Arhive blog

Barbatii si cadourile

Pentru ca a fost perioada asta plina de cadouri in ultima vreme, am inceput sa ma gandesc mai mult la cum apar cadourile astea. Stim foarte bine ca noi, partea feminina, ne pricepem la chestia asta. Am inventat, in acelasi timp, o tulburare noua (shopaholismul – mania cumparaturilor) si o terapie pentru celelalte probleme, shopping-therapy. Stim diferentele dintre aceleasi produse vandute de magazine diferite. Stim marimi, culori, forme, calitati, materiale, ocazii, colectii, potrivim instant piese noi si respectam semnificatia fiecarui obiect. Stim ce s-ar potrivi in fiecare coltisor al vietii noastre si intelegem si de ce unele lucruri au loc si altele nu.

Uneori, ma gandesc ca uitam de faptul ca petrecem ore intregi la cumparaturi fara sa ne dam seama, pentru a gasi lucrul perfect si ideal si asa mai departe. Cumparaturile sunt o activitate in care noi chiar ne implicam total si gresim rareori. Cu toate astea, ne asteptam ca si barbatii sa ne faca niste cadouri frumoase, cu diverse ocazii sau asa, din intamplare, numai ca sa ne arate cat de mult tin ei la noi. In ultima vreme, am inceput sa inteleg de ce ei nu pot. De ce ei, pusi in fata vitrinei cu 50 de medalioane, n-au stiut sa il aleaga pe ALA, desi le-am explicat ca ne place argintul si nu aurul, ne plac medalioanele in forma de bufnita sau de trifoi, nu ne plac cristalele si asa mai departe; in final, noi consideram ca le-am dat toate datele necesare pentru a exclude cele 49 de medalioane nepotrivite si de a-l impacheta frumos pe al 50-lea, ala perfect pentru noi. Ei nu vad asta la fel. Pentru ei, toate sfaturile si indicatiile sunt o lista nesfarsita de atribute pe care ei nu le inteleg sau nu le pricep insemnatatea.

Si nu ma refer aici la barbatii care nu sunt interesati sa faca altora cadouri, pentru ca li se pare o pierdere de timp si nu prind simbolismul gestului. Ma refer la cei care chiar se straduiesc si le vezi disperarea in ochi dupa ce le explici a cincea oara de ce niciodata medalionul perfect nu va fi o bila, pentru ca te preseaza pe piept. Cei care se chinuie printr-o jungla de esarfe colorate, incercand sa inteleaga de ce ai nevoie de un anume material si o anumita combinatie de culori, fiindca pentru ei „si aia e frumoasa, nu?”.

Cand vine momentul (ziua ta, craciunul, whatever), se duc saracii in magazine sa caute. Si ii stii, sunt aia dezorientati, care se asteapta sa gaseasca panouri cu indicatii spre „cadoul perfect”. Si unii chiar depun efort si ajung sa petreaca ore in magazine, cautand. Desigur, dupa orele alea, cateva luni nu mai intra in nici un magazin. Chiar si asa, cum cu o floare nu se face primavara, nici cu doar 3 ore pe an in magazin nu poti sa ajungi la nivelul ala inalt al cadoului perfect. Sau acceptabil.

Si apoi mai e diferenta intre ce vedem noi ca fiindu-ne util si ce inteleg ei prin util. De exemplu, o Balanta delicata si neatenta, care si-a inecat deja telefonul in baie si care nu prea stie ea sa se descurce cu noile tehnologii, dar ea vrea telefonasul ala frumos de la samsung, ala cu floricica pe el. Nu conteaza ce face, a auzit ea ca e destept oricum si, ideea e ca are floricica. Capricornul a auzit „nevoie de telefon” si a actionat. A petrecut doua zile cautand prin magazine, apoi online, apoi a dat telefoane cunoscutilor si a ajuns sa dea telefoane si necunoscutilor, dar, la finalul celor doua zile, a venit mandru cu o cutie cu un telefon nou in ea. Telefonul era foarte tare, unul din cele mai rezistente din lume, o minunatie tehnologica, suporta socuri, poti sa il arunci pe beton si poti sa il si ineci, ca nu pateste nimic. Era o alegere foarte masculina – practica, raspundea la nevoie, rezolva problema anterioara a contactului cu apa si tot asa. Dar n-avea floricica…

Si da, exista si cadouri perfecte de la EI. Insa de fiecare data cand am primit cadouri frumoase, intotdeauna m-am gandit ca le-au nimerit si au avut noroc. Sau ca ar trebui sa le multumesc mamelor, surorilor, prietenelor ca au gasit ceva atat de frumos. Multi au recunoscut ca au fost ajutati de alte femei si mi s-a parut ceva normal, mai ales ca si eu i-am ajutat pe multi de-a lungul timpului sa gaseasca un cadou frumos pentru o EA. Dar au mai fost si altii, mai speciali, care au vazut ca am apreciat sincer cadourile, s-au panicat si au negat orice legatura cu achizitionarea cadourilor, insistand ca au fost luate de altcineva.

De multe ori m-am gandit si eu ca nu se chinuie deloc, ca nu se concentreaza, ca nu le pasa, ca nu ma apreciaza. Ca daca m-ar aprecia, mi-ar gasi cadoul vietii si toata lumea ar fi fericita si ar fi un strop mai putin de razboi in lume. Si apoi am inteles ca oamenii nu se opresc la cadouri. Si ca asa cum exista oameni care isi manifesta intentiile sau sentimentele prin oferirea unor obiecte, altii prefera sa se manifeste prin alte gesturi – un sandvis, o cina, un bec pus, un perete vopsit, o teava reparata.

Sa nu-i mai chinuim, ca nu are rost. Nu vor prinde niciodata arta cumparaturilor si nu o vor aprecia. Desigur, am putea sa ii invatam, sa ii antrenam, sa ii tinem prin magazine, dar asta ar fi ca si cand ei ne-ar pune sa le reparam masinile. Poate e mai sanatos sa ne invatam sa apreciem efortul lor sau, cand le cerem ceva, sa le zicem direct raftul si numarul sau sa luam problema in propriile maini. Scade romantismul asa. Scade farmecul. Si ce? Viata nu e numai farmec si romantism si noi nu suntem printese care asteapta pe pernute pufoase ofrandele din tot regatul. La un moment dat trebuie sa ne hotaram daca pentru noi este mai important sa credem intr-un miracol al unui fat-frumos care stie ce esarfa s-ar potrivi la rochia noua sau daca putem sa credem in noi suficient de mult incat sa stim ce ne dorim si cum putem obtine asta fara sa depindem de un salvator. Si, poate, din cand in cand, am putea sa le acceptam cu bucurie intentiile bune si sa mai renuntam si noi la floricica.

Anunțuri

La cafea cu dusmanul

Ce e cu tendinta asta a femeilor de a se imprieteni cu fostele din viata barbatilor lor? Le uram de cand le banuim existenta, fara sa le fi vazut vreodata sau fara sa stim despre ele mai mult decat ca au trecut pe unde am trecut si noi. Insa cand le vedem si daca nu e o circumstanta in care le-am lua capul, cele mai multe din noi ne imprietenim imediat cu ele.

Imi amintesc si acum intalnirea mea cu o actuala, in timp ce eu eram fosta. Cand am vazut-o din capatul incaperii, o uram. Ma inlocuise. Pana am ajuns la ea, am trecut in revista toate injuraturile pe care le cunosteam. La 5 minute dupa ce am facut cunostinta, deja ne comparam, razand in hohote, bijuteriile primite de la respectivul. Sau povestea prietenei mele, inselata de prietenul ei cu cea mai buna prietena a ei, in ambele dati cand aceasta a plecat din tara. Cele doua s-au impacat dupa primul inselat. Sa zicem ca se intelege, doar erau prietene, s-au straduit sa isi salveze prietenia. Doar ca… S-au impacat si a doua oara. Ceea ce ma depaseste putin, cere mult mai mult efort de a intelege.

Pur si simplu se intampla. E o atractie inexplicabila care ii deruteaza si pe cei din jur, ca doar cu ei o blestemai pe fata aia mai inainte…

Sa fie oare din cauza ca se aliaza impotriva dusmanului speciei, barbatul? Si in ciuda tuturor bancurilor despre femei care, spre deosebire de barbati, nu sunt unite, sa fie asta dovada fundamentala a constientizarii apartenentei noastre la grup? Sau e doar o curiozitate incredibila indreptata spre ceva ce i-a captat candva interesul barbatului?

%d blogeri au apreciat asta: