Ma agit, deci a venit iarna

WP_20131126_00120131126200706

Cand treceam azi pe strada, grabita sa ma onoreze iarna cu prima zapada, imi era greu sa imi scot din cap chestia asta: Could people BE more stupid?!

A cazut prima zapada in Bucuresti. Nu ma asteptam deloc sa fie un vis de iarna. In acelasi timp, nu ma asteptam nici sa scoata iar tot ce-i mai stupid din oameni. Adica, serios, este doar o zapada, nu un sac pus pe cap. Desi sacul ar justifica mult mai bine comportamentul bovin.

Si iata-ma, facandu-mi curaj sa ies din casa. Nu a fost usor sa ma intalnesc cu fulgii, dar am zis sa le dau o sansa si sa petrec 10 minute de uniune cu natura. Se pare ca am calculat gresit. N-ar fi prima data. Pentru ca bovinele in trafic sunt un fenomen deosebit, care reusesc sa transforme un drum de 10 minute intr-unul de 30 de minute.

De exemplu, cat de deosebit este ca o bovina blond-carliontata sa se opreasca in mijlocul unei intersectii aglomerate, sa o blocheze feroce si sa urle la vatman care, s-ar parea, ii luase oglinda cu tramvaiul. Iti dai seama? Nemernicul de tramvai, sigur a mers in zig-zag pe sina lui fixa si dreapta si s-a aruncat cu dusmanie in oglinda bietei bovine. Dar nu-i nimic, conflictul i-a antrenat si pe bautorii de cartier si, uite-asa, au pus de-un comitet ad hoc pe linia de tramvai, cu tipete, mormaieli si  argumente plutind pe aburi de alcool. Toate in mijlocul a zeci de claxoane, faruri isterizate si pumni ce amenintau din spatele geamurilor, in timp ce vijelea greu, cu fulgi imensi.

Si, de obicei, m-as fi blocat si eu aici, in vartejul de stupiditate si m-as fi intrebat ce caut in continuare pe planeta asta. Nu si acum. Acum m-am simtit cumva binecuvantata. Unde altundeva as putea vedea asta? Unde s-ar mai intampla lucruri atat de tampite, dar incredibile? Adica oamenii isi fac rezervare la teatru si spera la momente din astea. Si uite, aici eram si m-am trezit pe tava cu asa ceva. Nu poti sa recreezi asta intr-o sala. De unde sa iei atatia fulgi nevricosi, cum sa transmiti publicului intreg emotia aproape claustrofoba pe care o traiesti incercand sa traversezi o astfel de intersectie? In ce sala sa simti atat de intens instinctul de supravietuire, trezit in jungla de nea? Si, mai ales, unde sa mai vezi o manifestare atat de naturala a omului, nestanjenita de reguli de circulatie sau de bun simt?

Si cu o asemenea introducere in sezon, mi-am descoperit optimismul de iarna aceasta. Ninge, ninge… dar ia uite cat de multi fulgi! Wait… what?

Anunțuri

The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Un pic despre soarta

„An invisible red thread connects those destined to meet, regardless of time, place, or circumstances. The thread may stretch or tangle, but never break.”  – Ancient Chinese Proverb

Am auzit de cateva ori povestea asta si mi-a placut. Suna frumos, ma face sa ma gandesc la iminenta unor intalniri neasteptate, la cum soarta, in ciuda criticilor primite, nu ne lasa de izbeliste, ci ne leaga de ceilalti oameni, fara sa avem sansa de a scapa. Ba, mai mult, suna aproape romantic. Stii ca acolo undeva, in ciuda momentelor grele prin care ai trecut, exista cineva de care esti legat, cineva care poate asteapta, fara sa stie, la fel de mult cum astepti si tu magica intalnire dintre voi. Stii ca firul ala trage de voi sa va apropiati. Stii ca nu poti rupe asta. Si accepti mai usor greutatile, pentru ca undeva te asteapta ceva mai bun, ceva ce e al tau. Stii ca oricat de mult te-ai indeparta de visul asta, la un moment dat, viata te va aduce fata in fata cu el, si atunci o sa poti sa te bucuri.

Ceea ce nu spune proverbul asta e ca nu poti sa scapi. Adica, desigur, iti explica faptul ca nu poti sa rupi firul asta al destinului, dar ideea e ca nu poti sa scapi. Chiar daca, in unele momente, ai vrea sa te sugrumi cu firul, numai sa termini odata. Pentru ca alta chestie pe care nu o explica proverbul e faptul ca oamenii se intalnesc pentru a invata ceva unii de la altii. Si invatarea, de obicei, se face prin efort. Si apar piedici, nervi si incepe astfel separarea dintre cele doua suflete, care nu mai pricep de ce sunt puse impreuna si, astfel, chinuite.

Nu-ti spune ca, de obicei, lucrurile se complica si scapa de sub control. Si ca unele lectii dure vin deghizate ca lucruri frumoase, ca sa ne obisnuim cu ele, sa ne apropiem de ele, caci daca le-am vedea adevarata fata din primul moment, probabil am rupe-o la fuga.

Prima data, traiesti cu senzatia ca oamenii de care esti legat ar fi salvarea ta. Dar unii apar ca sa te adanceasca mai tare in dezastrul in care esti, ca sa poti iesi, ghici ce, singur. Si, uneori, asta ne da peste cap mai mult ca orice altceva. Pentru ca se intampla de atatea ori sa vrem sa ne punem soarta in mainile altcuiva, mai mare, mai bun, care sa se ocupe de tot si, eventual, sa faca si un ceai cald in timp ce asteptam solutia problemelor si sensul vietii.

Si apoi, vine momentul sa te detasezi. Aici, daca esti incapatanat, primesti persoana de la capatul altui fir, dar cu aceeasi lectie. Pana reusesti sa pricepi. Si treci prin acelasi tip de situatii cretine, numai ca din ce in ce mai grele, pana la acea ultima situatie in care cedezi.

Si asa ne invartim, din sfoara in sfoara, in timp ce ne prefacem ca nu suntem intr-un joc universal de papusi. Ne place sa pretindem ca avem controlul, ca daca aplicam un pic de sugestie pozitiva, chemam noi firele de care avem nevoie si toate astea ne dau senzatia ca ne descurcam. Ne legam singuri de maini si de picioare cu firele astea si, la urma, tot noi ne intrebam de ce ne impiedicam.

Cred ca asa face soarta si noi ne dam seama mai greu – intai ne duce la invatat si abia apoi, daca am fost cuminti, ajungem si pe plaja, sub umbreluta, cu un cocktail colorat in mana.

Rock the City 2013

Rock the City

Festivalul de anul acesta a fost in masura egala uimitor si groaznic. Au fost 2 zile ale limitelor, intre care ne-am plimbat rapid, fara sa ne dam seama de trecerea de la una la alta.

Organizarea a fost un chin. Nu stiu daca a fost facuta in bataie de joc sau a fost munca unor oameni nepriceputi, dar a fost teribila. Pornind de la lucruri esentiale, cum ar fi crearea unor porti pentru categoriile de bilete de-a lungul locatiei, ca sa nu ii inghesui pe toti la un singur punct de intrare, in fundul parcarii, eliminarea tampeniei cu jetoanele si instalarea unui numar suficient de locuri de unde sa cumperi apa, bere si mancare ca sa nu stai cu orele la cozi si ajungand pana la comertul clasic evreiesc.  Asa stim noi sa vindem, se pare. Ca-n povestile cu vulcanizarile de pe sosea, care puneau cu cativa kilometri inainte cuie pe drum, ca sa aiba nevoie omul de serviciul lor. Cam asa mi s-a parut si aici. E cald afara? Sunt multi oameni? Le-am aruncat apa si orice urma de alimente din genti? Le-am interzis sa stea la umbra? HAI SA LE VINDEM APA CU 7 LEI! Ca n-ai de ales, nu poti sa nu bei nimic atatea ore. Dar asa se intampla cand vrei sa faci vanzare, nu sa promovezi cu adevarat un eveniment, sa le placa si idiotilor care vin. Situatia idiotilor, asa ca mine, mi se pare chiar trista. Am pretentia sa vina trupe mari in Romania? Pai sa le fac vanzare. Omitem faptul ca oamenilor care vin la genul asta de festivaluri in aer liber poate le place atmosfera, poate le place ideea aia cu mese si banci de lemn, cu bere curgand si cu mancare la cazan. Aia e ce ne-ar scoate cu draga inima pana si ultimul banut. Sa stiu ca ma simt bine, nu ca merg undeva si sunt obligata sa dau mai mult de un milion ca sa nu mor de sete. Setea e elementara si e rusinos sa te folosesti de asa ceva. Pai ca sa bei minimul de apa necesar (nu mai zic de caldura si imbulzeala si topait si faptul ca astea iti fac si mai multa sete) trebuia sa scoti 35 lei din buzunar. Doi litri de apa cu 35 de lei. Pai de ce sa le pui preturi de Bamboo oamenilor carora le plac bancile de lemn si concertele in aer liber? Mie mi se pare ca serviciile de genul asta trebuie asigurate, dar cu siguranta nu inteleg eu afacerile muzicale din Romania. Ca pana la urma, din punctul de vedere al celui care primeste banii, e acelasi lucru, nu? Fie ca ii dai 100 de lei pe preturi mari, pentru ca nu ai de ales, fie ca ii dai 100 de lei cu mare placere, pe bere la 3 lei, el isi primeste banii si asta e important. Pacat, eu stiam ca important e sa plece clientul multumit, sa stii sigur ca se intoarce, dar asta nu prea se aplica aici. Sa se intoarca cine are chef, se gasesc mereu alti prosti care sa dea bani, nu? La un moment dat, o sa se duca si urciorul asta de prea multe ori la apa si o sa se sparga in capul cuiva.

Nu mai zic de faptul ca anul trecut mi s-a parut mult 6 lei pe o apa. Lasa ca au crescut pretul. La fel si berea, un hot dog cat palma, o punguta de popcorn si asa mai departe. Pai daca oamenii se bucurau la fel de mult la o sticla de apa aruncata de trupa ca la un tricou al trupei? Si sa n-aud de locatie. E o nenorocita de parcare, inconjurata de birouri, pe timp de weekend. In stilul asta, mai am eu niste idei de afaceri, la fel de bune ca ale lor: sa puna taxa 7 lei cand intri la toaleta si 7 lei cand iesi, daca se intampla ceva si trebuie sa parasesti incinta, desi ai bratara si bilet, sa platesti pretul integral al biletului daca vrei sa te intorci, 7 lei de la toata lumea pentru ca respira aerul din locul inchiriat, 7 lei daca vor sa cante, 7 lei daca vor sa danseze, 170 de lei daca vor sa faca poze si tot asa. Se mai gasesc destule si sunt sigura ca se descurca pana la anul.

O alta treaba interesanta a fost impartirea deosebita pe categorii. A fost penibil sa vad cum stateau oamenii la golden, apoi o maaaare pauza, si grupul urmator de oameni lipit de gardul din spate. Am auzit ca cei din spate nu au auzit nimic, de vazut oricum nu se prea vedea. E inutil sa ma intreb de ce nu au adus oamenii in tot locul ala gol care era, cred, o treime din tot spatiul. Atata au platit, atata merita. Si ce daca e atata spatiu liber si incapea toata lumea si se bucurau? Trebuie nitel de flexibilitate in gandire ca sa rezolvi situatiile de genul asta, dar n-a fost cazul aici.

In sfarsit, un lucru nasol care nu e legat de organizare – pe vremea mea, erau reguli care se respectau cu strictete la chestii de genul mosh pit sau wall of death. Nu bagi fetele acolo, nu porti chestii ca sa ii ranesti intentionat pe ceilalti, daca vezi pe cineva picat pe jos, il ridici imediat. Mi se pare ca generatia noua a omis cate ceva de aici, asa ca se impingeau in toata lumea, trageau si de fete, pe aia picati ii lasau pe jos si asa mai departe. Sa vezi o chestie de genul asta e foarte interesanta, e foarte agresiva, dar eu ma simteam in siguranta pentru ca se respectau regulile alea. Pentru ca se facea mosh pit ca sa se manifeste bestia din om, dar fara sa inceapa o bataie, si asta e o linie fina, tinuta acolo doar de regulile astea de bun-simt.

O alta chestie pe care am vazut-o si mi s-a parut oribila au fost niste pusti care au tras de un tricou aruncat de la cei de la Enslaved vreo juma de ora, timp in care se impingeau in toti oamenii de acolo. Ai prins o chestie la concert, foarte bine. Tragi de ea, incerci sa pleci intreg de acolo si nu fluturi obiectul castigat. Dar nici nu stai jumatate de ora sa tragi cu alti 5-6 oameni de un amarat de tricou de la o trupa.

M-am mai enervat eu si ca oamenii au refuzat sa vina in prima zi si, unii, chiar si in a doua zi. Ca ei vroiau numai la Rammstein si, poate, la Bullet For My Valentine. Pai asa se merge la festival? Pentru doua trupe? Da’ ce, Enslaved si Heaven Shall Burn n-au cantat frumos? Si toti ceilalti? Nu, hai sa venim brusc pentru ultima trupa si sa ne calcam in picioare, si, eventual, sa-i calcam pe cap pe cei care s-a uscat in soare doua zile ca sa poata sustine toate trupele care au participat.

In sfarsit, ajung la partile bune. Trupele au cantat incredibil. Da, s-a auzit prost si incet in prima zi, si ori chitara nu se auzea, ori vocea, chiar daca am stat la golden. Dar spectacolul a fost minunat, plin de forta si cu momente de delicatete care sa faca totul perfect. Trupele au fost darnice, au aruncat bete, cd-uri, tricouri si tot felul, au interactionat cu publicul, au rupt acolo 2-3 cuvinte in romana care au fost urmate, de fiecare data, de urale pline de entuziasm. In timpul concertului reuseam sa uit de toate tampeniile, cum ar fi faptul ca mor de sete din cauza lacomiei oamenilor. In timp ce cantau cei de pe scena, eram doar acolo, tinuta in brate de omul care m-a ajutat sa raman intreaga zilele astea, si nimic nu mai conta. Iar la Rammstein a fost dincolo de orice asteptari. M-am bucurat ca am filmat aproape tot concertul, o sa fie o amintire frumoasa. M-am minunat de cat de coordonati sunt, cat de bine pregatiti si cat de exploziv a fost show-ul. M-am bucurat asa de mult sa aud live piesele pe care le stiam si eu, iar la Ohne Dich mi s-a ridicat parul de pe mana; a fost genial.

In final, m-am simtit fericita. Am ascultat muzica buna, am vazut lucruri frumoase si am avut norocul sa impart toate astea cu o persoana deosebita, care s-a bucurat la fel de mult ca mine de festival. Au fost si momente mai intense, dar m-am simtit in siguranta cu el, chiar si in gramada aia de oameni.

In concluzie, ma bucur ca au fost frumoase concertele, ma bucur ca spectacolul oferit de Rammstein a fost incredibil, pentru ca oricat de mult as fi adepta festivalurilor, asta cred ca a fost ultimul pentru mine. Totusi, e greu de suportat atata bataie de joc, si, uneori, lucrurile astea meschine iau si din frumusetea concertului si asa ajunge sa nu mai merite nimic. E pacat, mi se pare extraordinar ca vin trupe faine la noi si avem ocazia sa le vedem, dar cand ajungi sa iti pui in pericol sanatatea de fiecare data, apar probleme. Asa ca, pentru moment, ma tin de amintirile frumoase cu care am ramas dupa acest fabulos Rock the City si ascult muzica acasa, cu sticla de apa in brate si punga de Skittles langa laptop.

Bonus: filmuletele de la Rammstein.

Rammstein – Ohne Dich

Rammstein – Sehnsucht

Rammstein – Keine Lust

Rammstein – Mein Teil

Concertul vietii

Primul mare concert la care am fost a fost AC/DC in 2010. A fost incredibil. Si, de atunci, n-am mai putut sa ma opresc. Am mers la ce concerte si festivaluri am apucat, pentru ca toate mi se par niste experiente incredibile. Sa vad niste oameni cu care au crescut parintii mei sau care sunt cunoscuti si apreciati de milioane de fani in toata lumea a fost ceva ce n-o sa pot uita. Si, uneori, parca de-aia ne chinuim in viata asta: sa avem si noi niste lucruri de neuitat.

Pe 5 februarie a fost concertul Slash, pe care l-am asteptat emotionata. Am reusit sa iau biletele in ultimul moment si, desigur, nu am luat bilete in fata, asa cum imi promisesem mie, pentru ca se vandusera de mult. Dar nu-i nimic. Chiar daca locurile pe care le gasisem erau foarte bune si pe partea dreapta, unde sta el sa cante, atunci cand a inceput concertul oricum am mers pe coridorul gol, cat de in fata am putut. Unii se gandisera deja la treaba asta si au asteptat in fata de cand au intrat in sala pana a aparut Slash. In orice caz, multumita antrenamentului meu de la festivaluri, fara sa fiu nesimtita si sa ma imping, am reusit sa ajung undeva la 10 metri de scena si de Slash. Ceea ce nu pot spune si despre restul animalelor.

O mana de copilite de 14 ani se impingeau innebunite fix pe ultimele 2 piese de la bis, calcandu-i in picioare pe toti ceilalti care statusera linistiti pana atunci. Mare, disperare, mare, sa inregistram neaparat pe samsungu s3 ULTIMELE 2 piese. Unde dracu’ ati fost pana atunci?!

Tot aici am avut confirmarea ca tehnologia a reusit sa si strice din experienta unui concert. Inteleg, cu totii vrem poze si cateva secunde de filmare dintr-un moment important sau cu o persoana importanta pentru noi. Ce nu inteleg este ce a avut cu noi omul care filma cu tigaia de ipad2, cu care reusea sa acopere cu mult succes juma de scena. Tre’ sa recunosc, pentru ca filma cu televizoru’, o bucata din concert am urmarit-o ca de pe un ecran special instalat. Ba chiar, intr-un moment, nu i-a mai ajuns tigaia si a scos si telefonul, pe care l-a proptit de tigaie si a inceput sa inregistreze si cu el.

Ah, da, ghinionista cum sunt, dupa ce am reusit sa fac 2-3 poze, a venit nenea de la securitate sa ma anunte ca n-am voie cu aparat foto, desi in anuntul cu regulile de la concert scria ca nu ai voie cu aparate profesionale sau cu camere video. Aparatul meu, saracul, nu e nici una, nici alta. Desigur, tigaia n-a primit nici un repros. Am citit pe metalhead.ro ca i-au cerut si lui Miluta Flueras sa nu mai pozeze. Sigur ca da, de ce sa pozeze unul din fotografii evenimentului? Nu! Sa pozeze ala cu tigaia. Si tutele cu s3.

Acest eveniment a avut loc in interior, cu perchezitie, alcool foarte putin si cu confiscat brichete (Nu va faceti griji, de ce i-ar trebui unui fumator bricheta? Si ce daca era bricheta cu care am fost la ost fest?), dar nu si chibrituri, ca alea nu tot foc fac. Doamna de la securitate chiar era draguta si parea sincer interesata de bunul mers al lucrurilor. Ziceam ca am tot fost la concerte in ultimii ani. In aer liber, imbulzeala, cu oameni beti si uneori dubiosi in jur, cu lucrurile in rucsac pentru ca eram in alt oras. Cu toate astea, pana la acest eveniment super securizat de interior, nu mi-a disparut nimic. Dar toate lucrurile au un inceput, asa ca cineva mi-a furat esarfa aproape din mana, ea fiind bagata pe o maneca pe jacheta pe care o tineam in mana. Acum, ce sa zic, daca cineva chiar a reusit sa vada o esarfa neagra, in intuneric, cu pipite innebunite in jur care lovesc cu copitele, norocul lui. Pe de alta parte, sper sa se stranguleze cu ea.

N-am crezut ca o sa am norocul ca Slash sa vrea sa-si puna concert in Bucuresti, nu la asa un timp scurt dupa ce in vara imi redescoperisem pasiunea pentru el si ii citisem autobiografia din scoarta in scoarta. Si n-am crezut nici ca o sa pot sa stau atat de aproape incat omul ala din poze si postere cu Guns o sa capete forma si viata si o sa fie mai mult decat o silueta in 2D. Si n-am crezut nici ca o sa aud melodiile alea cunoscute cantate live identic cu ce stiam eu de pe cd-uri. Si atunci am mai inteles inca o data la ce chin mi-a supus urechile dj ashba din guns, care rata notele si canta stramb.

Slash a cantat impecabil. Cu el acolo, m-am simtit mai mult ca la un concert Guns, decat am facut-o in vara cand a venit Axl la Bucuresti. Nu cred ca a fost un concert la care sa-mi fi dorit sa merg mai mult ca la asta. Doua ore am fost in transa. Din pacate, uneori si cuvintele sunt goale. Ma uitam la pustiul care statea in stanga mea, era transfigurat. La fel si doamna din dreapta mea. Si cuplul din spate. Si ma gandeam ca, in mare, asa aratam toti. O gramada de oameni cu ochii cat farfuriile, cu gura usor deschisa a surpriza, inerti, din toti iesind un val de zgomot la intervale neregulate. A fost ireal.

Astazi omul asta incredibil implineste 48 de ani – sper sa aiba in fata cat mai multi, in care sa faca muzica asta minunata care sa imi miste universul interior in asa hal. La cat mai multe albume si concerte (mai ales in Romania) care sa-mi dea ocazia sa ma pierd prin alte timpuri si alte locuri. Sa curga pe internet filmari de la concerte (si poate si filmarile din anii 80′ care-s incuiate undeva) la care sa ma uit cand o iau razna, sa ma linisteasca la cap.

Happy birthday, Slash!

Slash

In bucataria bunicii

Azi am trait un moment catre care am crescut 22 de ani. Cred ca toata viata m-a pregatit pentru acest moment, in care sa intru in spatiul sacru al bucatariei si sa incep sa fac mancare sub ochii bunicii mele.

Bunica este un om extrem de vesel, muncitor, cu o forta inimaginabila pentru o femeie cu un cap mai mica decat mine, care ma iubeste teribil. Sufletul ei este unul dintre singurele locuri in care apar drept o minunatie de fata. Si ea este bunica aia cu sarmalele, ciorba, gemurile si dulceturile. Tot ea este motivul pentru care acasa nu mancam niciodata, pe motiv ca nimeni nu stie sa gateasca asa cum o face bunica.

Ma simteam eu foarte curajoasa si am sunat-o de dimineata, sa o anunt ca ii fac o surpriza si ca trebuie sa merg la Cora, sa iau diverse necesare ca sa-i gatesc. Aici am apucat sa respir o clipa si am auzit o pala de vant rece venind din telefon: Adica eu n-am in casa ce-ti trebuie ca sa gatesti?!  Na, ca am facut-o. Explica-i femeii care are in casa de toate, tot timpul anului si le mai face si cu propria manuta, cum tu nu gasesti in gospodaria ei ce-ti trebuie.

Cand am ajuns, am avut grija sa scot intai cadourile pentru ea, sa o dreg cumva. Bunica, un Taur, evident, s-a bucurat si m-a lasat in bucatarie. Acolo am mai simtit eu un moment intens, cand am inceput sa scot legumele si ea se uita asa curioasa la mine, intrebandu-ma, parca „dar ce vrei tu sa faci?„. Pai, sa gatesc.

Si apoi m-am manifestat iar ca o floare. Da’… curatator ai? De cartofi? S-a uitat bunica, saraca, la mine, neintelegand ce anume curatator de cartofi ar putea sa mai existe in afara de clasicul cutit. Si atunci am auzit-o, cu blandetea aia cu care m-a crescut, lasa, mama, ca le curat eu. M-am uitat fascinata la cum in 10 minute erau curatate toate legumele pe care eu le curatam acasa cu curatatorul in vreo jumatate de ora. Intr-un final, a inceput si partea in care chiar gateam. Le-am aruncat cu delicatete in oala si am inceput sa le amestec, sa se rumeneasca nitel. O vedeam pe bunica umflandu-si pieptul de mandrie: asa, bunica, fa acolo! M-am relaxat toata, eram pe terenul meu – gasisem una dintre putinele retete pe care bunica nu le stia si pe care eu o gatisem deja de peste 10 ori. Dar relaxarea asta a venit cam prost, dupa cum aveam sa descopar cand am infipt lingura mai bine in cadranul din stanga sus al oalei si am vazut cum am ars fundul. I-am aratat boacana si am vazut-o cum clatina usor capul si spune „lasa, bunica, spal eu oala…”.

M-am gandit atunci ca aveam deja pe lista o jignire la adresa camarii, o curatare de legume ratata si un fund prajit de oala impecabila inainte de incident. Lucrurile nu aratau bine deloc.

M-am concentrat pe urmatorii pasi si cred eu ca am mai castigat un bonus mic atunci cand i-am pus in mana blenderul. Ea, obisnuita sa-mi paseze pana la ultima farama supele si piureul cu propria mana, s-a minunat de cat de usor era cu asta. Si, in plus, m-am scos si pentru Craciun – lu’ bunica ii iau blender.

Am stat rabdatoare cat s-a uitat peste umarul meu, sa vada exact cate fire de sare si de condimente am pus. La ce privire avea, daca as fi fost eu in locul unui fir de sare in plus, m-as fi catarat linistita afara din oala.

Si, la un moment dat, a zis „gata„. Pai nu, ca… Mai amestec… Putin… Sa… „Nu, nu, gata.„. Si gata a fost. Am stins focul si am asteptat cu emotia vietii sa guste bunica din mancarea pe care am gatit-o eu. Si mi s-au facut picioarele legume fierte cand am vazut-o cum se lumineaza la fata si mananca, plina de pofta, din ce am reusit eu sa fac. Sa fiu sincera, nu s-au comparat nici bacul, nici examenele, nici licenta, cu momentul in care am gatit ceva ce sa ii placa bunicii care m-a hranit toata viata cu cea mai gustoasa mancare din lume. In sfarsit, n-am trait degeaba.

Si acum, dupa toata bucuria, mi-am dat seama ca am o problema. Pai cum sa am eu grija de femeia asta la batranete, cand ea la 70+ ani imi smulge oala fierbinte din maini si strecoara supa?! Si pentru o secunda, parca am vazut-o intinsa pe pat, batrana tare, cu perfuzia picurandu-i in mana. Si m-am dus catre ea cu grija, am trantit usa, am impins covorul, m-am lovit de piciorul patului, m-am impiedicat de masuta, am daramat medicamentele pe jos si bunica, brusc vioaie, isi smulge din mana perfuzia si zice… „Lasa, mama, ca le strang eu„.

Marea nevroza a BAC-ului

In ultimii ani, BAC-ul a reusit sa se transforme dintr-un examen obisnuit al vietii intr-un fenomen uimitor – psihosocial, mediatic, public si asa mai departe. Nu-i nimic mai important ca el. Capata titluri, scandaluri si o perioada de glorie, la fel ca toate marile stiri ale anului.

Saracul Remus Pricopie, el nu s-a descurcat cand facultatea noastra a ramas fara fonduri si a decis sa o inchida, decat sa caute solutii la problema, pentru ca el tintea mai sus, la scaunul de ministru. De asemenea, de fiecare data cand ii explicam ca la psihologie e un pic mai important sa inveti psihopatologie decat PR, ne-am lovit singuri de pereti. Ce sanse avea el cu BAC-ul romanesc? 🙂

Anul in care am dat eu minunatia asta de examen a urmat dupa cel al marelui scandal cu subiectele vandute la taraba in Piata Romana. Dupa el, a fost marele an al promovabilitatii de 20%. Si, de atunci, lucrurile au mers din rau in mai rau. Masurile de securitate s-au innasprit, fiecare bresa fiind pedepsita cu surle si trambite, sa vada oamenii ce rau e cand nu respecti regulile. Bullshit.

Nu stiu daca exista vreun nivel care sa nu aiba o hiba pe aici – profesorii si elevii sunt insuficient motivati, parintii nu au timp, iar subiectele esueaza in a evalua un nivel real al cunostintelor. Fiecare se straduieste cum poate si acesta este rezultatul. Degeaba ne plangem in pumni la final, cand nu se mai poate rezolva nimic.

Nici nu o sa incep aici cu lucrurile inutile pe care le inveti pentru BAC sau cu cat de putin conteaza nota dupa ce termini. La patru ani dupa BAC-ul meu, inca astept sa apara cineva si sa ma mangaie pe crestet pentru nota mea buna. Asta pentru ca dupa liceu incepe bucata aia frumoasa de viata – facultatea, unde nu-i prea pasa nimanui de unde vii, fiind o prea mare ruptura intre ciclul liceal si cel universitar. Si, pe langa faptul ca o iei aproape de la zero in ceea ce priveste cunostintele, prima sesiune bate la fundul gol marele examen de terminare a liceului. Tin minte si acum ca ma plangeam ca am de invatat toate foilea alea pentru BAC si, apoi, 6 luni mai tarziu, am descoperit cu stupoare ca foilea alea sunt cam o zecime din ce imi trebuia pentru prima sesiune. De fapt, in facultate am invatat eu sa invat si poate mi s-a parut mai usor asa, pentru ca ce invatam parea sa aiba un scop, o logica, o finalitate. Ceea ce nu pot spune despre cele 13 materii sau cate aveam in timpul liceului. Matematica a incercat sa-mi sistematizeze gandirea (fara prea mult noroc), biologia m-a ajutat foarte mult la neuropsihologie, limba romana mi-a placut mereu, geografia o stiu perfect pe foaie, dar ma ratacesc in 100 metri pe drum drept. In rest, nici nu mai stiu ce am studiat.

Dar anul acesta mi se pare unul tare ipocrit. Adica, stim cum merge treaba, esti prost daca nu copiezi. Cati elevi mai invata pe bune porcariile alea? Si da, multi se straduiesc, dar, dupa cum am zis, este foarte dificil sa inveti aiurea niste lucruri ca papagalul, cand tu nu reusesti sa le vezi un scop. Normal ca totul e haotic, de vreme ce, sincer, evaluarea se face cam la intamplare. Am ramas cu visele alea in care elevul roman era minunat, stia de toate si era foarte bun la matematica sau la romana, sau mai stiu eu ce. Cred ca e stupid sa evaluezi o tara intreaga dupa standardele pe care le viseaza profesorii de acum 20 sau 30 de ani, cand oamenii mai puneau mana pe o carte, pe o foaie si un creion, in lipsa de televizor si internet. Lucrurile vor fi mai corecte cand o sa intelegem ca atata poate acum elevul roman. Si, decat sa-l evaluam ca pentru un nivel inalt, poate ar fi mai eficient sa-l evaluam pentru nivelul actual. Si, cu siguranta, cand educatia n-o sa mai fie bataia de joc a statului, elevul roman va putea mai mult. Dar nu suntem acolo acum. Suntem aici, unde lucrurile sunt triste si penibile. Si poate compar eu examenul cu testele psihologice – dar acelea sunt exemple de evaluari facute cat de corect posibil. Se fac esantioane, se testeaza primele forme ale testului pe oameni (echivalentul ar fi sa testeze elevii cu subiectele de examen), se adapteaza, se elimina itemii care nu evalueaza corect parametrul si tot asa. Si, in final, marea diferenta este ca nivelurile se construiesc in functie de populatie – media IQ-ului nu este de 100 pentru ca atata imi iese pe test cand impart scorul final la 2, ci este 100 pentru ca aceea este media rezultatelor obtinute.

La fel de ipocrit mi se pare si scandalul cu Bolintineanu. In fiecare an isi gasesc cate un tap ispasitor si mi se pare chiar culmea. Tot anul oamenilor li se rupe de BAC si singurii care se agita pana la epuizare sunt profesorii si elevii. Dar cand acestia se unesc si incearca sa futa sistemul, incepe sa curga cu pedepse. Si am tot auzit: frauda, ilegal, trafic de influenta, 10 mii de lei dati si asa mai departe. Suna foarte grav, pentru examenul asta de trecere in viata reala.

Si apoi m-am gandit… Nu e ipocrizie. Asa este societatea acum, si daca chiar nu ne-am dat seama, putem sa recitim ce au scris elevii la eseul cu modelul in viata. Ce au scris ei a intrat pe nedrept in categoria perle de BAC. Realitatea e trista si ei au descris-o in cuvintele lor putine si stricate. Dar de vreme ce BAC-ul e un fel de diagnoza, poate n-ar trebui sa sarim asa repede la concluzii. In societatea lui „Lasa ca merge si-asa”, bazata pe furt, minciuna si inselaciune, perpetuate la nesfarsit in ochii populatiei, elevii au incercat sa triseze la examen. Si, fix ca in viata reala, unii au fost prinsi, altii nu si, indiferent de pedeapsa, o vor lua in viata pe drumul cel scurt. Nu, nu, sistemul merge… Perfect.

Exercitiu de drum

Am stat la masa ore intregi. Bancuta de lemn e ingusta si incomoda si tortureaza incet fundul. Si macar de-ar fi fost atata. Nu, nu… Am stat toti la masa si am scris sub indrumare. OK, asta suna, in continuare, usor. Dar sesiune de scris despre subiecte intime si emotionante care s-a lasat cu plans? Ei, da, e ca un All Love pe tipar.

Imaginea este completa abia cand adaugi si discursul neintrerupt despre nimic al lui Rodrigo, care oricum a fost oaia neagra a diminetii pentru ca ne-a torturat prin nespalare, chinul omului modern, „de oras”. Si mirosul frumos de tamaie, care se amesteca, fara piedici, cu fumul tigarii mele aprinse, ceea ce ma facea sa ma gandesc doar la cum iau numele Domnului in desert si, cel mai probabil, ca o sa am rezervare in cel mai populat inel al Infernului, ca asa imi place mie.

Asadar, oamenii scriau, plangeau, se aoleau, Rodrigo vorbea ca sa aibe gura plina (desi, neortodox vorbind, mai multi de la masa ar fi dorit sa i-o umple), trebuia sa ne ducem din emotii inalte in ultimul jeg al simtirii, si toate pe nenorocirea aia de banca de lemn care-si lasa muchiile in carnea mea, sa-mi aminteasca: eu sunt aici. Banca? Nu. Banca sta, nu prea pleaca nicaieri asa de nebuna. Vai, tocmai am vazut o discutie aprinsa cu o banca de lemn si… Ea a castigat. Nu ma anunta ea de prezenta sa, ci imi repeta continuu ca eu sunt aici. Eu, cea din fata foii, eu, cea care isi scrie durerea cu pixul fancy verde.

Sageata trasa dintr-un arc bine manuit e mana de praf pe langa cum am zbughit-o eu cand am auzit ca se da pauza de plimbare pe munte.

Am apasat cu bocancii mei pe pietris, sa ma simta acolo, sa simt eu cum ma infig in pamantul asta si el ma tine. Am urcat o panta abrupta si mi-a blestemat ultima tigara fumata. M-a aruncat intr-un mars nebun, cu pasi hotarati, exacti, pastrand ritmul pana cand Vali, un tip serios care rade prea rar la glumele mele, a aruncat o ardeleneasca dintr-aia gen „mno, ce atata graba?…”. In mod normal, as fi carait ca doar o viata avem, dar acum m-am oprit. Si chiar la fix s-a nimerit comentariul lui, pentru ca in dreapta noastra se deschidea larg valea. Desi plouase incet peste noi, chiar atunci iesisem de sub nor si stateam sub un cer albastru, incalziti de un soare decent.

Mi se pare mie ca eu ca bucuresteanca, am putine bucurii. Si uite ca aici era una. Era aerul care se respira usor, era verde peste tot. N-ai asta in oras si cred ca nici nu cred ca trebuie sa ai. Am luat-o incet printre case si cred ca m-a lovit tare lumina, ca m-am trezit dorindu-mi o casuta aici. Nu se auzea nici un sunet, totul avea o culoare puternica – poate era prea mult pentru ochii mei obisnuiti cu gri de oras. Nu mai zic de campul cu flori si de curtile ingrijite. Aici nu mai durea nimic.

Mi-ar fi placut ca locul asta sa fie locul meu de fuga din Bucuresti. Nici amenintarea cutremurelor nu e asa un mare deranj: si-asa vreau o casuta de lemn, flexibila. Si oricum, si cutremurul e tot o bucata din pamantul asta.

Continuarea drumului a fost ca un Kinder cu surprize: drumul pietruit, casele aranjate si, bonus, pomii incarcati cu visine. Era ca un cinema cu popcorn gratis. Aveam drum si aveam snacksuri pentru drum. Si asta tot din pamant, de parca nu as fi inteles pana acum ca trebuie sa ma impac cu pamantul si sa nu mai fug de el.

Si ma simteam atat de inalta, agatandu-ma de crengile cele mai pline. Pfiu, in copilarie nu puteam. Si atunci m-am gandit. Oi fi dat-o eu in bara cu multe, da’ ia uite ce de visine am cules!

Bucuriile de a avea un caine

DSCF9546

<<Aici este vorba despre bucuriile aduse de un caine mic, pentru cainele mare existand oarecare diferente.>>

Am avut un singur caine, un ciobanesc german deosebit de frumos si de jucaus, pe nume Alf. A stat cu noi o vreme, nu imi amintesc exact cat, pana in august 1995, cand o intamplare nefericita a facut ca poarta sa fie deschisa, el sa fuga si tiganii din zona in care locuiesc sa fie foarte interesati de comertul cainilor de rasa furati. Au urmat trei zile de doliu.

Atunci au decis parintii mei ca sunt mult prea sensibila si ma implic prea mult in relatia cu animalele. Toata lumea avea sa descopere mai tarziu ca sensibilitatea nu este o chestie generala si ca nu am, nici pe departe, aceleasi probleme in relatia cu oamenii, detasarea venindu-mi mult mai usor aici. Cu animalele insa, era cu totul si cu totul diferit. Si oricum, experientele ulterioare au fost aproape la fel de tragice, fiecare luand cele trei zile de doliu cuvenite. Prin asta, ma refer la cei doi motani calcati de masina, broasca testoasa care a inghetat si papagalul care a murit de inima. Dar niciodata un caine.

Dupa 16 ani de la tristul eveniment, soarta a decis ca in casa noastra sa intre un caine nou. Balanta din viata mea s-a hotarat subit ca vrea si ea un caine, de vreme ce eu aveam motanul pufos si fitos de 6 kilograme. Si dintre toti cainii din lume, a gasit unul dintre ultimii la care ma gandeam ca s-ar potrivi in casa asta. Un bichon frise. Da. Desigur, dupa ani in care am visat la un caine la fel de mare si de puternic ca Alf, soarta mi-a livrat un catel mic, de fitze, fata de care imi declarasem dispretul in repetate randuri. Apoi m-am gandit ca totusi Balanta asta e femeia care a vrut telefon cu floricica si am inteles ca alegerea asta este potrivita pentru ea.

Asa s-a intamplat ca a venit de la Arad cu un ghemotoc alb, exagerat de afectuos si cu niste ochi negri ca niste margele. N-am mai avut ce zice, l-am luat in brate si l-am dus in casa. Oricat m-am chinuit sa ii schimb numele si manierele, a ramas un pufulete alb, pe nume Bella. Am zis totusi ca e de la Bellatrix, din Harry Potter, sa pot dormi mai bine noaptea. Sau de la Bela Talbot din Supernatural. Oricum, raspunde si la Duracell si la Clatita si la multe altele.

Si apoi a inceput distractia. Fiind pui, nu stia sa ceara afara. La pisici e mult mai usor sa le inveti unde trebuie sa mearga si facusem asta de cateva ori. La caini, nimic. Asa ca mi-am petrecut timpul strangand dupa noul caine. Si spaland-o. Si pieptanand-o. Balanta a descoperit curand ca nu are suficient timp sa se ocupe de cainele ei, asa ca ni l-a pasat noua. Si am incercat tot ce am putut, dar am fost clar depasiti de situatie. Am facut plimbari romantice in parc, pe frigul vietii, ca sa invatam cainele. Nimic. L-am scos in curte la ore fixe. Nimic. Pentru ca prietenul meu a avut mana de fier, s-a atasat de el, asa ca eu m-am trezit cu un caine pe care nu il vroiam, pe care nu stiu sa il educ si care nici macar nu asculta de mine. Talk about all pain and no gain…

Mi-a terorizat motanul in asa hal incat se apropie de pragul de 4 kilograme si doarme in dulap. A ros patru cabluri de la calculator, incarcatorul de telefon, mouse-ul, slapii de vama, doua perechi de casti de telefon, o pereche de casti de ipod si un laptop. I-am luat oase speciale de la petshop si tot ce am obtinut a fost ca roade oricum cablurile pe care le lasam nesupravegheate si, in plus, roade ceva ce se transforma in pasta in pat, eventual pe noi sau pe perne. Oricat de tarziu s-ar culca, la 7 dimineata e in picioare si topaie agitata pe noi, disperata sa ne jucam cu ea. Cum in ultima vreme somnul meu a inceput pe la 6 dimineata, o ghiulea mica ce sare o ora mai tarziu, cand e somnul cel mai dulce, e una din marile pedepse ale vietii mele. Este de un entuziasm feroce, la care uneori nu stiu cum sa raspund, deoarece ma depaseste. A reusit sa oboseasca un Saint Bernard de aceeasi varsta. Sforaie mai tare ca motanul. Am apucat sa spun lucruri pe care nu am crezut ca o sa le spun vreodata – Iesi din gunoiNu intra in cuptorNu face pipi in dulap si tot asa.

Dupa cum se zice, nu stii ce ai avut pana nu ai pierdut. Asa si aici, desi inca nu imi dau seama ce anume am avut. De Craciun am pierdut-o, ca deh, miracolul Sarbatorilor. Si dupa ce am cautat-o zile intregi prin frig si am lipit afise in tot cartierul, mi-am dat seama ca acum ghemotocul asta isteric si codependent face parte din viata mea si nu am cum sa schimb asta.

E munca grea sa ai un caine, am descoperit eu. Mai ales un caine mic, cu rezerve inepuizabile de energie, ceea ce inseamna ca are permanent suficienta forta sa faca rapid si eficient lucruri rele. Uneori ma simt ca si cand as fi la intrecere cu soarta. Si am inteles de ce pentru oameni cainele e testul suprem, ca sa stie daca sunt pregatiti pentru copii. Ei bine, eu am picat testul asta cu mult succes. In conditiile actuale, daca as avea un copil, ar umbla prin casa legat in saci, ar fi plin de propriile substante din cap pana in picioare si ar roade prize.

Iar azi sarbatorim un mic miracol – acest caine a reusit sa supravietuiasca sub ingrijirea noastra si astazi face un anisor de scandal, de topait, de anxietate de separare si de priviri cersetoare si, la final, dupa toate astea, de bucurie. Pentru ca e un strop de veselie in fiecare zi si e greu sa ramai suparat pe asa un ghemotoc. La sfarsitul unei zile, cand casa a ramas in picioare, vietatea respira si noi suntem intregi, nu avem altceva de facut decat sa ne bucuram ca am reusit.

Casa de vizavi

Trecem pe langa lucruri si le ignoram. E firesc. Traim intr-un oras mare si agitat. Traim in viteza. Perceptia noastra este, oricum, selectiva. Vedeam ceea ce ne asteptam sa vedem. Asa ca trecem in fiecare zi pe langa case ca cea de vizavi de mine. Poate nu stim, poate nu ne dam seama, poate chiar nu ne pasa.

Doar ca azi a fost un moment… E o zi ca toate celelalte, am iesit pe poarta si am plecat la facultate. Dar mi-am dat seama.

Vizavi e casa plina de amintirile copilariei mele. M-am jucat in fata ei, mi-am pierdut si regasit mingea si fluturasii de badminton in curte, m-am julit de gardul ei de piatra, m-am agatat de grilajul verde la leapsa, am stat si m-am bucurat de umbra castanilor imensi care ne faceau verile mai usoare.

Am vazut batraneii binevoitori a caror casa era. Unul dintre ei, mereu pus pe sotii, ne zicea bancuri cand il vedeam la aprozar; celorlalti le dadea sfaturi despre masini. Si, uneori, toti barbatii de pe strada se strangeau sa repare masina lui, un trabant verde. Stiam reparatiile astea. Alea al caror unic sens era sa mai umple o dupa-amiaza, pentru ca masina oricum nu pleca niciodata de pe loc.

Anii au trecut in voia lor si l-au luat si pe batran cu ei. Trabantul a ramas, singur si neingrijit in fata casei. O vreme a mentinut peisajul, de nici nu iti dadeai seama ca s-a schimbat ceva. Apoi rotile au inceput sa se desumfle, praful si rugina au inceput sa se depuna, si ceea ce credeam eu ca a fost momentul de varf al bataii de joc fata de copilaria mea – puii de tigani au transformat trabantul verde in toba pentru manelele pe care le cantau cat era ziua de lunga.

Dupa o vreme, casa a fost vanduta. Si apoi vanduta iar. Si ultimii cumparatori au ramas in ea pana acum.

Unii oameni, ca mine, apreciaza casele vechi, cartierele de case si aerul ala de Bucuresti. Pentru ca avem case vechi si mari care ne amintesc de oameni avuti care si-au facut o viata prin partea asta. Si strazi si drumuri care ne amintesc de gloria apusa a perioadei interbelice si de viata buna de pe atunci. Si mai sunt cladirile mari si vechi care stau tacute, dar stii ca au atatea povesti pentru ca au vazut atatea lucruri… Am crezut ca noii vecini sunt ca mine, indragostiti de mirosul secolelor trecute, de piatra, de pamant, de simboluri si traditii. Altfel de ce ar cumpara o casa veche in centrul Bucurestiului?

Primul soc a venit odata cu primul castan taiat. La scurt timp, a cazut si al doilea. A fost oribil. La inceput, au taiat cateva crengi. Am crezut ca se vor opri la atat, ca na, era sezonul si se mai improspatau si ei, copacii. Apoi, in plina mea negare, au diparut si ei, cu totul, cu tot cu umbra si cu amintiri.

Scuza lor a fost ca radacinile intrasera pe sub gardul de piatra si il rodeau din interior. Cu greu, m-am gandit ca era totusi un gard frumos si vechi, iar copacii mai cresc, piatra nu.

Apoi au desfiintat si ultima sansa pe care le-am dat-o, in momentul in care au daramat si zidul cel vechi. In locul lui au pus o plasa mare, acoperita cu un plastic alb si au aparut muncitorii care te taxau verbal daca indrazneai sa te uiti vreodata la casa frumoasa din spate. In salopetele lor jegoase, stateau de doua zile pe strada asta si interziceau vizionarea casei care fusese acolo toata viata mea si inca vreo 100 de ani inainte de asta.

M-am resemnat, ca asa sunt oamenii si e pierdere de timp sa iti bati capul. A mai trecut un an. S-a adaugat un far care sa le lumineze curtea si, fara urma de grija, ne matura si noua curtea si casa. Si o camera video, care batea tot la noi in curte. Apoi au construit un zid nou, identic cu cel vechi.

Dar omul se obisnuieste cu raul, asa ca dupa o vreme am uitat si de asta.Dupa inca o vreme am vazut cum au ras un etaj al casei, ca s-o inalte, si am renuntat de tot. Am lasat casa in tranzitia ei trista.

Ultima chestie pe care am observat-o intamplator a fost ca si-au pus un fel de reflectoare pe casa, care lumineaza noaptea ca la muzeu. Trecand de kitsch, de penibil si patetic, mi s-a parut cretin sa interzici sa privesti o casa si apoi sa pui reflectoare pe ea, ca sa vada toata lumea cum ai distrus-o.

Pana azi am ignorat-o cum am putut. Soarele batea puternic si lumina frumos toata strada. M-am uitat in stanga, spre alta casa veche si am admirat castanul din fata ei, mare, impunator, care a inceput sa inverzeasca. Apoi m-am uitat in dreapta, spre o casa noua, pe care au pus iedera, si in fata careia creste alt copacel, mai mic, dar cu promisiunea aceluiasi verde. Fara voia mea, m-am uitat in fata mea si am vazut casa cea golasa, dezvelita, vopsita intr-un roz-gri prafos, fara nici o urma de verde pe langa ea si mi-am amintit si de etaj si de gard si de copaci si de reflectoare si de tot. In momentul ala, am simtit ca ma uit la un fel de monument inchinat modernitatii, care a demolat tot ce era vechi doar pentru ca ce e vechi, clar nu mai este bun. Ma uitam la o gramada trista, luminata intens, ca sa vada tot poporul ce casa frumoasa e acolo. Si am observat o casa chinuita si mutilata, obligata sa pozeze frumos pentru public. Ca-n viata…

%d blogeri au apreciat asta: