga, mi-am dat seama prea tarziu ca am trecut ca un glont pe langa frigiderul unde trebuia sa las mancarea, prin urmare am fugit cu parmezanul desfacut in geanta si cutia de tzatziki spre Carturestiul de la Romana.

Am ajuns acolo pe ultima suta de metri, unde asta inseamna, de fapt, ca am intarziat 20 minute si am luat toate privirile la gramada, in timp ce ma asezam discret pe un scaunel, manuind cu mare grija geanta din care speram sa nu se simta un miros ca de piata.

Chiar si asa, discutia era in toi, Iulia Crut (ar trebui sa mentionez ca e psihoterapeut format in hipnoza clinica si terapie ericksoniana) a continuat, cu lejeritate, prezentarea cartii si a subiectelor de interes pentru aceasta seara. In sala, oameni diversi, parinti, copii, psihologi, au atins subiecte precum gradul de libertate oferit copiilor si ce inseamna sa ai prea multa libertate intr-o comunitate care, de fapt, nu este libera, ce efecte are incorsetarea, cat de pregatiti sunt profesorii sa se implice intr-un mod mai holistic in educatia copiilor si cum reusim, in era tehnologiei si a relationarii virtuale, sa convingem copiii sa iasa din casa si sa se bucure de joaca.

M-am dus cu gandul la anii mei de copilarit, in care eram greu de bagat inapoi in casa, odata ce ne apucam de leapsa, flori, fete si baieti, sotronul, elasticul, telefonul fara fir si multe altele, si mi-am dat seama ca deja sunt copii care nu cred ca stiu ce sunt toate astea. Culmea, nici la 30 de ani nu am ajuns, si deja amintirile copilariei mele sunt… invechite. In naivitatea mea, am crezut ca strazile au devenit mai linistite, mai tacute, pentru ca toti copiii au crescut odata cu mine, nu mi-a trecut prin cap ideea ca sunt si acum copii peste tot, doar ca nu ii mai auzi asa de mult tipand pe strada, la joaca. Desigur, daca ai noroc, ii auzi tipand la restaurant, la receptia hotelului, la plaja, in metrou, in tren si in tot felul de locuri de unde nu poti evada imediat.

Gandindu-ma la alt subiect deschis, cel al atentiei acordate copiilor cu probleme de integrare, cognitive si asa mai departe, nu imi aminteam ce anume faceau profesorii mei cu copiii dificili, in afara de a-i marginaliza si de a-i certa, in public, la fiecare greseala. Ba chiar, intr-o zi, prin clasa a 7a, am avut parte de un moment care imi ramane intiparit in minte pana acum, cand tatal copilului cu probleme a fost chemat la scoala, sa fie informat despre ce a mai gresit copilul sau. In fata clasei aproape plina, omul si-a izbit copilul cu capul de tabla, pana i-a dat sangele.

Cred ca ceea ce incerc sa zic este ca si acum, la fel ca acum 15 ani, e atat de mare nevoie de o abordare mai bine gandita a educatiei copiilor nostri, ca intreg…

Pe de alta parte, imi amintesc ca eram cuminte, stiam deja sa scriu si sa citesc in romana si engleza de pe la 3 ani, 3 ani si jumatate, iar primii ani de scoala au fost plictisitori. Nefacand probleme si descurcandu-ma bine, mai degraba am fost lasata in pace, poate la limita aceea fina cu ignorarea. Si inteleg, ca management de resurse, de ce. Cazul meu era un fel de „daca nu-i stricat, nu-l repara”, iar invatatorii si profesorii nostri se ocupau de 25-30 omuleti simultan. Habar nu am daca asta a influentat in vreun fel omul care sunt acum, dar m-as gandi la faptul ca si acum, la 27 de ani, simt nevoia sa ma ocup singura de lucruri si sa le dau de capat undeva intr-un colt, fara sa fac prea multa galagie.

Ajunsa acasa pe ploaia inghetata, mi-am turnat un strop de prosecco si pepene galben si m-am apucat de citit „Trei saptamani cu trei copii”. Ce sa zic, afara vuia vantul si ingheta totul in cale, iar eu eram deja in Rodos, ma batea soarele in cap, ma zgariau pietrele in talpi si ma uitam minunata la Mita, cum clar are niste conflict management skills mult mai avansate ca mine, in special cu fiintele acelea micute si vesnic agitate, copiii.

Cateva ore mai tarziu, terminam victorioasa cartea, care m-a bucurat atat cu bucatica de aventura traita intr-un august torid, impartita intre clipele de liniste si hrana pentru suflet, si alergatura dupa trei copii, dar si partea a doua, unde citind directiile si exemplele date, cred ca o sa am mai mult curaj la o intalnire cu o fiinta micuta si agitata, poate chiar un pas mic-mic pe care sa il numesc 3 minute cu 3 copii.

Spor la citit, spor la joaca!

Rasaritul este peste tot in lume speranta ca azi se intampla, ca ieri poate sa moara linistit si impacat, ca maine conteaza, macar pentru cateva secunde (Iulia Crut, Trei saptamani cu trei copii)

Reclame

Cu mesterii la bloc

pexels-photo-533189.jpeg

Saptamana asta promitea sa fie una relativ normala, fara prea multe evenimente, poate un pic de zapada, un pic mai multa cafea si un tiramisu spre final. Zic si eu.

Nu acelasi gand l-a avut si dna. administrator, care m-a tinut in priza in aceasta minunata zi de luni, pentru ca la ora 6 fix asteptam mesterii. Treaba cu ei a inceput demult, pe la final de 2017, cand toata lumea a platit o instalare obligatorie pentru detectoare de gaze. Nu prea a comentat nimeni, probabil pentru ca fiind bloc de garsoniere, ne invartim intre 2 varste – tineri si nelinistiti si seniori care au prins razboaiele mondiale. Chiar si eu stiu niste babute, care se invart pe la 90 de ani, si desi nu au stiut niciodata sa imi spuna exact cand sunt nascute, mi-au impartasit faptul ca lor le place si acum sa isi incalzeasca o ciorba pe aragaz, chiar daca le-a lasat auzul, mirosul, mersul si restul. Dupa cum ziceam, sa instalam detectoarele.

Ma invoiesc cu promptitudine de la serviciu, „stiti, tre’ sa imi instalez detectoare, e important”. Sigur, nici o problema, nimanui normal nu-i plac incendiile, accidentale sau nu.

Merg fuga spre casa, dau cu coatele in restul de calatori din 41, care evident nu stiau ce treaba importanta am eu de rezolvat, ajung in casa, ba chiar dau cu matura putin, strang din haine, spal vasele, pieptan un pic cainele, imping lucrurile de pe masa intr-un colt si acopar cu multe carti si hartii, cat sa se inteleaga ca sunt ordonata, dar sunt o persoana foarte ocupata, imping sticlele de alcool mai in spate si icoanele mai in fata si astept cuminte mesterii.

18:15. Sun la dna. administrator, ca ma stie ca-s fata organizata. Ma linisteste ca „ajung ei si la mine”. Bun, mai stam drepti si in hainele de birou putin, deschidem un sandvisel pe care nu am apucat sa il desfacem la munca, pentru ca a fost totusi o zi de luni.

Cum se intampla de obicei, vin mesterii cand sunt la mijloc de sandvis. Il pun frumos pe masa proaspat aranjata si ii conduc in bucatarie, unde se apuca direct de treaba.

Dupa 5 minute de tacere, nu mai suport si incep sa pun intrebari, ca tot omul. Nu va suparati, da’ ce e aia? Ce se intampla daca ard mancarea, ma anunta la toti vecinii, pot sa imi aprind betisoare parfumate, se poate fuma pe balcon sau pe bucatarie, dar daca imi aprind lumanari ma simte, dar daca …

Se uita ala mai strict la mine si zice d-soara, intai instalam, apoi va explicam. Zic bun, inteleg, nici o problema, doar nu intrerup procedura ca sa primesc ghidare pe ea. RTFM mai tarziu, ma gandesc eu. Dupa inca 2 minute atinse de o tacere grea, imi zice „vedeti d-soara, are un capacel acolo si il desfaceti ca la sticla si apoi trageti de buton si gata”. Aha, zic eu, in gandul meu imaginandu-mi nu mai putin de o bomba cu ceas.

Se termina treaba, mesterii isi strang galeata cu scule si dau sa plece. Pai stati asa, faceti-mi training pe acest instrument, va rog, ca nu suntem in jungla, si am un spirit neobosit de corporatista. In timp, ce imi arata ei acolo cu butonul, privirea mea inocenta se ridica incet, dar ferm, spre perete, unde, cam la 1,20 m deasupra podelei, atarna un stecher. Fara sa spun nimic, mesterul ala mai tanar si sugubat, imi spune: da, d-soara, sa nu uitati sa luati un prelungitor aicea buuun, ca daca va taiem din cablu, pierdeti garantia, si e pacat.

Agila la minte cum sunt eu, intreb direct, adica stecherul ala daca nu e in priza, detectorul nu mai face luminite, nu mai face scandal, nu mai detecteaza, nimic, nu?

Pai, haha, ce amuzanta sunteti, normal ca nu se intampla nimic cu instrumentul daca nu e conectat la o sursa de curent.

Da, multumesc, mizam pe umorul meu si nu pe simtul comun.

Sugestia mea prietenoasa a fost sa ducem treaba la bun sfarsit si sa conectam la sursa de curent, ca altfel toata operatiunea duce la a avea o cutiuta alba si urata pe teava de gaze, un stecher care atarna trist, si nimic mai mult. Aflu totusi, cu dezamagire, ca treaba lor e sa monteze detectorul, care e montat bine, iar de restul nu sunt responsabili.

Pe scurt, am fost lovita de centralizarea deciziei si compartimentarea muncii, de catre 2 mesteri.

Lectie de viata de aproximativ 9 minute si 260 lei, despre ce se intampla cand zici „nu e treaba mea”.

Mandra ca sunt romanca?

20161201_123605

De 1 Decembrie, am iesit bucuroasa in strada si m-am pornit spre Arcul de Triumf, la 15 minute distanta de casa, sa asist la parada militara de azi, alaturi de prietenii de la munca.

In fiecare an vazusem parada de acasa si mi se paruse un eveniment frumos, la care imi doream sa particip. Atat prin prisma Masterului pe care l-am urmat, de Psihologie Aplicata in Domeniul Securitatii Nationale, cat si datorita oamenilor din viata militara pe care ii cunosc, am un mare respect pentru armata noastra, pentru sacrificiile pe care le fac, pentru timpul departe de casa si familie si pentru acceptarea unei vieti dure la care multi nu ar face fata.

Cu gandurile astea, am mers grabita pe drum, cu teama ca am ratat defilarea. Ceea ce s-a si intamplat, asa ca din directia inspre care mergeam au inceput sa curga puhoaie de oameni, care mai de care mai veseli, fluturand steagul Romaniei. Pas cu pas, entuziasmul meu a inceput sa dispara, in timp ce imi dadeam seama ca oamenii care treceau pe langa mine incepeau sa ma masoare din cap pana in picioare, sa se uite furiosi, si, in final, sa inceapa sa ma injure. Cu demnitatea un pic stirbita si anxietatea sociala in crestere, am numarat nu mai putin de 10 oameni care m-au jignit, au tipat dupa mine sau m-au injurat. Pentru cei care se intreaba cu ce am gresit – nu, nu am venit infasurata in steagul Ungariei la ziua nationala, nu eram acoperita de gunoi, nu-s nici om politic. Nu, s-a intamplat ca in ziua asta sa fi purtat, pe sub geaca de iarna captusita, pantaloni scurti, dres si cizme. Atat. Pantaloni scurti!

In mod evident, asta a fost de o incompatibilitate rara cu simtul patriotic care a lovit multimea la parada de 1 Decembrie. Suntem romani, suntem frumosi, Romania este Mare!

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, e sa-ti educi cetatenii, sa ii inveti despre responsabilitate, toleranta si comunitate. Sa nu ne iei ochii doar cu lucruri stralucitoare, sa ai grija de copiii tai, sa aiba sansa unui viitor aici in tara, nu doar in strainatate, sa nu le fie teama sa iasa pe strada si sa fie amenintati.

Nu as vrea sa inchei cu ceva negativ, ci intr-o nota mai optimista. Desi am ratat parada, am reusit sa vad vehiculele militare, tancuri, amfibii, Humvee-uri si multe altele, am putut sa le observam indeaproape, sa ne urcam pe ele si sa ascultam povestile triste, dar captivante ale militarilor care au fost in teatre de razboi.

Eu aleg sa imi ramana in minte un 1 Decembrie in care am invatat ceva, in care am descoperit lucruri noi si m-am bucurat de ce am reusit sa vad. Iar pana la anul, imi doresc mult sa am parte de cat mai multe dovezi ca Romania chiar e mare si romanii sunt frumosi. Poate o sa imi fie mai usor sa cred.

Viata la 25 sau povestea primului meu fir alb

Cand eram mica, mi-am trasat singura firul vietii, cu vreo 11 ani inainte de primul meu curs de Psihologia Dezvoltarii. De la 8 la 11 ani, am decis ca sunt inca un copil. De la 11 la 13 ani, urma sa fiu un copil mare si sa fac mai putine prostioare. De la 13 ani urma sa intru in adolescenta, deci mai putina joaca si papusele.

De la 15 la 18 ani era trecuta categoria de „elev de liceu”. Pentru mine, liceenii erau o tipologie speciala, tineri care invatau si aveau multe caiete si cursuri. De la 18 la 23 era perioada de facultate, ma vedeam studenta, invatand, scriind, citind si aplicand (cumva, Aurora la 8 ani a presimtit schimbarile din sistemul educational si am stiut ca imi trebuie 5 ani ca sa fac o facultate). Apoi urmeaza o perioada gri, dar la 25 de ani stiam sigur ca voi fi „Domnisoara„. In fusta si sacou, pe tocuri, cu parul prins sus, mergand foarte hotarata inainte.

Ce sa zic, nu stiu daca a fost self-fulfilling prophecy, dar chiar asa a decurs, cu mici abateri, drumul meu pana aici. Ba chiar si la 25, mai putin partea cu tocurile si mai mult mersul hotarat inainte, intotdeauna inainte.

Si stiu ca toata lumea se intreaba – ce fac cu propria viata? Care este planul? Merg oare pe calea cea buna? 25 pare a fi un punct de rascruce potrivit pentru astfel de intrebari. Unii oameni in zona asta temporala isi intemeiaza familii, isi schimba locul de munca, isi avanseaza cariera, isi iau o casa, o masina, se apuca de cursuri sau proiecte personale, isi traseaza sau isi schimba un drum.

Si pentru mine 25 a fost si inca este un an al schimbarilor, al alegerilor personale. Nu pot spune ca am un plan pentru urmatorii 5 sau 10 ani, nu am nici macar planuri care sa depaseasca luna noiembrie. Cred ca am un plan pentru acum, pentru ziua de maine, sa fiu mai buna decat azi, mai impacata, sa invat mai multe, sa invat odata din greseli, sa las cu mai multa usurinta lucrurile rele in urma. Ceea ce e un lucru nou si neobisnuit pentru mine, care luam fiecare lucru negativ si il intorceam obsesiv pe toate partile, hranindu-mi atat anxietatea, cat si golul aparut in locul unde candva aveam speranta, bunatatea si increderea in oameni.

25 a fost anul in care am decis sa nu ma mai agat de lucrurile rele si sa las golurile sa se umple de la sine. A fost anul in care m-am mutat singura, cu o persoana care, mai incolo, mi-a tradat visele construite impreuna, anul in care am fost promovata si am aflat ca munca mea are consecinte care trec de mine, dar si atat de multe impliniri, anul in care am hotarat sa ma reapropii de parintii mei, cu care am avut o relatie ambivalenta de cand am incheiat copilaria mare.

La 25 m-am trezit in fiecare dimineata, mi-am tras un sut in cur si am mers mai departe. Am aflat ca oricat de mult ai vrea sa iti pui sufletul pe tava, e bine sa iti pastrezi o camaruta si pentru tine. Uneori, oamenii intra cu bocancii in sufletul tau, in tot ce le-ai oferit cu drag si, e straniu, dar uneori cand pleaca, se intampla sa plece si cu respectul de sine, increderea in tine, in viata si alte lucruri bune si importante care ar fi trebuit pastrate acolo in camaruta.

Nimic nu este mai permanent in viata ta, decat tine. Sau, cum am mai auzit si mi-a ramas in minte, esti persoana pe care o cunosti cel mai mult timp in viata. Ar trebui sa ai intaietate in ochii tai.

Tot la 25 am invatat ca ma bucur ca am ascultam ce imi doream de mica si mi-am urmarit dorintele. Nu am stiut pana acum la ce ar putea sa ma ajute pasiunea pentru cuvinte, pentru descoperirea povestilor oamenilor, si o pasiune pentru limba engleza. Cumva, am ajuns in recrutare, unde vorbesc zilnic cu oameni de pe alt continent, (land of the free and the home of the brave), si discut, practic, despre povestile lor de munca si de viata.

De aici incolo, ma tem ca Aurora cea mica de 8 ani nu a mai prevazut nimic. Poate a crezut ca de aici ma descurc si singura, sau ca ma asez frumos si iau fiecare zi la rand, fara asteptari.

Bucharest International Air Show sau cum ne jucam si cand suntem mari

„Flying is learning how to throw yourself at the ground and miss.” ― Douglas Adams, Life, the Universe and Everything

New Image2

Tii minte cum era cand eram copii? Alergam toata ziua prin curte, ne jucam fara rasuflare, nu simteam foamea, setea sau oboseala. Dar, din cand in cand, era ceva care ne oprea; era un zgomot ca un huruit, si stiam sa ne oprim din orice faceam si sa ne uitam pe cer, pentru ca stiam ca o sa apara un avion. Stateam cu totii cu gurile cascate si ne uitam la punctuletul mic alb care lasa o dara, pana traversa tot cerul si disparea. Eu eram convinsa ca dara era un nor creat de avion, pentru ca atat de puternice mi se pareau mie avioanele.

20 de ani mai tarziu, tot numar avioanele de pe cer si, desi am invatat mai bine, mie, in secret, tot imi place sa cred ca dara aia, mai ales cand apare la apus si e in atatea culori rosiatice, este un norisor special.

Pe 20 iunie a fost BIAS 2015, Bucharest International Air Show, la Romaero Baneasa, eveniment unde se anunta ca vor veni mii de oameni. Desi sambata aceasta aveam niste intentii speciale, de a dormi toata ziua, m-am tarat pana la autobuz si am mers de dimineata la spectacol. Am ajuns la fix pentru a-l vedea pe Jurgis Kairys, „pilotul nebun” care alearga pe cer. Apoi au urmat Turkish Stars, cu avioanele lor supersonice si cu efectele de fum care m-au facut sa ma bucur ca un copil mic, sa topai si sa aplaud la fiecare acrobatie. In timpul zilei am vazut Fortele Aeriene Romane cu elicoptere, simulari de situatii limita, Fortele Aeriene Britanice, TNT Brothers si lansarea de parasutisti, vanatoarea de baloane facuta de Aeroclubul Romaniei, Iacarii Acrobati, Baltic Bees si multe altele.

Au fost momente incredibile, in care mi se parea ca ma uit la niste filme de actiune. Desigur, au fost si momente de comedie neintentionata datorate comentatorului (nu am idee cine comenta, dar mi-ar placea sa stiu). Cea mai memorabila a fost cea cu: „Stiti care este diferenta dintre un avion si un elicopter? Avionul zboara”. Dar nici celelalte nu au fost de ignorat, precum „Pentru cei de aici care totusi n-au pilotat niciodata un elicopter”, de parca toti ne-am fi nascut in hangar, si, desigur, intreaga relatare a exercitiului tactic teroristii-contrateroristii, oferit de Fortele Aeriene Romane si SRI, unde am aflat ca „Teroristii si-au dat seama ce greseala au facut” si „Pe viitor, vor sti mai bine decat sa se puna cu Statul Roman”.

Cum se intampla de obicei, a fost si un moment mai neplacut, in care m-am trezit brusc din vis. Pe seara, inainte de a pleca, am mers la cortul unde se anuntase ca Jurgis Kairys va da autografe, in speranta ca o sa il vad de aproape pe acest minunat om. Desi am ajuns primii la cort, am asteptat in jur de 45 min-o ora si eram doar vreo 6 oameni care asteptau. In clipa in care a aparut Jurgis, de pe strada, de sub corturi, din toate partile, au inceput sa se imbulzeasca oamenii. Multi dintre ei nici nu stiau ce se intampla acolo, lucru dovedit in clipa in care au inceput sa intrebe cu voce tare „Da’… Ce se da aici?”. Imi pare rau ca suntem genul de oameni care pot avea spectacole aviatice impresionante, dar ne-a ramas in gena si suferinta aia de a sta la coada, poate-poate pica ceva bun… Urmarea a fost ca am fost prima venita, ultima servita, pentru ca am reusit sa prind chiar ultimul autograf oferit pe materialele promotionale din cortul de la Vostok, unde a avut loc sesiunea ad-hoc de autografe. Cu multa tristete in suflet, mi-am canalizat si eu gena asta de „ce se da?” si am dat din coate ca sa mai primesc un autograf pe o foaie printata cu programul spectacolului, pentru prietenul meu care nu castigase lupta cu puhoiul si statea pleostit intr-un colt.

Dar altfel, ziua de sambata a fost o zi de joaca, o intalnire spontana cu colegii de la munca, o zi de curiozitate, rasete si culori minunate. Ne-am aparat cum am putut de furtuna, ne-am pus scaunele in cap, ne-am uscat, ne-a plouat din nou, am ras si am facut poze peste poze.

Si chiar daca duminica am stat toata ziua in pat, infofolita din cap pana in picioare, cu ceai fierbinte si paracetamol, a meritat, pentru ca am rezistat prin soarele puternic si prin furtuna, am uitat de oboseala, de foame si de sete, exact ca in anii copilariei, in care alergam pe campuri sa prind avioane.

Scoala de HR

Scoala de HR este un proiect minunat al studentilor din ASPSE, ajuns deja la a 9a editie, care isi propune sa faca o punte intre mediul universitar si oamenii care lucreaza in domeniul resurselor umane. Deja de aici mi se pare ca suna incredibil, eu cred ca una din marile probleme legate de educatie este golul dintre aceasta si lucrul pentru care ar trebui sa fie pregatiti oamenii, adica piata muncii. Cred ca de multe ori plonjam in gol, cu ochii inchisi, sperand sa ne prinda cineva pe partea cealalta. Desigur, cineva ar putea spune ca asa e viata, o gramada de sarituri si riscuri, aflate in afara controlului nostru. Dar, din cand in cand, zic eu, un ghid ne poate ajuta, un sut in fund bine directionat sau o trambulina pozitionata bine. Si Scoala de HR pare sa imbine toate acestea, dupa cum am aflat in ultimele zile, de la fosti participanti la acest proiect, care si-au urmat visul de a schimba ceva in bine, si s-au intors ca sa ne povesteasca ce si cum.

Scoala de HR este locul unde mi-am petrecut ultimele 5 weekenduri, de dimineata pana, uneori, dupa-amiaza. Recunosc, in fiecare zori de zi ai vreunei sambete, ma agatam de cafea si tranteam lucruri. I am not a morning person. Dar ajungeam la cursuri si ma inveseleam brusc, fie ca era vorba de entuziasmul speakerilor care dupa ce munceau o saptamana, veneau si in weekend sa ne invete, sau de discutiile intense avute cu colegii, de la RATB, viata paradoxala in Bucuresti si ajungand la moarte. Ok, probabil uneori eram nitel morbizi, dar nu-i nimic ca o doza buna de umor negru care sa-ti trezeasca simturile si sa te faca sa te bucuri de viata.

Si ziceam de entuziasm. Da, mi s-a parut surprinzator sa-i vad pe oamenii aia cu atata energie in weekend. Da, sigur, in prima ora toti maraiam printre dinti, dar atmosfera se destindea incet si incepeau discutiile. Alt lucru foarte fain a fost incurajarea discutiilor libere. Puneam intrebari, puneau si ei intrebari, veneau raspunsuri din toate partile. Cum sa nu inveti cu placere?

Cu totii am pus pasiune in asta. Atat de multa, incat ma simteam inspirata in fiecare zi si imi ajungea pana saptamana urmatoare.

Si am invatat multe. Atat de multe incat nu pot sa nu ma intreb: oare de ce nu functioneaza scoala asa, in general?

Iar toate astea au fost posibile datorita echipei de organizatori, care normal ca veneau mai devreme ca noi, plecau mai tarziu, se asigurau ca toate merg bine si asa mai departe. Si ne mai aduceau si prajituri delicioase si martisoare de 1 Martie si tot asa. Mereu au avut un zambet si o vorba buna pentru noi. Si poate nu intotdeauna se vede din exterior cata munca se depune in spate, dar faptul ca in 5 saptamani nu a existat nici o gafa, nici un fiasco, ba chiar, toate au mers snur, arata clar cat de bine s-a descurcat echipa. Cred ca nu le-a fost neaparat usor, dar a iesit ceva extraordinar.

Pe final, felicitari tuturor, a fost o experienta minunata si mi-a placut teribil de mult sa iau parte la ea. Mult succes in continuare si la cat mai multe editii!

Scoala de HR

La final de 2013

New Image

Cred ca la sfarsitul fiecarui an exista un moment in care faci o pauza de la aranjatul farfuriilor si pregatitul fripturii pentru masa festiva, un moment in care stai, te uiti in spate si te gandesti. Daca te pricepi, mai aduni, mai scazi si vezi cu ce ramai. Uneori, e posibil sa-ti dea cu virgula, dar nu trebuie sa te descurajezi. Asa sunt unii ani.

2013 a fost un an ciudat, poate pentru ca in aer plutea ideea ca este un an pe care nu mai apucam sa il vedem. Cu toate astea, a venit cu niste lectii importante.

1. 2013 m-a invatat ca parintii te iubesc, da’ in felul lor, chiar daca unul e genul care te-ar arunca in apa ca sa te invete o lectie valoroasa, iar celalalt te-ar astepta in apa, complet echipat si cu un gardulet construit de jur imprejur pentru protectia „puisorului”. Poarta-te frumos cu parintii tai si iesi din zona discutiilor de genul „ce grea e viata, ce greu e la munca, n-avem bani, suntem bolnavi”. Fa-le o surpriza, scoate-i in oras, afla lucruri despre ei pe care nu le stiai, joaca-te cu ei. Nu stiu de ce pierdem joaca asta, de parca maturizarea si independenta ar fi cel mai serios lucru din lume.

2. Am invatat ca e instinctul si ratiunea merg totusi impreuna. Uneori e bine sa te bazezi pe propriile instincte, mai ales atunci cand nimic nu are sens. Este aproape imposibil sa iei o decizie in totala cunostinta de cauza, pentru ca nu poti sa fii sigur ca ai absolut toate informatiile. Si atunci, in momentele in care logica ta a plecat in vacanta in tarile calde, nu uita ca mai ai instinctul, intuitia, cum vrei sa ii spui, care te-a ajutat sa supravietuiesti si sa evoluezi pana acum. Pe de alta parte, nu uita sa-ti utilizezi ratiunea cand nu e in concediu, pune-o la munca de cum se intoarce si nu te arunca inainte ca boul daca ai tot ce iti trebuie pentru a lua o decizie informata.

3. Nu mai face 5000 de poze la care nu te uiti niciodata. Stiu, pacaleala este ca esti convins ca daca inregistrezi fiecare moment, te vei putea bucura de el mai tarziu. Oare chiar este asa? Sau momentul a trecut pe langa tine si l-ai stocat intr-o arhiva pe care nu o mai deschizi niciodata? Documenteaza momentele importante, fa 5 fotografii care sa captureze esenta si uita-te la ele ca sa iti amintesti ce a insemnat pentru tine ca ai mers la un concert, la o cafea cu prietenii sau intr-un concediu reusit. Nu le privi ca pe o poarta catre locurile unde ai fost, pentru ca ai nevoie de o masina a timpului pentru asta. Mai degraba, ia-le drept o dovada ca ai fost fericit, linistit, multumit, entuziasmat si nu uita de asta cand te ajung oboseala, stresul sau apatia. Si traieste si tu momentul, ca de-aia ai ajuns acolo.

4. Nu-ti cumpara tot ce ti se pare frumos si stralucitor in vitrina, ca acasa sa descoperi ca iti este inutil. Da, poti sa ai un hobby de a colectiona anumite lucruri, cum ar fi canile, asa ca ti se lipesc mainile de cani frumoase in orice magazin. Dar nu aplica asta la toate lucrurile pe care le vezi, pentru ca, la un moment dat, o sa te sufoce si o sa vrei sa le arunci si o sa pierzi timpul incercand sa te hotarasti ce colectie este mai inutila decat alta.

5. Ia-ti un carnetel si mai noteaza pe el din cand in cand ce vrei tu. Ce ti-a placut, ce nu ti-a placut, cum te-ai simtit, ce ai vrea sa faci. Este o metoda buna de a te uita in interiorul tau, asa cum nu poate nimeni altcineva, si de a avea mereu in vedere lucrurile importante pentru tine.

6. Respira. La propriu, la figurat, cum iti trebuie. Corpul tau are nevoie de oxigen ca sa functioneze, asa ca nu il pacali cu respiratii scurte si superficiale. In partea metaforica, nu uita sa iei cate o pauza din cand in cand, sa te deconectezi cum trebuie. Pana si calculatorul mai trebuie inchis din cand in cand.

7. Ai grija de tine. Masinile se repara, calculatoarele la fel sau se inlocuiesc. La oameni, piesele de schimb nu sunt chiar asa de comune sau accesibile. Un corp, o minte si un suflet ai, asa ca ingrijeste-le pe toate, pentru ca scopul lor este sa te ajute sa traiesti viata. Un corp de care nu te ingrijesti nu te poate plimba prin lume, o minte inchisa nu o intelege si un suflet ranit nu se poate bucura de ea.

Asa ca fruntea sus si sa intampinam 2014 asa cum stim mai bine: cu cei dragi, o farfurie plina si cu paharul ridicat!

Eu va urez un An Nou Fericit, pe care sper sa-l transformati intr-unul incredibil, plin de reusite si experiente noi!

The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Un pic despre soarta

„An invisible red thread connects those destined to meet, regardless of time, place, or circumstances. The thread may stretch or tangle, but never break.”  – Ancient Chinese Proverb

Am auzit de cateva ori povestea asta si mi-a placut. Suna frumos, ma face sa ma gandesc la iminenta unor intalniri neasteptate, la cum soarta, in ciuda criticilor primite, nu ne lasa de izbeliste, ci ne leaga de ceilalti oameni, fara sa avem sansa de a scapa. Ba, mai mult, suna aproape romantic. Stii ca acolo undeva, in ciuda momentelor grele prin care ai trecut, exista cineva de care esti legat, cineva care poate asteapta, fara sa stie, la fel de mult cum astepti si tu magica intalnire dintre voi. Stii ca firul ala trage de voi sa va apropiati. Stii ca nu poti rupe asta. Si accepti mai usor greutatile, pentru ca undeva te asteapta ceva mai bun, ceva ce e al tau. Stii ca oricat de mult te-ai indeparta de visul asta, la un moment dat, viata te va aduce fata in fata cu el, si atunci o sa poti sa te bucuri.

Ceea ce nu spune proverbul asta e ca nu poti sa scapi. Adica, desigur, iti explica faptul ca nu poti sa rupi firul asta al destinului, dar ideea e ca nu poti sa scapi. Chiar daca, in unele momente, ai vrea sa te sugrumi cu firul, numai sa termini odata. Pentru ca alta chestie pe care nu o explica proverbul e faptul ca oamenii se intalnesc pentru a invata ceva unii de la altii. Si invatarea, de obicei, se face prin efort. Si apar piedici, nervi si incepe astfel separarea dintre cele doua suflete, care nu mai pricep de ce sunt puse impreuna si, astfel, chinuite.

Nu-ti spune ca, de obicei, lucrurile se complica si scapa de sub control. Si ca unele lectii dure vin deghizate ca lucruri frumoase, ca sa ne obisnuim cu ele, sa ne apropiem de ele, caci daca le-am vedea adevarata fata din primul moment, probabil am rupe-o la fuga.

Prima data, traiesti cu senzatia ca oamenii de care esti legat ar fi salvarea ta. Dar unii apar ca sa te adanceasca mai tare in dezastrul in care esti, ca sa poti iesi, ghici ce, singur. Si, uneori, asta ne da peste cap mai mult ca orice altceva. Pentru ca se intampla de atatea ori sa vrem sa ne punem soarta in mainile altcuiva, mai mare, mai bun, care sa se ocupe de tot si, eventual, sa faca si un ceai cald in timp ce asteptam solutia problemelor si sensul vietii.

Si apoi, vine momentul sa te detasezi. Aici, daca esti incapatanat, primesti persoana de la capatul altui fir, dar cu aceeasi lectie. Pana reusesti sa pricepi. Si treci prin acelasi tip de situatii cretine, numai ca din ce in ce mai grele, pana la acea ultima situatie in care cedezi.

Si asa ne invartim, din sfoara in sfoara, in timp ce ne prefacem ca nu suntem intr-un joc universal de papusi. Ne place sa pretindem ca avem controlul, ca daca aplicam un pic de sugestie pozitiva, chemam noi firele de care avem nevoie si toate astea ne dau senzatia ca ne descurcam. Ne legam singuri de maini si de picioare cu firele astea si, la urma, tot noi ne intrebam de ce ne impiedicam.

Cred ca asa face soarta si noi ne dam seama mai greu – intai ne duce la invatat si abia apoi, daca am fost cuminti, ajungem si pe plaja, sub umbreluta, cu un cocktail colorat in mana.

Rock the City 2013

Rock the City

Festivalul de anul acesta a fost in masura egala uimitor si groaznic. Au fost 2 zile ale limitelor, intre care ne-am plimbat rapid, fara sa ne dam seama de trecerea de la una la alta.

Organizarea a fost un chin. Nu stiu daca a fost facuta in bataie de joc sau a fost munca unor oameni nepriceputi, dar a fost teribila. Pornind de la lucruri esentiale, cum ar fi crearea unor porti pentru categoriile de bilete de-a lungul locatiei, ca sa nu ii inghesui pe toti la un singur punct de intrare, in fundul parcarii, eliminarea tampeniei cu jetoanele si instalarea unui numar suficient de locuri de unde sa cumperi apa, bere si mancare ca sa nu stai cu orele la cozi si ajungand pana la comertul clasic evreiesc.  Asa stim noi sa vindem, se pare. Ca-n povestile cu vulcanizarile de pe sosea, care puneau cu cativa kilometri inainte cuie pe drum, ca sa aiba nevoie omul de serviciul lor. Cam asa mi s-a parut si aici. E cald afara? Sunt multi oameni? Le-am aruncat apa si orice urma de alimente din genti? Le-am interzis sa stea la umbra? HAI SA LE VINDEM APA CU 7 LEI! Ca n-ai de ales, nu poti sa nu bei nimic atatea ore. Dar asa se intampla cand vrei sa faci vanzare, nu sa promovezi cu adevarat un eveniment, sa le placa si idiotilor care vin. Situatia idiotilor, asa ca mine, mi se pare chiar trista. Am pretentia sa vina trupe mari in Romania? Pai sa le fac vanzare. Omitem faptul ca oamenilor care vin la genul asta de festivaluri in aer liber poate le place atmosfera, poate le place ideea aia cu mese si banci de lemn, cu bere curgand si cu mancare la cazan. Aia e ce ne-ar scoate cu draga inima pana si ultimul banut. Sa stiu ca ma simt bine, nu ca merg undeva si sunt obligata sa dau mai mult de un milion ca sa nu mor de sete. Setea e elementara si e rusinos sa te folosesti de asa ceva. Pai ca sa bei minimul de apa necesar (nu mai zic de caldura si imbulzeala si topait si faptul ca astea iti fac si mai multa sete) trebuia sa scoti 35 lei din buzunar. Doi litri de apa cu 35 de lei. Pai de ce sa le pui preturi de Bamboo oamenilor carora le plac bancile de lemn si concertele in aer liber? Mie mi se pare ca serviciile de genul asta trebuie asigurate, dar cu siguranta nu inteleg eu afacerile muzicale din Romania. Ca pana la urma, din punctul de vedere al celui care primeste banii, e acelasi lucru, nu? Fie ca ii dai 100 de lei pe preturi mari, pentru ca nu ai de ales, fie ca ii dai 100 de lei cu mare placere, pe bere la 3 lei, el isi primeste banii si asta e important. Pacat, eu stiam ca important e sa plece clientul multumit, sa stii sigur ca se intoarce, dar asta nu prea se aplica aici. Sa se intoarca cine are chef, se gasesc mereu alti prosti care sa dea bani, nu? La un moment dat, o sa se duca si urciorul asta de prea multe ori la apa si o sa se sparga in capul cuiva.

Nu mai zic de faptul ca anul trecut mi s-a parut mult 6 lei pe o apa. Lasa ca au crescut pretul. La fel si berea, un hot dog cat palma, o punguta de popcorn si asa mai departe. Pai daca oamenii se bucurau la fel de mult la o sticla de apa aruncata de trupa ca la un tricou al trupei? Si sa n-aud de locatie. E o nenorocita de parcare, inconjurata de birouri, pe timp de weekend. In stilul asta, mai am eu niste idei de afaceri, la fel de bune ca ale lor: sa puna taxa 7 lei cand intri la toaleta si 7 lei cand iesi, daca se intampla ceva si trebuie sa parasesti incinta, desi ai bratara si bilet, sa platesti pretul integral al biletului daca vrei sa te intorci, 7 lei de la toata lumea pentru ca respira aerul din locul inchiriat, 7 lei daca vor sa cante, 7 lei daca vor sa danseze, 170 de lei daca vor sa faca poze si tot asa. Se mai gasesc destule si sunt sigura ca se descurca pana la anul.

O alta treaba interesanta a fost impartirea deosebita pe categorii. A fost penibil sa vad cum stateau oamenii la golden, apoi o maaaare pauza, si grupul urmator de oameni lipit de gardul din spate. Am auzit ca cei din spate nu au auzit nimic, de vazut oricum nu se prea vedea. E inutil sa ma intreb de ce nu au adus oamenii in tot locul ala gol care era, cred, o treime din tot spatiul. Atata au platit, atata merita. Si ce daca e atata spatiu liber si incapea toata lumea si se bucurau? Trebuie nitel de flexibilitate in gandire ca sa rezolvi situatiile de genul asta, dar n-a fost cazul aici.

In sfarsit, un lucru nasol care nu e legat de organizare – pe vremea mea, erau reguli care se respectau cu strictete la chestii de genul mosh pit sau wall of death. Nu bagi fetele acolo, nu porti chestii ca sa ii ranesti intentionat pe ceilalti, daca vezi pe cineva picat pe jos, il ridici imediat. Mi se pare ca generatia noua a omis cate ceva de aici, asa ca se impingeau in toata lumea, trageau si de fete, pe aia picati ii lasau pe jos si asa mai departe. Sa vezi o chestie de genul asta e foarte interesanta, e foarte agresiva, dar eu ma simteam in siguranta pentru ca se respectau regulile alea. Pentru ca se facea mosh pit ca sa se manifeste bestia din om, dar fara sa inceapa o bataie, si asta e o linie fina, tinuta acolo doar de regulile astea de bun-simt.

O alta chestie pe care am vazut-o si mi s-a parut oribila au fost niste pusti care au tras de un tricou aruncat de la cei de la Enslaved vreo juma de ora, timp in care se impingeau in toti oamenii de acolo. Ai prins o chestie la concert, foarte bine. Tragi de ea, incerci sa pleci intreg de acolo si nu fluturi obiectul castigat. Dar nici nu stai jumatate de ora sa tragi cu alti 5-6 oameni de un amarat de tricou de la o trupa.

M-am mai enervat eu si ca oamenii au refuzat sa vina in prima zi si, unii, chiar si in a doua zi. Ca ei vroiau numai la Rammstein si, poate, la Bullet For My Valentine. Pai asa se merge la festival? Pentru doua trupe? Da’ ce, Enslaved si Heaven Shall Burn n-au cantat frumos? Si toti ceilalti? Nu, hai sa venim brusc pentru ultima trupa si sa ne calcam in picioare, si, eventual, sa-i calcam pe cap pe cei care s-a uscat in soare doua zile ca sa poata sustine toate trupele care au participat.

In sfarsit, ajung la partile bune. Trupele au cantat incredibil. Da, s-a auzit prost si incet in prima zi, si ori chitara nu se auzea, ori vocea, chiar daca am stat la golden. Dar spectacolul a fost minunat, plin de forta si cu momente de delicatete care sa faca totul perfect. Trupele au fost darnice, au aruncat bete, cd-uri, tricouri si tot felul, au interactionat cu publicul, au rupt acolo 2-3 cuvinte in romana care au fost urmate, de fiecare data, de urale pline de entuziasm. In timpul concertului reuseam sa uit de toate tampeniile, cum ar fi faptul ca mor de sete din cauza lacomiei oamenilor. In timp ce cantau cei de pe scena, eram doar acolo, tinuta in brate de omul care m-a ajutat sa raman intreaga zilele astea, si nimic nu mai conta. Iar la Rammstein a fost dincolo de orice asteptari. M-am bucurat ca am filmat aproape tot concertul, o sa fie o amintire frumoasa. M-am minunat de cat de coordonati sunt, cat de bine pregatiti si cat de exploziv a fost show-ul. M-am bucurat asa de mult sa aud live piesele pe care le stiam si eu, iar la Ohne Dich mi s-a ridicat parul de pe mana; a fost genial.

In final, m-am simtit fericita. Am ascultat muzica buna, am vazut lucruri frumoase si am avut norocul sa impart toate astea cu o persoana deosebita, care s-a bucurat la fel de mult ca mine de festival. Au fost si momente mai intense, dar m-am simtit in siguranta cu el, chiar si in gramada aia de oameni.

In concluzie, ma bucur ca au fost frumoase concertele, ma bucur ca spectacolul oferit de Rammstein a fost incredibil, pentru ca oricat de mult as fi adepta festivalurilor, asta cred ca a fost ultimul pentru mine. Totusi, e greu de suportat atata bataie de joc, si, uneori, lucrurile astea meschine iau si din frumusetea concertului si asa ajunge sa nu mai merite nimic. E pacat, mi se pare extraordinar ca vin trupe faine la noi si avem ocazia sa le vedem, dar cand ajungi sa iti pui in pericol sanatatea de fiecare data, apar probleme. Asa ca, pentru moment, ma tin de amintirile frumoase cu care am ramas dupa acest fabulos Rock the City si ascult muzica acasa, cu sticla de apa in brate si punga de Skittles langa laptop.

Bonus: filmuletele de la Rammstein.

Rammstein – Ohne Dich

Rammstein – Sehnsucht

Rammstein – Keine Lust

Rammstein – Mein Teil

%d blogeri au apreciat asta: