Arhive blog

Mandra ca sunt romanca?

20161201_123605

De 1 Decembrie, am iesit bucuroasa in strada si m-am pornit spre Arcul de Triumf, la 15 minute distanta de casa, sa asist la parada militara de azi, alaturi de prietenii de la munca.

In fiecare an vazusem parada de acasa si mi se paruse un eveniment frumos, la care imi doream sa particip. Atat prin prisma Masterului pe care l-am urmat, de Psihologie Aplicata in Domeniul Securitatii Nationale, cat si datorita oamenilor din viata militara pe care ii cunosc, am un mare respect pentru armata noastra, pentru sacrificiile pe care le fac, pentru timpul departe de casa si familie si pentru acceptarea unei vieti dure la care multi nu ar face fata.

Cu gandurile astea, am mers grabita pe drum, cu teama ca am ratat defilarea. Ceea ce s-a si intamplat, asa ca din directia inspre care mergeam au inceput sa curga puhoaie de oameni, care mai de care mai veseli, fluturand steagul Romaniei. Pas cu pas, entuziasmul meu a inceput sa dispara, in timp ce imi dadeam seama ca oamenii care treceau pe langa mine incepeau sa ma masoare din cap pana in picioare, sa se uite furiosi, si, in final, sa inceapa sa ma injure. Cu demnitatea un pic stirbita si anxietatea sociala in crestere, am numarat nu mai putin de 10 oameni care m-au jignit, au tipat dupa mine sau m-au injurat. Pentru cei care se intreaba cu ce am gresit – nu, nu am venit infasurata in steagul Ungariei la ziua nationala, nu eram acoperita de gunoi, nu-s nici om politic. Nu, s-a intamplat ca in ziua asta sa fi purtat, pe sub geaca de iarna captusita, pantaloni scurti, dres si cizme. Atat. Pantaloni scurti!

In mod evident, asta a fost de o incompatibilitate rara cu simtul patriotic care a lovit multimea la parada de 1 Decembrie. Suntem romani, suntem frumosi, Romania este Mare!

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, e sa-ti educi cetatenii, sa ii inveti despre responsabilitate, toleranta si comunitate. Sa nu ne iei ochii doar cu lucruri stralucitoare, sa ai grija de copiii tai, sa aiba sansa unui viitor aici in tara, nu doar in strainatate, sa nu le fie teama sa iasa pe strada si sa fie amenintati.

Nu as vrea sa inchei cu ceva negativ, ci intr-o nota mai optimista. Desi am ratat parada, am reusit sa vad vehiculele militare, tancuri, amfibii, Humvee-uri si multe altele, am putut sa le observam indeaproape, sa ne urcam pe ele si sa ascultam povestile triste, dar captivante ale militarilor care au fost in teatre de razboi.

Eu aleg sa imi ramana in minte un 1 Decembrie in care am invatat ceva, in care am descoperit lucruri noi si m-am bucurat de ce am reusit sa vad. Iar pana la anul, imi doresc mult sa am parte de cat mai multe dovezi ca Romania chiar e mare si romanii sunt frumosi. Poate o sa imi fie mai usor sa cred.

Bucharest International Air Show sau cum ne jucam si cand suntem mari

„Flying is learning how to throw yourself at the ground and miss.” ― Douglas Adams, Life, the Universe and Everything

New Image2

Tii minte cum era cand eram copii? Alergam toata ziua prin curte, ne jucam fara rasuflare, nu simteam foamea, setea sau oboseala. Dar, din cand in cand, era ceva care ne oprea; era un zgomot ca un huruit, si stiam sa ne oprim din orice faceam si sa ne uitam pe cer, pentru ca stiam ca o sa apara un avion. Stateam cu totii cu gurile cascate si ne uitam la punctuletul mic alb care lasa o dara, pana traversa tot cerul si disparea. Eu eram convinsa ca dara era un nor creat de avion, pentru ca atat de puternice mi se pareau mie avioanele.

20 de ani mai tarziu, tot numar avioanele de pe cer si, desi am invatat mai bine, mie, in secret, tot imi place sa cred ca dara aia, mai ales cand apare la apus si e in atatea culori rosiatice, este un norisor special.

Pe 20 iunie a fost BIAS 2015, Bucharest International Air Show, la Romaero Baneasa, eveniment unde se anunta ca vor veni mii de oameni. Desi sambata aceasta aveam niste intentii speciale, de a dormi toata ziua, m-am tarat pana la autobuz si am mers de dimineata la spectacol. Am ajuns la fix pentru a-l vedea pe Jurgis Kairys, „pilotul nebun” care alearga pe cer. Apoi au urmat Turkish Stars, cu avioanele lor supersonice si cu efectele de fum care m-au facut sa ma bucur ca un copil mic, sa topai si sa aplaud la fiecare acrobatie. In timpul zilei am vazut Fortele Aeriene Romane cu elicoptere, simulari de situatii limita, Fortele Aeriene Britanice, TNT Brothers si lansarea de parasutisti, vanatoarea de baloane facuta de Aeroclubul Romaniei, Iacarii Acrobati, Baltic Bees si multe altele.

Au fost momente incredibile, in care mi se parea ca ma uit la niste filme de actiune. Desigur, au fost si momente de comedie neintentionata datorate comentatorului (nu am idee cine comenta, dar mi-ar placea sa stiu). Cea mai memorabila a fost cea cu: „Stiti care este diferenta dintre un avion si un elicopter? Avionul zboara”. Dar nici celelalte nu au fost de ignorat, precum „Pentru cei de aici care totusi n-au pilotat niciodata un elicopter”, de parca toti ne-am fi nascut in hangar, si, desigur, intreaga relatare a exercitiului tactic teroristii-contrateroristii, oferit de Fortele Aeriene Romane si SRI, unde am aflat ca „Teroristii si-au dat seama ce greseala au facut” si „Pe viitor, vor sti mai bine decat sa se puna cu Statul Roman”.

Cum se intampla de obicei, a fost si un moment mai neplacut, in care m-am trezit brusc din vis. Pe seara, inainte de a pleca, am mers la cortul unde se anuntase ca Jurgis Kairys va da autografe, in speranta ca o sa il vad de aproape pe acest minunat om. Desi am ajuns primii la cort, am asteptat in jur de 45 min-o ora si eram doar vreo 6 oameni care asteptau. In clipa in care a aparut Jurgis, de pe strada, de sub corturi, din toate partile, au inceput sa se imbulzeasca oamenii. Multi dintre ei nici nu stiau ce se intampla acolo, lucru dovedit in clipa in care au inceput sa intrebe cu voce tare „Da’… Ce se da aici?”. Imi pare rau ca suntem genul de oameni care pot avea spectacole aviatice impresionante, dar ne-a ramas in gena si suferinta aia de a sta la coada, poate-poate pica ceva bun… Urmarea a fost ca am fost prima venita, ultima servita, pentru ca am reusit sa prind chiar ultimul autograf oferit pe materialele promotionale din cortul de la Vostok, unde a avut loc sesiunea ad-hoc de autografe. Cu multa tristete in suflet, mi-am canalizat si eu gena asta de „ce se da?” si am dat din coate ca sa mai primesc un autograf pe o foaie printata cu programul spectacolului, pentru prietenul meu care nu castigase lupta cu puhoiul si statea pleostit intr-un colt.

Dar altfel, ziua de sambata a fost o zi de joaca, o intalnire spontana cu colegii de la munca, o zi de curiozitate, rasete si culori minunate. Ne-am aparat cum am putut de furtuna, ne-am pus scaunele in cap, ne-am uscat, ne-a plouat din nou, am ras si am facut poze peste poze.

Si chiar daca duminica am stat toata ziua in pat, infofolita din cap pana in picioare, cu ceai fierbinte si paracetamol, a meritat, pentru ca am rezistat prin soarele puternic si prin furtuna, am uitat de oboseala, de foame si de sete, exact ca in anii copilariei, in care alergam pe campuri sa prind avioane.

Scoala de HR

Scoala de HR este un proiect minunat al studentilor din ASPSE, ajuns deja la a 9a editie, care isi propune sa faca o punte intre mediul universitar si oamenii care lucreaza in domeniul resurselor umane. Deja de aici mi se pare ca suna incredibil, eu cred ca una din marile probleme legate de educatie este golul dintre aceasta si lucrul pentru care ar trebui sa fie pregatiti oamenii, adica piata muncii. Cred ca de multe ori plonjam in gol, cu ochii inchisi, sperand sa ne prinda cineva pe partea cealalta. Desigur, cineva ar putea spune ca asa e viata, o gramada de sarituri si riscuri, aflate in afara controlului nostru. Dar, din cand in cand, zic eu, un ghid ne poate ajuta, un sut in fund bine directionat sau o trambulina pozitionata bine. Si Scoala de HR pare sa imbine toate acestea, dupa cum am aflat in ultimele zile, de la fosti participanti la acest proiect, care si-au urmat visul de a schimba ceva in bine, si s-au intors ca sa ne povesteasca ce si cum.

Scoala de HR este locul unde mi-am petrecut ultimele 5 weekenduri, de dimineata pana, uneori, dupa-amiaza. Recunosc, in fiecare zori de zi ai vreunei sambete, ma agatam de cafea si tranteam lucruri. I am not a morning person. Dar ajungeam la cursuri si ma inveseleam brusc, fie ca era vorba de entuziasmul speakerilor care dupa ce munceau o saptamana, veneau si in weekend sa ne invete, sau de discutiile intense avute cu colegii, de la RATB, viata paradoxala in Bucuresti si ajungand la moarte. Ok, probabil uneori eram nitel morbizi, dar nu-i nimic ca o doza buna de umor negru care sa-ti trezeasca simturile si sa te faca sa te bucuri de viata.

Si ziceam de entuziasm. Da, mi s-a parut surprinzator sa-i vad pe oamenii aia cu atata energie in weekend. Da, sigur, in prima ora toti maraiam printre dinti, dar atmosfera se destindea incet si incepeau discutiile. Alt lucru foarte fain a fost incurajarea discutiilor libere. Puneam intrebari, puneau si ei intrebari, veneau raspunsuri din toate partile. Cum sa nu inveti cu placere?

Cu totii am pus pasiune in asta. Atat de multa, incat ma simteam inspirata in fiecare zi si imi ajungea pana saptamana urmatoare.

Si am invatat multe. Atat de multe incat nu pot sa nu ma intreb: oare de ce nu functioneaza scoala asa, in general?

Iar toate astea au fost posibile datorita echipei de organizatori, care normal ca veneau mai devreme ca noi, plecau mai tarziu, se asigurau ca toate merg bine si asa mai departe. Si ne mai aduceau si prajituri delicioase si martisoare de 1 Martie si tot asa. Mereu au avut un zambet si o vorba buna pentru noi. Si poate nu intotdeauna se vede din exterior cata munca se depune in spate, dar faptul ca in 5 saptamani nu a existat nici o gafa, nici un fiasco, ba chiar, toate au mers snur, arata clar cat de bine s-a descurcat echipa. Cred ca nu le-a fost neaparat usor, dar a iesit ceva extraordinar.

Pe final, felicitari tuturor, a fost o experienta minunata si mi-a placut teribil de mult sa iau parte la ea. Mult succes in continuare si la cat mai multe editii!

Scoala de HR

Bucuresti si siguranta

Zilele trecute mi-au picat ochii pe un afis in tramvai. Zicea el, foarte eroic „Vrei sa te simti in siguranta?”. Si apoi incepeau recomandarile „Nu-ti purta valorile in buzunare exterioare”, „Pune-ti geanta intre tine si un alt obiect fix”, „Fii atent la ceilalti participanti la transport”, „Da dovada de vigilenta si atentie”, „Evita sa citesti, deoarece iti este diminuata atentia”, „Schimba-ti locul daca simti ca esti inconjurat de persoane dubioase” si tot asa. Cand eram mai mica, luam in serios toate aceste anunturi. Ce sa zic, si acum fac asta. Dar abia acum cateva zile mi-am dat seama de stupiditatea situatiei. Nu stiu ce sa zic de altii, dar atunci cand trebuie sa fiu atenta la tot ce e in jurul meu, sa ma concentrez pentru orice posibila situatie de fight or flight, sa nu citesc si sa imi simt mereu valorile personale asupra mea, ma cam apuca asa o stare de anxietate. Se intampla asta deoarece ma activez destul de puternic, incerc sa fiu atenta la cat mai multi stimuli din mediu si, de cele mai multe ori, evenimentul temut nu se petrece, asa ca raman cu starea de activare. Ca la carte. Ceea ce nu este deloc sanatos. Dar stii ce nu mai este? O inspiratie a sigurantei. Cred ca siguranta este o idee aflata la celalalt capat al spectrului fata de atentia si grija fata de ce ar putea sa se intample.

Si astea sunt recomandarile Politiei. Ca sa te simti in siguranta, trebuie sa fii intr-o stare continua defensiva si, eventual, daca vine cineva la tine, este util sa stii 2-3 miscari de autoaparare.

Pentru mine, asta nu este siguranta. Asta este teama; teama de a circula cu mijloace de transport in comun care sunt nesigure, teama de a sta prea aproape de oricine, teama de a nu putea vedea totul in jurul meu. Nu mai spun de zilele in care trebuie sa ajung cu laptopul la facultate, cand ingrijorarea atinge cote maxime. Pentru ca da, am fost furata intr-un tramvai si nu o singura data si presupun ca nu-s singura, nici pe departe.

Siguranta ar fi sa pot merge fara griji cu mijloace de transport in comun si, stii tu, sa ma simt in siguranta. Adica sa stiu ca nu mi se va intampla nimic rau, ca nu am de ce sa ma tem ca voi pierde ceva ce imi apartine, ca pot merge lejer prin oras. Pentru ca ideea asta cu inchide-ti geanta, leag-o cu 3 lanturi si 5 lacate si tot asa, nu este sanatoasa. Nu este normal sa se intample ceva. Normal ar fi sa pot merge libera prin orasul meu, cu telefonul in mana, cu lantisorul la gat si cu toate celelalte. Pentru ca normala este educatia si nu prevenirea victimelor. Pentru mine, asta este normalitatea – sa fim cu totii educati ca lucrurile celorlalti nu ne apartin. Nu conteaza daca fata inocenta de la metrou, cu figura de prada sigura, isi flutura iPhone-ul in aer, pentru ca nu este al meu. Este al ei si daca vrea, poate sa valseze in jurul ei. Poate sa mi-l bage in fata, nu este treaba mea sa-l iau; da, fata aceea ar putea fi nepoliticoasa pentru ca imi acopera campul vizual cu un obiect frumos pe care eu poate nu il detin, dar asta nu este o invitatie la furt.

Si nu numai ca ne este greu sa intelegem asta, dar traim intr-o societate unde vina pica pe victima. Desigur ca ai fost furata, daca ti se vedea portofelul si aveai lantisor de aur la gat si un ceas frumos la mana, ai cerut-o. Problema este ca eu nu cred in existenta acestui „ai cerut-o”. Cred ca el vine odata cu lipsa educatiei si cu perspectiva ingusta. Daca eu am ceva frumos si de valoare cu care vreau sa imi ornez persoana, ar trebui sa pot face asta, nu sa imi tin toate valorile inchise in casa si sa ma mai uit la ele din cand in cand, dar sa imi fie prea teama sa le port pentru ca cineva ar putea sa le fure. Nu e vorba de mandrie, pedepse, karma sau altceva. Nu ai voie sa furi. Punct. Este atat de simplu.

Si citeam candva ca noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Mai, sa fie. Avem cele mai joase rate ale criminalitatii. Chiar asa? Atata doar ca am niste vagi indoieli. Prima ar fi faptul ca la capitolul siguranta, daca suntem printre cele mai sigure capitale europene, ar trebui sa fim in aceeasi zona a nivelului de siguranta cu, sa zicem, Helsinki. Acolo unde acum un an sau doi, autoritatile s-au panicat, pentru ca a inceput sa se fure din buzunare, in mijloacele de transport in comun, autorii faptelor fiind romani, polonezi sau estonieni. Ei au fost socati de ideea de a fura din buzunare si au facut filmulete pe care sa le arate populatiei, in care au refacut scenariul furtului intr-un autobuz. Nu le venea sa creada ca acum trebuie sa isi inchida gentile si sa isi protejeze cumva bunurile si sa fie atenti la transportul in comun. Pana acum nu li se intamplase. Deci cumva, eu n-as pune pe aceleasi pozitii o capitala in care este socant sa se fure cu capitala tarii de unde provin hotii care au alarmat populatia si autoritatile.

A doua indoiala a mea tine de faptul ca inchisorile noastre au depasit cu cateva mii de persoane capacitatea maxima. Majoritatea infractiunilor pentru care sunt inchisi sunt furturi. Adica avem multi-multi infractori, inchisorile sunt pline peste limita, furtul e principala chestie care ii trimite in inchisoare si, totusi, noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Ceva aici nu-mi suna foarte sigur.

Nimic din lucrurile astea care ar trebui sa imi inspire siguranta nu o fac. Si consider ca radacina problemelor sta tot in educatie. Si noi stam si ne batem pe fondul clasei, numarul de zile de vacanta, numarul si natura examenelor de dat, insa omitem sa facem vreo educatie a spiritului civic, a cui ar trebui sa fim ca oameni sau a activitatilor care sa incurajeze altruismul si unitatea, si nu neincrederea si dezbinarea.

Dar asta cu educatia este un vis de-al meu. Pana la urma, tot in tramvai o sa merg si azi, si maine. Si o sa imi leg geanta, o sa imi tin bine telefonul si o sa incerc sa detectez comportamente care m-ar putea afecta, dupa cum spun recomandarile oficiale.

Siguranta vine pe primul loc, nu?

Ma agit, deci a venit iarna

WP_20131126_00120131126200706

Cand treceam azi pe strada, grabita sa ma onoreze iarna cu prima zapada, imi era greu sa imi scot din cap chestia asta: Could people BE more stupid?!

A cazut prima zapada in Bucuresti. Nu ma asteptam deloc sa fie un vis de iarna. In acelasi timp, nu ma asteptam nici sa scoata iar tot ce-i mai stupid din oameni. Adica, serios, este doar o zapada, nu un sac pus pe cap. Desi sacul ar justifica mult mai bine comportamentul bovin.

Si iata-ma, facandu-mi curaj sa ies din casa. Nu a fost usor sa ma intalnesc cu fulgii, dar am zis sa le dau o sansa si sa petrec 10 minute de uniune cu natura. Se pare ca am calculat gresit. N-ar fi prima data. Pentru ca bovinele in trafic sunt un fenomen deosebit, care reusesc sa transforme un drum de 10 minute intr-unul de 30 de minute.

De exemplu, cat de deosebit este ca o bovina blond-carliontata sa se opreasca in mijlocul unei intersectii aglomerate, sa o blocheze feroce si sa urle la vatman care, s-ar parea, ii luase oglinda cu tramvaiul. Iti dai seama? Nemernicul de tramvai, sigur a mers in zig-zag pe sina lui fixa si dreapta si s-a aruncat cu dusmanie in oglinda bietei bovine. Dar nu-i nimic, conflictul i-a antrenat si pe bautorii de cartier si, uite-asa, au pus de-un comitet ad hoc pe linia de tramvai, cu tipete, mormaieli si  argumente plutind pe aburi de alcool. Toate in mijlocul a zeci de claxoane, faruri isterizate si pumni ce amenintau din spatele geamurilor, in timp ce vijelea greu, cu fulgi imensi.

Si, de obicei, m-as fi blocat si eu aici, in vartejul de stupiditate si m-as fi intrebat ce caut in continuare pe planeta asta. Nu si acum. Acum m-am simtit cumva binecuvantata. Unde altundeva as putea vedea asta? Unde s-ar mai intampla lucruri atat de tampite, dar incredibile? Adica oamenii isi fac rezervare la teatru si spera la momente din astea. Si uite, aici eram si m-am trezit pe tava cu asa ceva. Nu poti sa recreezi asta intr-o sala. De unde sa iei atatia fulgi nevricosi, cum sa transmiti publicului intreg emotia aproape claustrofoba pe care o traiesti incercand sa traversezi o astfel de intersectie? In ce sala sa simti atat de intens instinctul de supravietuire, trezit in jungla de nea? Si, mai ales, unde sa mai vezi o manifestare atat de naturala a omului, nestanjenita de reguli de circulatie sau de bun simt?

Si cu o asemenea introducere in sezon, mi-am descoperit optimismul de iarna aceasta. Ninge, ninge… dar ia uite cat de multi fulgi! Wait… what?

The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Rock the City 2013

Rock the City

Festivalul de anul acesta a fost in masura egala uimitor si groaznic. Au fost 2 zile ale limitelor, intre care ne-am plimbat rapid, fara sa ne dam seama de trecerea de la una la alta.

Organizarea a fost un chin. Nu stiu daca a fost facuta in bataie de joc sau a fost munca unor oameni nepriceputi, dar a fost teribila. Pornind de la lucruri esentiale, cum ar fi crearea unor porti pentru categoriile de bilete de-a lungul locatiei, ca sa nu ii inghesui pe toti la un singur punct de intrare, in fundul parcarii, eliminarea tampeniei cu jetoanele si instalarea unui numar suficient de locuri de unde sa cumperi apa, bere si mancare ca sa nu stai cu orele la cozi si ajungand pana la comertul clasic evreiesc.  Asa stim noi sa vindem, se pare. Ca-n povestile cu vulcanizarile de pe sosea, care puneau cu cativa kilometri inainte cuie pe drum, ca sa aiba nevoie omul de serviciul lor. Cam asa mi s-a parut si aici. E cald afara? Sunt multi oameni? Le-am aruncat apa si orice urma de alimente din genti? Le-am interzis sa stea la umbra? HAI SA LE VINDEM APA CU 7 LEI! Ca n-ai de ales, nu poti sa nu bei nimic atatea ore. Dar asa se intampla cand vrei sa faci vanzare, nu sa promovezi cu adevarat un eveniment, sa le placa si idiotilor care vin. Situatia idiotilor, asa ca mine, mi se pare chiar trista. Am pretentia sa vina trupe mari in Romania? Pai sa le fac vanzare. Omitem faptul ca oamenilor care vin la genul asta de festivaluri in aer liber poate le place atmosfera, poate le place ideea aia cu mese si banci de lemn, cu bere curgand si cu mancare la cazan. Aia e ce ne-ar scoate cu draga inima pana si ultimul banut. Sa stiu ca ma simt bine, nu ca merg undeva si sunt obligata sa dau mai mult de un milion ca sa nu mor de sete. Setea e elementara si e rusinos sa te folosesti de asa ceva. Pai ca sa bei minimul de apa necesar (nu mai zic de caldura si imbulzeala si topait si faptul ca astea iti fac si mai multa sete) trebuia sa scoti 35 lei din buzunar. Doi litri de apa cu 35 de lei. Pai de ce sa le pui preturi de Bamboo oamenilor carora le plac bancile de lemn si concertele in aer liber? Mie mi se pare ca serviciile de genul asta trebuie asigurate, dar cu siguranta nu inteleg eu afacerile muzicale din Romania. Ca pana la urma, din punctul de vedere al celui care primeste banii, e acelasi lucru, nu? Fie ca ii dai 100 de lei pe preturi mari, pentru ca nu ai de ales, fie ca ii dai 100 de lei cu mare placere, pe bere la 3 lei, el isi primeste banii si asta e important. Pacat, eu stiam ca important e sa plece clientul multumit, sa stii sigur ca se intoarce, dar asta nu prea se aplica aici. Sa se intoarca cine are chef, se gasesc mereu alti prosti care sa dea bani, nu? La un moment dat, o sa se duca si urciorul asta de prea multe ori la apa si o sa se sparga in capul cuiva.

Nu mai zic de faptul ca anul trecut mi s-a parut mult 6 lei pe o apa. Lasa ca au crescut pretul. La fel si berea, un hot dog cat palma, o punguta de popcorn si asa mai departe. Pai daca oamenii se bucurau la fel de mult la o sticla de apa aruncata de trupa ca la un tricou al trupei? Si sa n-aud de locatie. E o nenorocita de parcare, inconjurata de birouri, pe timp de weekend. In stilul asta, mai am eu niste idei de afaceri, la fel de bune ca ale lor: sa puna taxa 7 lei cand intri la toaleta si 7 lei cand iesi, daca se intampla ceva si trebuie sa parasesti incinta, desi ai bratara si bilet, sa platesti pretul integral al biletului daca vrei sa te intorci, 7 lei de la toata lumea pentru ca respira aerul din locul inchiriat, 7 lei daca vor sa cante, 7 lei daca vor sa danseze, 170 de lei daca vor sa faca poze si tot asa. Se mai gasesc destule si sunt sigura ca se descurca pana la anul.

O alta treaba interesanta a fost impartirea deosebita pe categorii. A fost penibil sa vad cum stateau oamenii la golden, apoi o maaaare pauza, si grupul urmator de oameni lipit de gardul din spate. Am auzit ca cei din spate nu au auzit nimic, de vazut oricum nu se prea vedea. E inutil sa ma intreb de ce nu au adus oamenii in tot locul ala gol care era, cred, o treime din tot spatiul. Atata au platit, atata merita. Si ce daca e atata spatiu liber si incapea toata lumea si se bucurau? Trebuie nitel de flexibilitate in gandire ca sa rezolvi situatiile de genul asta, dar n-a fost cazul aici.

In sfarsit, un lucru nasol care nu e legat de organizare – pe vremea mea, erau reguli care se respectau cu strictete la chestii de genul mosh pit sau wall of death. Nu bagi fetele acolo, nu porti chestii ca sa ii ranesti intentionat pe ceilalti, daca vezi pe cineva picat pe jos, il ridici imediat. Mi se pare ca generatia noua a omis cate ceva de aici, asa ca se impingeau in toata lumea, trageau si de fete, pe aia picati ii lasau pe jos si asa mai departe. Sa vezi o chestie de genul asta e foarte interesanta, e foarte agresiva, dar eu ma simteam in siguranta pentru ca se respectau regulile alea. Pentru ca se facea mosh pit ca sa se manifeste bestia din om, dar fara sa inceapa o bataie, si asta e o linie fina, tinuta acolo doar de regulile astea de bun-simt.

O alta chestie pe care am vazut-o si mi s-a parut oribila au fost niste pusti care au tras de un tricou aruncat de la cei de la Enslaved vreo juma de ora, timp in care se impingeau in toti oamenii de acolo. Ai prins o chestie la concert, foarte bine. Tragi de ea, incerci sa pleci intreg de acolo si nu fluturi obiectul castigat. Dar nici nu stai jumatate de ora sa tragi cu alti 5-6 oameni de un amarat de tricou de la o trupa.

M-am mai enervat eu si ca oamenii au refuzat sa vina in prima zi si, unii, chiar si in a doua zi. Ca ei vroiau numai la Rammstein si, poate, la Bullet For My Valentine. Pai asa se merge la festival? Pentru doua trupe? Da’ ce, Enslaved si Heaven Shall Burn n-au cantat frumos? Si toti ceilalti? Nu, hai sa venim brusc pentru ultima trupa si sa ne calcam in picioare, si, eventual, sa-i calcam pe cap pe cei care s-a uscat in soare doua zile ca sa poata sustine toate trupele care au participat.

In sfarsit, ajung la partile bune. Trupele au cantat incredibil. Da, s-a auzit prost si incet in prima zi, si ori chitara nu se auzea, ori vocea, chiar daca am stat la golden. Dar spectacolul a fost minunat, plin de forta si cu momente de delicatete care sa faca totul perfect. Trupele au fost darnice, au aruncat bete, cd-uri, tricouri si tot felul, au interactionat cu publicul, au rupt acolo 2-3 cuvinte in romana care au fost urmate, de fiecare data, de urale pline de entuziasm. In timpul concertului reuseam sa uit de toate tampeniile, cum ar fi faptul ca mor de sete din cauza lacomiei oamenilor. In timp ce cantau cei de pe scena, eram doar acolo, tinuta in brate de omul care m-a ajutat sa raman intreaga zilele astea, si nimic nu mai conta. Iar la Rammstein a fost dincolo de orice asteptari. M-am bucurat ca am filmat aproape tot concertul, o sa fie o amintire frumoasa. M-am minunat de cat de coordonati sunt, cat de bine pregatiti si cat de exploziv a fost show-ul. M-am bucurat asa de mult sa aud live piesele pe care le stiam si eu, iar la Ohne Dich mi s-a ridicat parul de pe mana; a fost genial.

In final, m-am simtit fericita. Am ascultat muzica buna, am vazut lucruri frumoase si am avut norocul sa impart toate astea cu o persoana deosebita, care s-a bucurat la fel de mult ca mine de festival. Au fost si momente mai intense, dar m-am simtit in siguranta cu el, chiar si in gramada aia de oameni.

In concluzie, ma bucur ca au fost frumoase concertele, ma bucur ca spectacolul oferit de Rammstein a fost incredibil, pentru ca oricat de mult as fi adepta festivalurilor, asta cred ca a fost ultimul pentru mine. Totusi, e greu de suportat atata bataie de joc, si, uneori, lucrurile astea meschine iau si din frumusetea concertului si asa ajunge sa nu mai merite nimic. E pacat, mi se pare extraordinar ca vin trupe faine la noi si avem ocazia sa le vedem, dar cand ajungi sa iti pui in pericol sanatatea de fiecare data, apar probleme. Asa ca, pentru moment, ma tin de amintirile frumoase cu care am ramas dupa acest fabulos Rock the City si ascult muzica acasa, cu sticla de apa in brate si punga de Skittles langa laptop.

Bonus: filmuletele de la Rammstein.

Rammstein – Ohne Dich

Rammstein – Sehnsucht

Rammstein – Keine Lust

Rammstein – Mein Teil

Casa de vizavi

Trecem pe langa lucruri si le ignoram. E firesc. Traim intr-un oras mare si agitat. Traim in viteza. Perceptia noastra este, oricum, selectiva. Vedeam ceea ce ne asteptam sa vedem. Asa ca trecem in fiecare zi pe langa case ca cea de vizavi de mine. Poate nu stim, poate nu ne dam seama, poate chiar nu ne pasa.

Doar ca azi a fost un moment… E o zi ca toate celelalte, am iesit pe poarta si am plecat la facultate. Dar mi-am dat seama.

Vizavi e casa plina de amintirile copilariei mele. M-am jucat in fata ei, mi-am pierdut si regasit mingea si fluturasii de badminton in curte, m-am julit de gardul ei de piatra, m-am agatat de grilajul verde la leapsa, am stat si m-am bucurat de umbra castanilor imensi care ne faceau verile mai usoare.

Am vazut batraneii binevoitori a caror casa era. Unul dintre ei, mereu pus pe sotii, ne zicea bancuri cand il vedeam la aprozar; celorlalti le dadea sfaturi despre masini. Si, uneori, toti barbatii de pe strada se strangeau sa repare masina lui, un trabant verde. Stiam reparatiile astea. Alea al caror unic sens era sa mai umple o dupa-amiaza, pentru ca masina oricum nu pleca niciodata de pe loc.

Anii au trecut in voia lor si l-au luat si pe batran cu ei. Trabantul a ramas, singur si neingrijit in fata casei. O vreme a mentinut peisajul, de nici nu iti dadeai seama ca s-a schimbat ceva. Apoi rotile au inceput sa se desumfle, praful si rugina au inceput sa se depuna, si ceea ce credeam eu ca a fost momentul de varf al bataii de joc fata de copilaria mea – puii de tigani au transformat trabantul verde in toba pentru manelele pe care le cantau cat era ziua de lunga.

Dupa o vreme, casa a fost vanduta. Si apoi vanduta iar. Si ultimii cumparatori au ramas in ea pana acum.

Unii oameni, ca mine, apreciaza casele vechi, cartierele de case si aerul ala de Bucuresti. Pentru ca avem case vechi si mari care ne amintesc de oameni avuti care si-au facut o viata prin partea asta. Si strazi si drumuri care ne amintesc de gloria apusa a perioadei interbelice si de viata buna de pe atunci. Si mai sunt cladirile mari si vechi care stau tacute, dar stii ca au atatea povesti pentru ca au vazut atatea lucruri… Am crezut ca noii vecini sunt ca mine, indragostiti de mirosul secolelor trecute, de piatra, de pamant, de simboluri si traditii. Altfel de ce ar cumpara o casa veche in centrul Bucurestiului?

Primul soc a venit odata cu primul castan taiat. La scurt timp, a cazut si al doilea. A fost oribil. La inceput, au taiat cateva crengi. Am crezut ca se vor opri la atat, ca na, era sezonul si se mai improspatau si ei, copacii. Apoi, in plina mea negare, au diparut si ei, cu totul, cu tot cu umbra si cu amintiri.

Scuza lor a fost ca radacinile intrasera pe sub gardul de piatra si il rodeau din interior. Cu greu, m-am gandit ca era totusi un gard frumos si vechi, iar copacii mai cresc, piatra nu.

Apoi au desfiintat si ultima sansa pe care le-am dat-o, in momentul in care au daramat si zidul cel vechi. In locul lui au pus o plasa mare, acoperita cu un plastic alb si au aparut muncitorii care te taxau verbal daca indrazneai sa te uiti vreodata la casa frumoasa din spate. In salopetele lor jegoase, stateau de doua zile pe strada asta si interziceau vizionarea casei care fusese acolo toata viata mea si inca vreo 100 de ani inainte de asta.

M-am resemnat, ca asa sunt oamenii si e pierdere de timp sa iti bati capul. A mai trecut un an. S-a adaugat un far care sa le lumineze curtea si, fara urma de grija, ne matura si noua curtea si casa. Si o camera video, care batea tot la noi in curte. Apoi au construit un zid nou, identic cu cel vechi.

Dar omul se obisnuieste cu raul, asa ca dupa o vreme am uitat si de asta.Dupa inca o vreme am vazut cum au ras un etaj al casei, ca s-o inalte, si am renuntat de tot. Am lasat casa in tranzitia ei trista.

Ultima chestie pe care am observat-o intamplator a fost ca si-au pus un fel de reflectoare pe casa, care lumineaza noaptea ca la muzeu. Trecand de kitsch, de penibil si patetic, mi s-a parut cretin sa interzici sa privesti o casa si apoi sa pui reflectoare pe ea, ca sa vada toata lumea cum ai distrus-o.

Pana azi am ignorat-o cum am putut. Soarele batea puternic si lumina frumos toata strada. M-am uitat in stanga, spre alta casa veche si am admirat castanul din fata ei, mare, impunator, care a inceput sa inverzeasca. Apoi m-am uitat in dreapta, spre o casa noua, pe care au pus iedera, si in fata careia creste alt copacel, mai mic, dar cu promisiunea aceluiasi verde. Fara voia mea, m-am uitat in fata mea si am vazut casa cea golasa, dezvelita, vopsita intr-un roz-gri prafos, fara nici o urma de verde pe langa ea si mi-am amintit si de etaj si de gard si de copaci si de reflectoare si de tot. In momentul ala, am simtit ca ma uit la un fel de monument inchinat modernitatii, care a demolat tot ce era vechi doar pentru ca ce e vechi, clar nu mai este bun. Ma uitam la o gramada trista, luminata intens, ca sa vada tot poporul ce casa frumoasa e acolo. Si am observat o casa chinuita si mutilata, obligata sa pozeze frumos pentru public. Ca-n viata…

Bucurii de iarna

Mare bucurie, mare, ninge in Bucuresti! Bine, ninge in aproape toata tara, dar marele eveniment e ca ninge in capitala. Aia europeana in acte. Asa ca tre’ sa ne comportam ca atare.

Trebuie sa recunosc ca putina panica in sensul asta n-a facut rau. Fata de prima ninsoare serioasa de anul trecut, de data asta autoritatile s-au prins ca ninge chiar in ziua cu pricina, nu trei zile mai tarziu. Nu, pe stradute (chiar daca sunt in cartiere din centru) n-a aparut nici o deszapezitoare, dar nu-i problema, ne facem noi carare, ca de fiecare data. Probabil e prea devreme pentru asta; ca sa se deszapezeasca, clar trebuie sa fie o cantitate masiva, sa nu munceasca degeaba. Dar s-au luat masuri. S-au umplut intersectiile cu politisti.

„- Permiteti sa raportez, ninge in capitala!”

„- Si? S-a blocat circulatia?”

„- Nu, inca se merge bine…”

„- Trimiteti politistii in intersectii!”

Si asa am dres-o. S-a fluidizat circulatia pe timp de iarna sub forma unor cozi agitate si luminoase. Participantii la trafic sunt mai in siguranta acum pentru ca, ei bine, stau. Asta ar trebui sa-i scuteasca de majoritatea pericolelor.

Restul oamenilor, fericitii care nu merg cu masinile, fac plimbari romantice prin viscol sau asteapta RATB-ul. Tramvaiele de la Unirii s-au oprit si au facut coada, de emotii.

Insa Bucurestiul pe timp de iarna vine si cu alte bucurii, pe langa interesul vadit al autoritatilor. El, orasul, s-a gatit fix la timp ca sa primeasca ninsoarea asta, ceea ce se potriveste destul de bine – luminite, zapada, oras ca-n basme.  Nu zic nimic de conurile dubioase de la Universitate, pentru ca sunt cele mai ciudatele decoratii pe care le-a aruncat Bucurestiul pe el de cand a inceput moda asta. Sunt colorate, sunt multe, sunt ciudate si gata. Mai important mi se pare ca si Piata Unirii s-a gatit. In roz aprins. Ca e o culoare care reda miracolul Craciunului, evident. Si uite asa, fantana principala de la Unirii lumineaza fuchsia, ceea ce contribuie enorm la imaginea de oras in prag de apocalipsa. Adevarul e ca, daca anul asta vrea sa concureze la iarna apocaliptica, concurenta e mare datorita anului trecut, in care simteai ca se termina lumea. Sau ca ti se termina tie viata, fericirea, rabdarea si iarna tot continua.

O alta chestie de care sunt foarte mandra e noul pavaj de la Unirii, neterminat, desigur, ca daca ninge si nu da nimeni zapada (cum ne-am obisnuit), se face stratul uniform. Eh, pavajul asta e clar in stil Bucuresti. In primul rand, dupa cum am zis, nu e terminat. Asta e o semnatura puternica de Bucuresti. Apoi, toate bucatile alea sunt aruncate la misto, sunt inclinate, lipite prost. Adica arata a munca de mantuiala, potrivita centrului orasului. Cred ca a fost teribil de greu sa puna un pavaj drept la campie, pe un trotuar, ca stim cu totii ce capcane arhitecturale sunt trotuarele astea drepte. Nu te pui cu ele… Inca nu mi-am dat seama daca se aluneca pe ele, asta ar fi un bonus extraordinar. Pe alea din cartierul meu se aluneca fain, ele fiind probabil furate dintr-o tara calda, unde nu se pune problema zapezii sau inghetului.

Singura bucurie pe care orasul inca nu si-a putut-o aroga a fost sa-mi vad cainele, care e oricum cat un bulgare de zapada (gri-murdar), sarind in prima zapada din viata ei, croindu-si drum cu capul prin nameti si inghitind munti de zapada. N-am vazut pe nimeni sa se bucure atata de zapada, nici in filme, asa ca ea m-a convins. Cat am stat in curte, cu zapada pana la jumatatea gambei, alergand pufuloiul gri, care abia se vedea de fulgii mari si stralucitori care tot cadeau, m-am bucurat si eu un pic de prima ninsoare.

Cretini de Bucuresti – the neverending stories

Sa traiesti in Bucuresti, am mai zis, e lucru greu. Pana te obisnuiesti iti ia o vreme, chiar daca te-ai nascut aici (si inca n-ai luat-o la fuga spre locuri mai faine). Pana inveti sa apreciezi cate ceva din el dureaza si mai mult. Dupa ultimele zile am ajuns sa cred ca Bucurestiul e un oras psihotic. N-oi sti eu multe despre patologie, dar… Cred ca asta e. Oricum patologia e in floare aici. Am senzatia ca traim intr-o psihoza cu episoade din ce in ce mai intense. Nu mai exista contact cu realitatea, alergam in toate partile si nu ne dam seama niciodata de limitele halucinatiilor noastre. Ne punem singuri ziduri de jur imprejur si apoi ne izbim de ele din ce in ce mai tare.

Prima chestie halucinanta a fost cu RATB-ul. „Don-soara, va rog sa nu vorbiti, ca dumneavoastra aveti abonament. Numa’ prietena dumneavoastra nu e in regula si tre’ s-o amendez”. Cu RATB-ul am eu probleme de cand ma stiu, dar ieri a intrecut orice limita. Incepand cu discutiile psihologice cu „ce credeti, ca nu v-am vazut ca va prefaceati ca va cautati abonamentu’? Eu stiam ca n-aveti abonament, da’ va prefaceti!” Sigur ca da, parca era o vorba pe un blog – dinozaurii au disparut in timp ce o femeie isi cauta in geanta. Asa ca ofera-mi niste timp sa separ depozitele en-gros din rucsac. „Da, dar v-am dat abonamentul. Si avea si bani pe el. Asta nu va distruge putin ipoteza?” „Aaaaaaaaeeeeeeemrrrrr”. Bun. Continuand cu o mica discutie despre dreptate – n-oi sti eu multa filosofie, dar sigur-sigur e vorba de dreptate cand te chinui sa validezi o cartela intr-un sistem stricat, iar agentii sistemului vin sa-ti dea amenda pentru asta? In fine, bani pierduti, concert pierdut, noi sa fim sanatosi, in timp ce ambitiosii controlori se mandresc ca au mai amendat pe cineva si au salvat Bucurestiul, one ticket at a time. Aici ar fi o mie de lucruri de spus – in timp ce altii il pacaleau pe domnul frustrat de ieri, noi stateam si plateam abonamente si eram de rasul prietenilor nostri. Nu-i nimic, tot din fraierii care platesc abonamentele se aleg si fraierii de amenda. Daca era un grup de baieti mai bronzati in locul nostru (cum s-a intamplat la prima mea amenda) nu se atingea nici dracu’ de ei. Da’ asa arata dreptatea la noi. Amenzile sunt sanctiuni ce regleaza comportamentul in baza unor norme (hai ca sociologia mi-a placut). Cand normele sunt respectate, dar sistemul e gresi-… Ah, stai, asta e paradigma romaneasca. Cui ii pasa de ce e gresit? TU esti bun de plata. Punct.

Eh, si asta a fost abia prima parte.

A doua parte a fost intr-un mediu cu care nu sunt familiarizata – xeroxul. Fiind perioada de „flacarile iadului numit licenta”, tre sa alergam ca idiotii intr-o mie de locuri ca sa facem rost de 1543 de acte cu 2373 de copii, legalizate, nelegalizate si asa mai departe. Pentru ca dam la Timisoara, toate trebuie sa fie gata AZI, cu 25 de zile inainte de examenul propriu-zis de licenta. Si asa se face ca eram la un xerox de la universitate, cu puiul si comoara mea, numita licenta, la care am muncit de mi-au crapat psihicul si fizicul. Toata ingrijita, paginata, numai buna de copertat si legat si trimis la Timisoara in DOUA exemplare. Domnul de la xerox n-a fost de acord cu asta… Drept urmare, mi-a facut primul exemplar, dar cand a ajuns la al doilea a avut un fel de cadere nervoasa, mi-a sfasiat foile si mi le-a pus in brate. M-au apucat toti dracii si am inceput sa tip la el ca descreierata, ca totusi, aia era licenta mea si el mi-a dat-o inapoi cu gauri ca sa fac CE cu ea?! N-a avut un raspuns clar pentru asta, a zis ca el nu poate si sa-mi iau foile (am primit doar 15 din 28, toate amestecate si franjurite de la spiralele bagate si scoase) si gata. Dupa ce m-am calmat putin, mi-am dat seama ca bine ca erau doar foi si ca aveam inca vreo 4 variante de back-up. Cum era daca mergeam cu calculatorul la reparat, angajatul avea o cadere nervoasa si incepea sa dea cu ciocanul in el si sa mi-l dea pe bucati inapoi? Sau daca vroiam sa duc masina in service si ma trezeam ca il apuca nebunia pe mecanic si incepea sa dea cu barosul in masina? Adica stiu ca-s foi, dar, psihologic vorbind, cam asta e echivalentul. De-aia au succes resursele umane, ca incearca sa previna angajarea unor oameni de genul. Si e un xerox in care au intrat 3 oameni, pe rand, intr-o jumatate de ora. Nu trebuie sa controleze avioane, masini grele sau reactii chimice intr-o centrala nucleara.

Asa ca miroase a nebunie in aerul deja fierbinte al verii. Bucurestiul devine din ce in ce mai greu de suportat. Ma intreb cat mai dureaza pana incepem sa ne injunghiem de nervi in trafic, toata lumea pe toata lumea. Ce zombie apocalypse?! Vino sa traiesti in Bucuresti, locul in care cretinul prospera si evolueaza in noi si noi etape de cretinism. Locul in care povestile de genul asta nu numai ca nu se termina, dar avanseaza si devin din ce in ce mai complexe si mai absurde. Locul in care suntem niste soricei maniacali care au intrat intr-o frenezie a distrugerii. Asa ca aici trebuie sa ii acord iar meritele lui Goethe, care s-a prins ca „We do not have to visit a madhouse to find disordered minds; our planet is the mental institution of the universe”.

%d blogeri au apreciat asta: