Arhive blog

Bucurii de iarna

Mare bucurie, mare, ninge in Bucuresti! Bine, ninge in aproape toata tara, dar marele eveniment e ca ninge in capitala. Aia europeana in acte. Asa ca tre’ sa ne comportam ca atare.

Trebuie sa recunosc ca putina panica in sensul asta n-a facut rau. Fata de prima ninsoare serioasa de anul trecut, de data asta autoritatile s-au prins ca ninge chiar in ziua cu pricina, nu trei zile mai tarziu. Nu, pe stradute (chiar daca sunt in cartiere din centru) n-a aparut nici o deszapezitoare, dar nu-i problema, ne facem noi carare, ca de fiecare data. Probabil e prea devreme pentru asta; ca sa se deszapezeasca, clar trebuie sa fie o cantitate masiva, sa nu munceasca degeaba. Dar s-au luat masuri. S-au umplut intersectiile cu politisti.

„- Permiteti sa raportez, ninge in capitala!”

„- Si? S-a blocat circulatia?”

„- Nu, inca se merge bine…”

„- Trimiteti politistii in intersectii!”

Si asa am dres-o. S-a fluidizat circulatia pe timp de iarna sub forma unor cozi agitate si luminoase. Participantii la trafic sunt mai in siguranta acum pentru ca, ei bine, stau. Asta ar trebui sa-i scuteasca de majoritatea pericolelor.

Restul oamenilor, fericitii care nu merg cu masinile, fac plimbari romantice prin viscol sau asteapta RATB-ul. Tramvaiele de la Unirii s-au oprit si au facut coada, de emotii.

Insa Bucurestiul pe timp de iarna vine si cu alte bucurii, pe langa interesul vadit al autoritatilor. El, orasul, s-a gatit fix la timp ca sa primeasca ninsoarea asta, ceea ce se potriveste destul de bine – luminite, zapada, oras ca-n basme.  Nu zic nimic de conurile dubioase de la Universitate, pentru ca sunt cele mai ciudatele decoratii pe care le-a aruncat Bucurestiul pe el de cand a inceput moda asta. Sunt colorate, sunt multe, sunt ciudate si gata. Mai important mi se pare ca si Piata Unirii s-a gatit. In roz aprins. Ca e o culoare care reda miracolul Craciunului, evident. Si uite asa, fantana principala de la Unirii lumineaza fuchsia, ceea ce contribuie enorm la imaginea de oras in prag de apocalipsa. Adevarul e ca, daca anul asta vrea sa concureze la iarna apocaliptica, concurenta e mare datorita anului trecut, in care simteai ca se termina lumea. Sau ca ti se termina tie viata, fericirea, rabdarea si iarna tot continua.

O alta chestie de care sunt foarte mandra e noul pavaj de la Unirii, neterminat, desigur, ca daca ninge si nu da nimeni zapada (cum ne-am obisnuit), se face stratul uniform. Eh, pavajul asta e clar in stil Bucuresti. In primul rand, dupa cum am zis, nu e terminat. Asta e o semnatura puternica de Bucuresti. Apoi, toate bucatile alea sunt aruncate la misto, sunt inclinate, lipite prost. Adica arata a munca de mantuiala, potrivita centrului orasului. Cred ca a fost teribil de greu sa puna un pavaj drept la campie, pe un trotuar, ca stim cu totii ce capcane arhitecturale sunt trotuarele astea drepte. Nu te pui cu ele… Inca nu mi-am dat seama daca se aluneca pe ele, asta ar fi un bonus extraordinar. Pe alea din cartierul meu se aluneca fain, ele fiind probabil furate dintr-o tara calda, unde nu se pune problema zapezii sau inghetului.

Singura bucurie pe care orasul inca nu si-a putut-o aroga a fost sa-mi vad cainele, care e oricum cat un bulgare de zapada (gri-murdar), sarind in prima zapada din viata ei, croindu-si drum cu capul prin nameti si inghitind munti de zapada. N-am vazut pe nimeni sa se bucure atata de zapada, nici in filme, asa ca ea m-a convins. Cat am stat in curte, cu zapada pana la jumatatea gambei, alergand pufuloiul gri, care abia se vedea de fulgii mari si stralucitori care tot cadeau, m-am bucurat si eu un pic de prima ninsoare.

Irealitatea mea imediata

E clar ca lumea e intr-o schimbare. Majora. Sau vine apocalipsa. Oricum ceva dramatic se intampla si am dovezi.

Nu de alta, dar altfel nu imi pot explica faptul ca eu am ajuns sa am insomnie (desi am asa o senzatie ca s-a mai intamplat asta si anul trecut), sa fac curat in camera si sa gatesc, toate in aceeasi zi. Astea-s trecute ori la fenomene supranaturale ori la chestii care se fac din an in an. Pe rand, desigur. Asa o arata sfarsitul? Ma gandesc eu ca or fi ceva semne, cum sunt alea din Biblie. Cei patru calareti si monstrul insomniei la un hipersomniac. Molima, lacustele si clatitele cu miere. Cutremurele si aspiratorul pornit.

Sunt sigura ca am calitati, ca doar mi-a zis Mitro si daca mi-a zis ea, o cred. Si, pur si simplu, printre ele nu se numara astea cu gatitul si curatenia. Uite, pot sa dau cu mopul, asta chiar pot sa fac si ma distreaza. Dar pana la mop, eheeee, cate sunt de facut…

Sau poate ma fac mare. Azi m-am uitat in oglinda si m-am vazut ca un om de 20 de ani si nu mi-a venit sa cred. Nu ca nu m-as fi privit si pana acum in oglinzi, dar stim cu totii ca imaginea reala difera de aia proprie, din capu’ nostru. Si cred ca azi s-au suprapus. Ani la randul m-am intrebat cum o sa arat la 20 de ani si inca nu am varsta asta, dar ma apropii vertiginos. Na ca am aflat, acum m-am linistit. Si nu ma plang de ce am gasit. 🙂

Si poate candva, n-o sa ne mai amintim… O sa ne intrebam cand si cum am ajuns la varste mai inaintate, daca o sa ajungem atat de departe. Adica, in principiu, daca ne duc ficatul si rinichii pana dincolo de 40 ani.

Da’ pana atunci, noi sa fim sanatosi. Si fericiti. Si camera curata, mancarea pe masa, iar somnul dulce si potrivit de lung.

%d blogeri au apreciat asta: