Ghid de supravietuire: Ai grija de tine. Partea I

zcool-Heart 2

Ai grija de tine. Masinile se repara, calculatoarele la fel sau se inlocuiesc. La oameni, piesele de schimb nu sunt chiar asa de comune sau accesibile. Un corp, o minte si un suflet ai, asa ca ingrijeste-le pe toate, pentru ca scopul lor este sa te ajute sa traiesti viata. Un corp de care nu te ingrijesti nu te poate plimba prin lume, o minte inchisa nu o intelege si un suflet ranit nu se poate bucura de ea.

Desi nu e niciodata simplu, tindem sa invatam ceva mai multe din nefericirile noastre. Macar ca dupa ce ne afundam in nemultumire, la un moment dat iesim dupa o gura de aer proaspat si ne promitem ca niciodata nu mai lasam sa se intample asta, chiar daca e doar pana data viitoare.

Cand ai sufletul ranit, ingrijeste-l; nu te chinui pe tine si nu ii chinui pe altii. Poti oricand sa ceri o vorba buna de la un prieten de incredere, sa citesti o carte buna si sa bei un ceai cald, sa te alergi cu catelul, sa scrii, sa pictezi, sa incerci o prajitura. Poate ca astea nu rezolva problema care te-a ranit, dar un zambet si o unda de caldura te ajuta sa mai versi din intunericul pe care l-ai strans. (Nota: Desigur, daca perioada de tristete este intensa si vine si cu insomnii, sentimente de inutilitate, autoculpabilizare si alte lucruri serioase si dureaza mai mult de cateva luni, este util ajutorul unui specialist).

Incet-incet, dupa o dezamagire, tu trebuie sa te reinveti cu lucrurile frumoase. Chiar daca inseamna sa pornesti de la un lucru mic, cum ar fi faptul ca ai prins de dimineata liber la magazin cand ti-ai cumparat cafea si vanzatorul ti-a facut cu ochiul.

O abordare interesanta mi se pare cea de la TEDTalks a lui Shawn Achor, psiholog pozitivist, care discuta despre efectele negative pe care sublinierea dezastrelor in media si nu numai le are asupra starii noastre de bine. El explica faptul ca ajungem sa fim convinsi ca raportul dintre lucrurile bune si cele rele din lume este acela care reiese din stiri, unde vedem doar crime, abuzuri, tradari si asa mai departe. Ne dam seama atunci de ce, de cele mai multe ori, in loc sa ne ridicam informati din fata televizorului, ne simtim mai degraba nesiguri, dezamagiti, speriati sau lipsiti de speranta. Si nici unul din lucrurile astea nu fac bine sufletului. Si atunci, Shawn Achor a venit cu o propunere. Zice el ca starea de bine te ajuta sa fii mai productiv, mai sanatos, mai bun, si este sustinut de ani de cercetare si, sincer, cred ca si noi il credem pe cuvant, ca parca toate ne ies din prima cand suntem mai fericiti. Si, ca sa ajungi la starea de bine, trebuie sa te reinveti sa o filtrezi, asa cum ti-a intrat in reflex sa filtrezi doar lucrurile negative din mediu. Exercitiul lui este pastrarea unui jurnal, timp de 21 de zile, in care sa scrii, la sfarsitul fiecarei zile, 3 lucruri bune care ti s-au intamplat, care te-au facut fericit, pentru care esti recunoscator.

Ideea unui jurnal pozitiv nu e noua, dar perspectiva lui mi-a trezit curiozitatea pentru ca are o directie si un scop, si anume invatarea unui nou model, in care scanam pentru lucrurile bune intai, si apoi pentru cele negative. Am invatat ceva recent in facultate – pana acum si eu si altii faceam o chestie destul de comuna, si anume cautam toate lucrurile negative care pot aparea intr-o situatie data, opinia generala fiind ca asa vom fi mai bine pregatiti pentru orice obstacol ar putea aparea. Adevarul, dupa cum am aflat, este ca practica asta creste anxietatea si nu ofera, de fapt, solutii reale la problemele care pot aparea. Adica ne aprindem, dar degeaba. Si ne ingrijoram pentru ca ne ingrijoram, ne intristam iar pentru ca simtim povara a 100 de obstacole posibile peste care nu mai stim cum sa trecem, obosim numai la gandul unei activitati noi.

Si, de fapt, asta imi aminteste de un punct important din psihologie. In orice situatie, trebuie evaluate elementele negative, denumite vulnerabilitati in domeniu, dar si elementele pozitive, numite resurse. De multe ori, mai uitam de asta si ne infigem in vulnerabilitati pentru ca sunt percepute ca fiind grave, atrag atentia si apare necesitatea schimbarii. Insa niciodata nu ar trebui sa uitam de resursele personale pe care le putem folosi cand incercam sa transformam un aspect nefericit. Din cand in cand, sa mai punem si binele pe masa si sa vedem cat de departe ne duce. Cine stie, s-ar putea chiar sa nu mai ajungem de unde am pornit, ci sa trecem mai departe, la noi etape cu noi experiente si noi invataturi.

Reclame

La final de 2013

New Image

Cred ca la sfarsitul fiecarui an exista un moment in care faci o pauza de la aranjatul farfuriilor si pregatitul fripturii pentru masa festiva, un moment in care stai, te uiti in spate si te gandesti. Daca te pricepi, mai aduni, mai scazi si vezi cu ce ramai. Uneori, e posibil sa-ti dea cu virgula, dar nu trebuie sa te descurajezi. Asa sunt unii ani.

2013 a fost un an ciudat, poate pentru ca in aer plutea ideea ca este un an pe care nu mai apucam sa il vedem. Cu toate astea, a venit cu niste lectii importante.

1. 2013 m-a invatat ca parintii te iubesc, da’ in felul lor, chiar daca unul e genul care te-ar arunca in apa ca sa te invete o lectie valoroasa, iar celalalt te-ar astepta in apa, complet echipat si cu un gardulet construit de jur imprejur pentru protectia „puisorului”. Poarta-te frumos cu parintii tai si iesi din zona discutiilor de genul „ce grea e viata, ce greu e la munca, n-avem bani, suntem bolnavi”. Fa-le o surpriza, scoate-i in oras, afla lucruri despre ei pe care nu le stiai, joaca-te cu ei. Nu stiu de ce pierdem joaca asta, de parca maturizarea si independenta ar fi cel mai serios lucru din lume.

2. Am invatat ca e instinctul si ratiunea merg totusi impreuna. Uneori e bine sa te bazezi pe propriile instincte, mai ales atunci cand nimic nu are sens. Este aproape imposibil sa iei o decizie in totala cunostinta de cauza, pentru ca nu poti sa fii sigur ca ai absolut toate informatiile. Si atunci, in momentele in care logica ta a plecat in vacanta in tarile calde, nu uita ca mai ai instinctul, intuitia, cum vrei sa ii spui, care te-a ajutat sa supravietuiesti si sa evoluezi pana acum. Pe de alta parte, nu uita sa-ti utilizezi ratiunea cand nu e in concediu, pune-o la munca de cum se intoarce si nu te arunca inainte ca boul daca ai tot ce iti trebuie pentru a lua o decizie informata.

3. Nu mai face 5000 de poze la care nu te uiti niciodata. Stiu, pacaleala este ca esti convins ca daca inregistrezi fiecare moment, te vei putea bucura de el mai tarziu. Oare chiar este asa? Sau momentul a trecut pe langa tine si l-ai stocat intr-o arhiva pe care nu o mai deschizi niciodata? Documenteaza momentele importante, fa 5 fotografii care sa captureze esenta si uita-te la ele ca sa iti amintesti ce a insemnat pentru tine ca ai mers la un concert, la o cafea cu prietenii sau intr-un concediu reusit. Nu le privi ca pe o poarta catre locurile unde ai fost, pentru ca ai nevoie de o masina a timpului pentru asta. Mai degraba, ia-le drept o dovada ca ai fost fericit, linistit, multumit, entuziasmat si nu uita de asta cand te ajung oboseala, stresul sau apatia. Si traieste si tu momentul, ca de-aia ai ajuns acolo.

4. Nu-ti cumpara tot ce ti se pare frumos si stralucitor in vitrina, ca acasa sa descoperi ca iti este inutil. Da, poti sa ai un hobby de a colectiona anumite lucruri, cum ar fi canile, asa ca ti se lipesc mainile de cani frumoase in orice magazin. Dar nu aplica asta la toate lucrurile pe care le vezi, pentru ca, la un moment dat, o sa te sufoce si o sa vrei sa le arunci si o sa pierzi timpul incercand sa te hotarasti ce colectie este mai inutila decat alta.

5. Ia-ti un carnetel si mai noteaza pe el din cand in cand ce vrei tu. Ce ti-a placut, ce nu ti-a placut, cum te-ai simtit, ce ai vrea sa faci. Este o metoda buna de a te uita in interiorul tau, asa cum nu poate nimeni altcineva, si de a avea mereu in vedere lucrurile importante pentru tine.

6. Respira. La propriu, la figurat, cum iti trebuie. Corpul tau are nevoie de oxigen ca sa functioneze, asa ca nu il pacali cu respiratii scurte si superficiale. In partea metaforica, nu uita sa iei cate o pauza din cand in cand, sa te deconectezi cum trebuie. Pana si calculatorul mai trebuie inchis din cand in cand.

7. Ai grija de tine. Masinile se repara, calculatoarele la fel sau se inlocuiesc. La oameni, piesele de schimb nu sunt chiar asa de comune sau accesibile. Un corp, o minte si un suflet ai, asa ca ingrijeste-le pe toate, pentru ca scopul lor este sa te ajute sa traiesti viata. Un corp de care nu te ingrijesti nu te poate plimba prin lume, o minte inchisa nu o intelege si un suflet ranit nu se poate bucura de ea.

Asa ca fruntea sus si sa intampinam 2014 asa cum stim mai bine: cu cei dragi, o farfurie plina si cu paharul ridicat!

Eu va urez un An Nou Fericit, pe care sper sa-l transformati intr-unul incredibil, plin de reusite si experiente noi!

Ma agit, deci a venit iarna

WP_20131126_00120131126200706

Cand treceam azi pe strada, grabita sa ma onoreze iarna cu prima zapada, imi era greu sa imi scot din cap chestia asta: Could people BE more stupid?!

A cazut prima zapada in Bucuresti. Nu ma asteptam deloc sa fie un vis de iarna. In acelasi timp, nu ma asteptam nici sa scoata iar tot ce-i mai stupid din oameni. Adica, serios, este doar o zapada, nu un sac pus pe cap. Desi sacul ar justifica mult mai bine comportamentul bovin.

Si iata-ma, facandu-mi curaj sa ies din casa. Nu a fost usor sa ma intalnesc cu fulgii, dar am zis sa le dau o sansa si sa petrec 10 minute de uniune cu natura. Se pare ca am calculat gresit. N-ar fi prima data. Pentru ca bovinele in trafic sunt un fenomen deosebit, care reusesc sa transforme un drum de 10 minute intr-unul de 30 de minute.

De exemplu, cat de deosebit este ca o bovina blond-carliontata sa se opreasca in mijlocul unei intersectii aglomerate, sa o blocheze feroce si sa urle la vatman care, s-ar parea, ii luase oglinda cu tramvaiul. Iti dai seama? Nemernicul de tramvai, sigur a mers in zig-zag pe sina lui fixa si dreapta si s-a aruncat cu dusmanie in oglinda bietei bovine. Dar nu-i nimic, conflictul i-a antrenat si pe bautorii de cartier si, uite-asa, au pus de-un comitet ad hoc pe linia de tramvai, cu tipete, mormaieli si  argumente plutind pe aburi de alcool. Toate in mijlocul a zeci de claxoane, faruri isterizate si pumni ce amenintau din spatele geamurilor, in timp ce vijelea greu, cu fulgi imensi.

Si, de obicei, m-as fi blocat si eu aici, in vartejul de stupiditate si m-as fi intrebat ce caut in continuare pe planeta asta. Nu si acum. Acum m-am simtit cumva binecuvantata. Unde altundeva as putea vedea asta? Unde s-ar mai intampla lucruri atat de tampite, dar incredibile? Adica oamenii isi fac rezervare la teatru si spera la momente din astea. Si uite, aici eram si m-am trezit pe tava cu asa ceva. Nu poti sa recreezi asta intr-o sala. De unde sa iei atatia fulgi nevricosi, cum sa transmiti publicului intreg emotia aproape claustrofoba pe care o traiesti incercand sa traversezi o astfel de intersectie? In ce sala sa simti atat de intens instinctul de supravietuire, trezit in jungla de nea? Si, mai ales, unde sa mai vezi o manifestare atat de naturala a omului, nestanjenita de reguli de circulatie sau de bun simt?

Si cu o asemenea introducere in sezon, mi-am descoperit optimismul de iarna aceasta. Ninge, ninge… dar ia uite cat de multi fulgi! Wait… what?

The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Un pic despre soarta

„An invisible red thread connects those destined to meet, regardless of time, place, or circumstances. The thread may stretch or tangle, but never break.”  – Ancient Chinese Proverb

Am auzit de cateva ori povestea asta si mi-a placut. Suna frumos, ma face sa ma gandesc la iminenta unor intalniri neasteptate, la cum soarta, in ciuda criticilor primite, nu ne lasa de izbeliste, ci ne leaga de ceilalti oameni, fara sa avem sansa de a scapa. Ba, mai mult, suna aproape romantic. Stii ca acolo undeva, in ciuda momentelor grele prin care ai trecut, exista cineva de care esti legat, cineva care poate asteapta, fara sa stie, la fel de mult cum astepti si tu magica intalnire dintre voi. Stii ca firul ala trage de voi sa va apropiati. Stii ca nu poti rupe asta. Si accepti mai usor greutatile, pentru ca undeva te asteapta ceva mai bun, ceva ce e al tau. Stii ca oricat de mult te-ai indeparta de visul asta, la un moment dat, viata te va aduce fata in fata cu el, si atunci o sa poti sa te bucuri.

Ceea ce nu spune proverbul asta e ca nu poti sa scapi. Adica, desigur, iti explica faptul ca nu poti sa rupi firul asta al destinului, dar ideea e ca nu poti sa scapi. Chiar daca, in unele momente, ai vrea sa te sugrumi cu firul, numai sa termini odata. Pentru ca alta chestie pe care nu o explica proverbul e faptul ca oamenii se intalnesc pentru a invata ceva unii de la altii. Si invatarea, de obicei, se face prin efort. Si apar piedici, nervi si incepe astfel separarea dintre cele doua suflete, care nu mai pricep de ce sunt puse impreuna si, astfel, chinuite.

Nu-ti spune ca, de obicei, lucrurile se complica si scapa de sub control. Si ca unele lectii dure vin deghizate ca lucruri frumoase, ca sa ne obisnuim cu ele, sa ne apropiem de ele, caci daca le-am vedea adevarata fata din primul moment, probabil am rupe-o la fuga.

Prima data, traiesti cu senzatia ca oamenii de care esti legat ar fi salvarea ta. Dar unii apar ca sa te adanceasca mai tare in dezastrul in care esti, ca sa poti iesi, ghici ce, singur. Si, uneori, asta ne da peste cap mai mult ca orice altceva. Pentru ca se intampla de atatea ori sa vrem sa ne punem soarta in mainile altcuiva, mai mare, mai bun, care sa se ocupe de tot si, eventual, sa faca si un ceai cald in timp ce asteptam solutia problemelor si sensul vietii.

Si apoi, vine momentul sa te detasezi. Aici, daca esti incapatanat, primesti persoana de la capatul altui fir, dar cu aceeasi lectie. Pana reusesti sa pricepi. Si treci prin acelasi tip de situatii cretine, numai ca din ce in ce mai grele, pana la acea ultima situatie in care cedezi.

Si asa ne invartim, din sfoara in sfoara, in timp ce ne prefacem ca nu suntem intr-un joc universal de papusi. Ne place sa pretindem ca avem controlul, ca daca aplicam un pic de sugestie pozitiva, chemam noi firele de care avem nevoie si toate astea ne dau senzatia ca ne descurcam. Ne legam singuri de maini si de picioare cu firele astea si, la urma, tot noi ne intrebam de ce ne impiedicam.

Cred ca asa face soarta si noi ne dam seama mai greu – intai ne duce la invatat si abia apoi, daca am fost cuminti, ajungem si pe plaja, sub umbreluta, cu un cocktail colorat in mana.

Rock the City 2013

Rock the City

Festivalul de anul acesta a fost in masura egala uimitor si groaznic. Au fost 2 zile ale limitelor, intre care ne-am plimbat rapid, fara sa ne dam seama de trecerea de la una la alta.

Organizarea a fost un chin. Nu stiu daca a fost facuta in bataie de joc sau a fost munca unor oameni nepriceputi, dar a fost teribila. Pornind de la lucruri esentiale, cum ar fi crearea unor porti pentru categoriile de bilete de-a lungul locatiei, ca sa nu ii inghesui pe toti la un singur punct de intrare, in fundul parcarii, eliminarea tampeniei cu jetoanele si instalarea unui numar suficient de locuri de unde sa cumperi apa, bere si mancare ca sa nu stai cu orele la cozi si ajungand pana la comertul clasic evreiesc.  Asa stim noi sa vindem, se pare. Ca-n povestile cu vulcanizarile de pe sosea, care puneau cu cativa kilometri inainte cuie pe drum, ca sa aiba nevoie omul de serviciul lor. Cam asa mi s-a parut si aici. E cald afara? Sunt multi oameni? Le-am aruncat apa si orice urma de alimente din genti? Le-am interzis sa stea la umbra? HAI SA LE VINDEM APA CU 7 LEI! Ca n-ai de ales, nu poti sa nu bei nimic atatea ore. Dar asa se intampla cand vrei sa faci vanzare, nu sa promovezi cu adevarat un eveniment, sa le placa si idiotilor care vin. Situatia idiotilor, asa ca mine, mi se pare chiar trista. Am pretentia sa vina trupe mari in Romania? Pai sa le fac vanzare. Omitem faptul ca oamenilor care vin la genul asta de festivaluri in aer liber poate le place atmosfera, poate le place ideea aia cu mese si banci de lemn, cu bere curgand si cu mancare la cazan. Aia e ce ne-ar scoate cu draga inima pana si ultimul banut. Sa stiu ca ma simt bine, nu ca merg undeva si sunt obligata sa dau mai mult de un milion ca sa nu mor de sete. Setea e elementara si e rusinos sa te folosesti de asa ceva. Pai ca sa bei minimul de apa necesar (nu mai zic de caldura si imbulzeala si topait si faptul ca astea iti fac si mai multa sete) trebuia sa scoti 35 lei din buzunar. Doi litri de apa cu 35 de lei. Pai de ce sa le pui preturi de Bamboo oamenilor carora le plac bancile de lemn si concertele in aer liber? Mie mi se pare ca serviciile de genul asta trebuie asigurate, dar cu siguranta nu inteleg eu afacerile muzicale din Romania. Ca pana la urma, din punctul de vedere al celui care primeste banii, e acelasi lucru, nu? Fie ca ii dai 100 de lei pe preturi mari, pentru ca nu ai de ales, fie ca ii dai 100 de lei cu mare placere, pe bere la 3 lei, el isi primeste banii si asta e important. Pacat, eu stiam ca important e sa plece clientul multumit, sa stii sigur ca se intoarce, dar asta nu prea se aplica aici. Sa se intoarca cine are chef, se gasesc mereu alti prosti care sa dea bani, nu? La un moment dat, o sa se duca si urciorul asta de prea multe ori la apa si o sa se sparga in capul cuiva.

Nu mai zic de faptul ca anul trecut mi s-a parut mult 6 lei pe o apa. Lasa ca au crescut pretul. La fel si berea, un hot dog cat palma, o punguta de popcorn si asa mai departe. Pai daca oamenii se bucurau la fel de mult la o sticla de apa aruncata de trupa ca la un tricou al trupei? Si sa n-aud de locatie. E o nenorocita de parcare, inconjurata de birouri, pe timp de weekend. In stilul asta, mai am eu niste idei de afaceri, la fel de bune ca ale lor: sa puna taxa 7 lei cand intri la toaleta si 7 lei cand iesi, daca se intampla ceva si trebuie sa parasesti incinta, desi ai bratara si bilet, sa platesti pretul integral al biletului daca vrei sa te intorci, 7 lei de la toata lumea pentru ca respira aerul din locul inchiriat, 7 lei daca vor sa cante, 7 lei daca vor sa danseze, 170 de lei daca vor sa faca poze si tot asa. Se mai gasesc destule si sunt sigura ca se descurca pana la anul.

O alta treaba interesanta a fost impartirea deosebita pe categorii. A fost penibil sa vad cum stateau oamenii la golden, apoi o maaaare pauza, si grupul urmator de oameni lipit de gardul din spate. Am auzit ca cei din spate nu au auzit nimic, de vazut oricum nu se prea vedea. E inutil sa ma intreb de ce nu au adus oamenii in tot locul ala gol care era, cred, o treime din tot spatiul. Atata au platit, atata merita. Si ce daca e atata spatiu liber si incapea toata lumea si se bucurau? Trebuie nitel de flexibilitate in gandire ca sa rezolvi situatiile de genul asta, dar n-a fost cazul aici.

In sfarsit, un lucru nasol care nu e legat de organizare – pe vremea mea, erau reguli care se respectau cu strictete la chestii de genul mosh pit sau wall of death. Nu bagi fetele acolo, nu porti chestii ca sa ii ranesti intentionat pe ceilalti, daca vezi pe cineva picat pe jos, il ridici imediat. Mi se pare ca generatia noua a omis cate ceva de aici, asa ca se impingeau in toata lumea, trageau si de fete, pe aia picati ii lasau pe jos si asa mai departe. Sa vezi o chestie de genul asta e foarte interesanta, e foarte agresiva, dar eu ma simteam in siguranta pentru ca se respectau regulile alea. Pentru ca se facea mosh pit ca sa se manifeste bestia din om, dar fara sa inceapa o bataie, si asta e o linie fina, tinuta acolo doar de regulile astea de bun-simt.

O alta chestie pe care am vazut-o si mi s-a parut oribila au fost niste pusti care au tras de un tricou aruncat de la cei de la Enslaved vreo juma de ora, timp in care se impingeau in toti oamenii de acolo. Ai prins o chestie la concert, foarte bine. Tragi de ea, incerci sa pleci intreg de acolo si nu fluturi obiectul castigat. Dar nici nu stai jumatate de ora sa tragi cu alti 5-6 oameni de un amarat de tricou de la o trupa.

M-am mai enervat eu si ca oamenii au refuzat sa vina in prima zi si, unii, chiar si in a doua zi. Ca ei vroiau numai la Rammstein si, poate, la Bullet For My Valentine. Pai asa se merge la festival? Pentru doua trupe? Da’ ce, Enslaved si Heaven Shall Burn n-au cantat frumos? Si toti ceilalti? Nu, hai sa venim brusc pentru ultima trupa si sa ne calcam in picioare, si, eventual, sa-i calcam pe cap pe cei care s-a uscat in soare doua zile ca sa poata sustine toate trupele care au participat.

In sfarsit, ajung la partile bune. Trupele au cantat incredibil. Da, s-a auzit prost si incet in prima zi, si ori chitara nu se auzea, ori vocea, chiar daca am stat la golden. Dar spectacolul a fost minunat, plin de forta si cu momente de delicatete care sa faca totul perfect. Trupele au fost darnice, au aruncat bete, cd-uri, tricouri si tot felul, au interactionat cu publicul, au rupt acolo 2-3 cuvinte in romana care au fost urmate, de fiecare data, de urale pline de entuziasm. In timpul concertului reuseam sa uit de toate tampeniile, cum ar fi faptul ca mor de sete din cauza lacomiei oamenilor. In timp ce cantau cei de pe scena, eram doar acolo, tinuta in brate de omul care m-a ajutat sa raman intreaga zilele astea, si nimic nu mai conta. Iar la Rammstein a fost dincolo de orice asteptari. M-am bucurat ca am filmat aproape tot concertul, o sa fie o amintire frumoasa. M-am minunat de cat de coordonati sunt, cat de bine pregatiti si cat de exploziv a fost show-ul. M-am bucurat asa de mult sa aud live piesele pe care le stiam si eu, iar la Ohne Dich mi s-a ridicat parul de pe mana; a fost genial.

In final, m-am simtit fericita. Am ascultat muzica buna, am vazut lucruri frumoase si am avut norocul sa impart toate astea cu o persoana deosebita, care s-a bucurat la fel de mult ca mine de festival. Au fost si momente mai intense, dar m-am simtit in siguranta cu el, chiar si in gramada aia de oameni.

In concluzie, ma bucur ca au fost frumoase concertele, ma bucur ca spectacolul oferit de Rammstein a fost incredibil, pentru ca oricat de mult as fi adepta festivalurilor, asta cred ca a fost ultimul pentru mine. Totusi, e greu de suportat atata bataie de joc, si, uneori, lucrurile astea meschine iau si din frumusetea concertului si asa ajunge sa nu mai merite nimic. E pacat, mi se pare extraordinar ca vin trupe faine la noi si avem ocazia sa le vedem, dar cand ajungi sa iti pui in pericol sanatatea de fiecare data, apar probleme. Asa ca, pentru moment, ma tin de amintirile frumoase cu care am ramas dupa acest fabulos Rock the City si ascult muzica acasa, cu sticla de apa in brate si punga de Skittles langa laptop.

Bonus: filmuletele de la Rammstein.

Rammstein – Ohne Dich

Rammstein – Sehnsucht

Rammstein – Keine Lust

Rammstein – Mein Teil

Concertul vietii

Primul mare concert la care am fost a fost AC/DC in 2010. A fost incredibil. Si, de atunci, n-am mai putut sa ma opresc. Am mers la ce concerte si festivaluri am apucat, pentru ca toate mi se par niste experiente incredibile. Sa vad niste oameni cu care au crescut parintii mei sau care sunt cunoscuti si apreciati de milioane de fani in toata lumea a fost ceva ce n-o sa pot uita. Si, uneori, parca de-aia ne chinuim in viata asta: sa avem si noi niste lucruri de neuitat.

Pe 5 februarie a fost concertul Slash, pe care l-am asteptat emotionata. Am reusit sa iau biletele in ultimul moment si, desigur, nu am luat bilete in fata, asa cum imi promisesem mie, pentru ca se vandusera de mult. Dar nu-i nimic. Chiar daca locurile pe care le gasisem erau foarte bune si pe partea dreapta, unde sta el sa cante, atunci cand a inceput concertul oricum am mers pe coridorul gol, cat de in fata am putut. Unii se gandisera deja la treaba asta si au asteptat in fata de cand au intrat in sala pana a aparut Slash. In orice caz, multumita antrenamentului meu de la festivaluri, fara sa fiu nesimtita si sa ma imping, am reusit sa ajung undeva la 10 metri de scena si de Slash. Ceea ce nu pot spune si despre restul animalelor.

O mana de copilite de 14 ani se impingeau innebunite fix pe ultimele 2 piese de la bis, calcandu-i in picioare pe toti ceilalti care statusera linistiti pana atunci. Mare, disperare, mare, sa inregistram neaparat pe samsungu s3 ULTIMELE 2 piese. Unde dracu’ ati fost pana atunci?!

Tot aici am avut confirmarea ca tehnologia a reusit sa si strice din experienta unui concert. Inteleg, cu totii vrem poze si cateva secunde de filmare dintr-un moment important sau cu o persoana importanta pentru noi. Ce nu inteleg este ce a avut cu noi omul care filma cu tigaia de ipad2, cu care reusea sa acopere cu mult succes juma de scena. Tre’ sa recunosc, pentru ca filma cu televizoru’, o bucata din concert am urmarit-o ca de pe un ecran special instalat. Ba chiar, intr-un moment, nu i-a mai ajuns tigaia si a scos si telefonul, pe care l-a proptit de tigaie si a inceput sa inregistreze si cu el.

Ah, da, ghinionista cum sunt, dupa ce am reusit sa fac 2-3 poze, a venit nenea de la securitate sa ma anunte ca n-am voie cu aparat foto, desi in anuntul cu regulile de la concert scria ca nu ai voie cu aparate profesionale sau cu camere video. Aparatul meu, saracul, nu e nici una, nici alta. Desigur, tigaia n-a primit nici un repros. Am citit pe metalhead.ro ca i-au cerut si lui Miluta Flueras sa nu mai pozeze. Sigur ca da, de ce sa pozeze unul din fotografii evenimentului? Nu! Sa pozeze ala cu tigaia. Si tutele cu s3.

Acest eveniment a avut loc in interior, cu perchezitie, alcool foarte putin si cu confiscat brichete (Nu va faceti griji, de ce i-ar trebui unui fumator bricheta? Si ce daca era bricheta cu care am fost la ost fest?), dar nu si chibrituri, ca alea nu tot foc fac. Doamna de la securitate chiar era draguta si parea sincer interesata de bunul mers al lucrurilor. Ziceam ca am tot fost la concerte in ultimii ani. In aer liber, imbulzeala, cu oameni beti si uneori dubiosi in jur, cu lucrurile in rucsac pentru ca eram in alt oras. Cu toate astea, pana la acest eveniment super securizat de interior, nu mi-a disparut nimic. Dar toate lucrurile au un inceput, asa ca cineva mi-a furat esarfa aproape din mana, ea fiind bagata pe o maneca pe jacheta pe care o tineam in mana. Acum, ce sa zic, daca cineva chiar a reusit sa vada o esarfa neagra, in intuneric, cu pipite innebunite in jur care lovesc cu copitele, norocul lui. Pe de alta parte, sper sa se stranguleze cu ea.

N-am crezut ca o sa am norocul ca Slash sa vrea sa-si puna concert in Bucuresti, nu la asa un timp scurt dupa ce in vara imi redescoperisem pasiunea pentru el si ii citisem autobiografia din scoarta in scoarta. Si n-am crezut nici ca o sa pot sa stau atat de aproape incat omul ala din poze si postere cu Guns o sa capete forma si viata si o sa fie mai mult decat o silueta in 2D. Si n-am crezut nici ca o sa aud melodiile alea cunoscute cantate live identic cu ce stiam eu de pe cd-uri. Si atunci am mai inteles inca o data la ce chin mi-a supus urechile dj ashba din guns, care rata notele si canta stramb.

Slash a cantat impecabil. Cu el acolo, m-am simtit mai mult ca la un concert Guns, decat am facut-o in vara cand a venit Axl la Bucuresti. Nu cred ca a fost un concert la care sa-mi fi dorit sa merg mai mult ca la asta. Doua ore am fost in transa. Din pacate, uneori si cuvintele sunt goale. Ma uitam la pustiul care statea in stanga mea, era transfigurat. La fel si doamna din dreapta mea. Si cuplul din spate. Si ma gandeam ca, in mare, asa aratam toti. O gramada de oameni cu ochii cat farfuriile, cu gura usor deschisa a surpriza, inerti, din toti iesind un val de zgomot la intervale neregulate. A fost ireal.

Astazi omul asta incredibil implineste 48 de ani – sper sa aiba in fata cat mai multi, in care sa faca muzica asta minunata care sa imi miste universul interior in asa hal. La cat mai multe albume si concerte (mai ales in Romania) care sa-mi dea ocazia sa ma pierd prin alte timpuri si alte locuri. Sa curga pe internet filmari de la concerte (si poate si filmarile din anii 80′ care-s incuiate undeva) la care sa ma uit cand o iau razna, sa ma linisteasca la cap.

Happy birthday, Slash!

Slash

In bucataria bunicii

Azi am trait un moment catre care am crescut 22 de ani. Cred ca toata viata m-a pregatit pentru acest moment, in care sa intru in spatiul sacru al bucatariei si sa incep sa fac mancare sub ochii bunicii mele.

Bunica este un om extrem de vesel, muncitor, cu o forta inimaginabila pentru o femeie cu un cap mai mica decat mine, care ma iubeste teribil. Sufletul ei este unul dintre singurele locuri in care apar drept o minunatie de fata. Si ea este bunica aia cu sarmalele, ciorba, gemurile si dulceturile. Tot ea este motivul pentru care acasa nu mancam niciodata, pe motiv ca nimeni nu stie sa gateasca asa cum o face bunica.

Ma simteam eu foarte curajoasa si am sunat-o de dimineata, sa o anunt ca ii fac o surpriza si ca trebuie sa merg la Cora, sa iau diverse necesare ca sa-i gatesc. Aici am apucat sa respir o clipa si am auzit o pala de vant rece venind din telefon: Adica eu n-am in casa ce-ti trebuie ca sa gatesti?!  Na, ca am facut-o. Explica-i femeii care are in casa de toate, tot timpul anului si le mai face si cu propria manuta, cum tu nu gasesti in gospodaria ei ce-ti trebuie.

Cand am ajuns, am avut grija sa scot intai cadourile pentru ea, sa o dreg cumva. Bunica, un Taur, evident, s-a bucurat si m-a lasat in bucatarie. Acolo am mai simtit eu un moment intens, cand am inceput sa scot legumele si ea se uita asa curioasa la mine, intrebandu-ma, parca „dar ce vrei tu sa faci?„. Pai, sa gatesc.

Si apoi m-am manifestat iar ca o floare. Da’… curatator ai? De cartofi? S-a uitat bunica, saraca, la mine, neintelegand ce anume curatator de cartofi ar putea sa mai existe in afara de clasicul cutit. Si atunci am auzit-o, cu blandetea aia cu care m-a crescut, lasa, mama, ca le curat eu. M-am uitat fascinata la cum in 10 minute erau curatate toate legumele pe care eu le curatam acasa cu curatatorul in vreo jumatate de ora. Intr-un final, a inceput si partea in care chiar gateam. Le-am aruncat cu delicatete in oala si am inceput sa le amestec, sa se rumeneasca nitel. O vedeam pe bunica umflandu-si pieptul de mandrie: asa, bunica, fa acolo! M-am relaxat toata, eram pe terenul meu – gasisem una dintre putinele retete pe care bunica nu le stia si pe care eu o gatisem deja de peste 10 ori. Dar relaxarea asta a venit cam prost, dupa cum aveam sa descopar cand am infipt lingura mai bine in cadranul din stanga sus al oalei si am vazut cum am ars fundul. I-am aratat boacana si am vazut-o cum clatina usor capul si spune „lasa, bunica, spal eu oala…”.

M-am gandit atunci ca aveam deja pe lista o jignire la adresa camarii, o curatare de legume ratata si un fund prajit de oala impecabila inainte de incident. Lucrurile nu aratau bine deloc.

M-am concentrat pe urmatorii pasi si cred eu ca am mai castigat un bonus mic atunci cand i-am pus in mana blenderul. Ea, obisnuita sa-mi paseze pana la ultima farama supele si piureul cu propria mana, s-a minunat de cat de usor era cu asta. Si, in plus, m-am scos si pentru Craciun – lu’ bunica ii iau blender.

Am stat rabdatoare cat s-a uitat peste umarul meu, sa vada exact cate fire de sare si de condimente am pus. La ce privire avea, daca as fi fost eu in locul unui fir de sare in plus, m-as fi catarat linistita afara din oala.

Si, la un moment dat, a zis „gata„. Pai nu, ca… Mai amestec… Putin… Sa… „Nu, nu, gata.„. Si gata a fost. Am stins focul si am asteptat cu emotia vietii sa guste bunica din mancarea pe care am gatit-o eu. Si mi s-au facut picioarele legume fierte cand am vazut-o cum se lumineaza la fata si mananca, plina de pofta, din ce am reusit eu sa fac. Sa fiu sincera, nu s-au comparat nici bacul, nici examenele, nici licenta, cu momentul in care am gatit ceva ce sa ii placa bunicii care m-a hranit toata viata cu cea mai gustoasa mancare din lume. In sfarsit, n-am trait degeaba.

Si acum, dupa toata bucuria, mi-am dat seama ca am o problema. Pai cum sa am eu grija de femeia asta la batranete, cand ea la 70+ ani imi smulge oala fierbinte din maini si strecoara supa?! Si pentru o secunda, parca am vazut-o intinsa pe pat, batrana tare, cu perfuzia picurandu-i in mana. Si m-am dus catre ea cu grija, am trantit usa, am impins covorul, m-am lovit de piciorul patului, m-am impiedicat de masuta, am daramat medicamentele pe jos si bunica, brusc vioaie, isi smulge din mana perfuzia si zice… „Lasa, mama, ca le strang eu„.

Marea nevroza a BAC-ului

In ultimii ani, BAC-ul a reusit sa se transforme dintr-un examen obisnuit al vietii intr-un fenomen uimitor – psihosocial, mediatic, public si asa mai departe. Nu-i nimic mai important ca el. Capata titluri, scandaluri si o perioada de glorie, la fel ca toate marile stiri ale anului.

Saracul Remus Pricopie, el nu s-a descurcat cand facultatea noastra a ramas fara fonduri si a decis sa o inchida, decat sa caute solutii la problema, pentru ca el tintea mai sus, la scaunul de ministru. De asemenea, de fiecare data cand ii explicam ca la psihologie e un pic mai important sa inveti psihopatologie decat PR, ne-am lovit singuri de pereti. Ce sanse avea el cu BAC-ul romanesc? 🙂

Anul in care am dat eu minunatia asta de examen a urmat dupa cel al marelui scandal cu subiectele vandute la taraba in Piata Romana. Dupa el, a fost marele an al promovabilitatii de 20%. Si, de atunci, lucrurile au mers din rau in mai rau. Masurile de securitate s-au innasprit, fiecare bresa fiind pedepsita cu surle si trambite, sa vada oamenii ce rau e cand nu respecti regulile. Bullshit.

Nu stiu daca exista vreun nivel care sa nu aiba o hiba pe aici – profesorii si elevii sunt insuficient motivati, parintii nu au timp, iar subiectele esueaza in a evalua un nivel real al cunostintelor. Fiecare se straduieste cum poate si acesta este rezultatul. Degeaba ne plangem in pumni la final, cand nu se mai poate rezolva nimic.

Nici nu o sa incep aici cu lucrurile inutile pe care le inveti pentru BAC sau cu cat de putin conteaza nota dupa ce termini. La patru ani dupa BAC-ul meu, inca astept sa apara cineva si sa ma mangaie pe crestet pentru nota mea buna. Asta pentru ca dupa liceu incepe bucata aia frumoasa de viata – facultatea, unde nu-i prea pasa nimanui de unde vii, fiind o prea mare ruptura intre ciclul liceal si cel universitar. Si, pe langa faptul ca o iei aproape de la zero in ceea ce priveste cunostintele, prima sesiune bate la fundul gol marele examen de terminare a liceului. Tin minte si acum ca ma plangeam ca am de invatat toate foilea alea pentru BAC si, apoi, 6 luni mai tarziu, am descoperit cu stupoare ca foilea alea sunt cam o zecime din ce imi trebuia pentru prima sesiune. De fapt, in facultate am invatat eu sa invat si poate mi s-a parut mai usor asa, pentru ca ce invatam parea sa aiba un scop, o logica, o finalitate. Ceea ce nu pot spune despre cele 13 materii sau cate aveam in timpul liceului. Matematica a incercat sa-mi sistematizeze gandirea (fara prea mult noroc), biologia m-a ajutat foarte mult la neuropsihologie, limba romana mi-a placut mereu, geografia o stiu perfect pe foaie, dar ma ratacesc in 100 metri pe drum drept. In rest, nici nu mai stiu ce am studiat.

Dar anul acesta mi se pare unul tare ipocrit. Adica, stim cum merge treaba, esti prost daca nu copiezi. Cati elevi mai invata pe bune porcariile alea? Si da, multi se straduiesc, dar, dupa cum am zis, este foarte dificil sa inveti aiurea niste lucruri ca papagalul, cand tu nu reusesti sa le vezi un scop. Normal ca totul e haotic, de vreme ce, sincer, evaluarea se face cam la intamplare. Am ramas cu visele alea in care elevul roman era minunat, stia de toate si era foarte bun la matematica sau la romana, sau mai stiu eu ce. Cred ca e stupid sa evaluezi o tara intreaga dupa standardele pe care le viseaza profesorii de acum 20 sau 30 de ani, cand oamenii mai puneau mana pe o carte, pe o foaie si un creion, in lipsa de televizor si internet. Lucrurile vor fi mai corecte cand o sa intelegem ca atata poate acum elevul roman. Si, decat sa-l evaluam ca pentru un nivel inalt, poate ar fi mai eficient sa-l evaluam pentru nivelul actual. Si, cu siguranta, cand educatia n-o sa mai fie bataia de joc a statului, elevul roman va putea mai mult. Dar nu suntem acolo acum. Suntem aici, unde lucrurile sunt triste si penibile. Si poate compar eu examenul cu testele psihologice – dar acelea sunt exemple de evaluari facute cat de corect posibil. Se fac esantioane, se testeaza primele forme ale testului pe oameni (echivalentul ar fi sa testeze elevii cu subiectele de examen), se adapteaza, se elimina itemii care nu evalueaza corect parametrul si tot asa. Si, in final, marea diferenta este ca nivelurile se construiesc in functie de populatie – media IQ-ului nu este de 100 pentru ca atata imi iese pe test cand impart scorul final la 2, ci este 100 pentru ca aceea este media rezultatelor obtinute.

La fel de ipocrit mi se pare si scandalul cu Bolintineanu. In fiecare an isi gasesc cate un tap ispasitor si mi se pare chiar culmea. Tot anul oamenilor li se rupe de BAC si singurii care se agita pana la epuizare sunt profesorii si elevii. Dar cand acestia se unesc si incearca sa futa sistemul, incepe sa curga cu pedepse. Si am tot auzit: frauda, ilegal, trafic de influenta, 10 mii de lei dati si asa mai departe. Suna foarte grav, pentru examenul asta de trecere in viata reala.

Si apoi m-am gandit… Nu e ipocrizie. Asa este societatea acum, si daca chiar nu ne-am dat seama, putem sa recitim ce au scris elevii la eseul cu modelul in viata. Ce au scris ei a intrat pe nedrept in categoria perle de BAC. Realitatea e trista si ei au descris-o in cuvintele lor putine si stricate. Dar de vreme ce BAC-ul e un fel de diagnoza, poate n-ar trebui sa sarim asa repede la concluzii. In societatea lui „Lasa ca merge si-asa”, bazata pe furt, minciuna si inselaciune, perpetuate la nesfarsit in ochii populatiei, elevii au incercat sa triseze la examen. Si, fix ca in viata reala, unii au fost prinsi, altii nu si, indiferent de pedeapsa, o vor lua in viata pe drumul cel scurt. Nu, nu, sistemul merge… Perfect.

Exercitiu de drum

Am stat la masa ore intregi. Bancuta de lemn e ingusta si incomoda si tortureaza incet fundul. Si macar de-ar fi fost atata. Nu, nu… Am stat toti la masa si am scris sub indrumare. OK, asta suna, in continuare, usor. Dar sesiune de scris despre subiecte intime si emotionante care s-a lasat cu plans? Ei, da, e ca un All Love pe tipar.

Imaginea este completa abia cand adaugi si discursul neintrerupt despre nimic al lui Rodrigo, care oricum a fost oaia neagra a diminetii pentru ca ne-a torturat prin nespalare, chinul omului modern, „de oras”. Si mirosul frumos de tamaie, care se amesteca, fara piedici, cu fumul tigarii mele aprinse, ceea ce ma facea sa ma gandesc doar la cum iau numele Domnului in desert si, cel mai probabil, ca o sa am rezervare in cel mai populat inel al Infernului, ca asa imi place mie.

Asadar, oamenii scriau, plangeau, se aoleau, Rodrigo vorbea ca sa aibe gura plina (desi, neortodox vorbind, mai multi de la masa ar fi dorit sa i-o umple), trebuia sa ne ducem din emotii inalte in ultimul jeg al simtirii, si toate pe nenorocirea aia de banca de lemn care-si lasa muchiile in carnea mea, sa-mi aminteasca: eu sunt aici. Banca? Nu. Banca sta, nu prea pleaca nicaieri asa de nebuna. Vai, tocmai am vazut o discutie aprinsa cu o banca de lemn si… Ea a castigat. Nu ma anunta ea de prezenta sa, ci imi repeta continuu ca eu sunt aici. Eu, cea din fata foii, eu, cea care isi scrie durerea cu pixul fancy verde.

Sageata trasa dintr-un arc bine manuit e mana de praf pe langa cum am zbughit-o eu cand am auzit ca se da pauza de plimbare pe munte.

Am apasat cu bocancii mei pe pietris, sa ma simta acolo, sa simt eu cum ma infig in pamantul asta si el ma tine. Am urcat o panta abrupta si mi-a blestemat ultima tigara fumata. M-a aruncat intr-un mars nebun, cu pasi hotarati, exacti, pastrand ritmul pana cand Vali, un tip serios care rade prea rar la glumele mele, a aruncat o ardeleneasca dintr-aia gen „mno, ce atata graba?…”. In mod normal, as fi carait ca doar o viata avem, dar acum m-am oprit. Si chiar la fix s-a nimerit comentariul lui, pentru ca in dreapta noastra se deschidea larg valea. Desi plouase incet peste noi, chiar atunci iesisem de sub nor si stateam sub un cer albastru, incalziti de un soare decent.

Mi se pare mie ca eu ca bucuresteanca, am putine bucurii. Si uite ca aici era una. Era aerul care se respira usor, era verde peste tot. N-ai asta in oras si cred ca nici nu cred ca trebuie sa ai. Am luat-o incet printre case si cred ca m-a lovit tare lumina, ca m-am trezit dorindu-mi o casuta aici. Nu se auzea nici un sunet, totul avea o culoare puternica – poate era prea mult pentru ochii mei obisnuiti cu gri de oras. Nu mai zic de campul cu flori si de curtile ingrijite. Aici nu mai durea nimic.

Mi-ar fi placut ca locul asta sa fie locul meu de fuga din Bucuresti. Nici amenintarea cutremurelor nu e asa un mare deranj: si-asa vreau o casuta de lemn, flexibila. Si oricum, si cutremurul e tot o bucata din pamantul asta.

Continuarea drumului a fost ca un Kinder cu surprize: drumul pietruit, casele aranjate si, bonus, pomii incarcati cu visine. Era ca un cinema cu popcorn gratis. Aveam drum si aveam snacksuri pentru drum. Si asta tot din pamant, de parca nu as fi inteles pana acum ca trebuie sa ma impac cu pamantul si sa nu mai fug de el.

Si ma simteam atat de inalta, agatandu-ma de crengile cele mai pline. Pfiu, in copilarie nu puteam. Si atunci m-am gandit. Oi fi dat-o eu in bara cu multe, da’ ia uite ce de visine am cules!

%d blogeri au apreciat asta: