Arhive blog

Anybody stealing Christmas this year?

Nici nu stiu ce sa mai zic despre Craciunul asta. E o sarbatoare de care ma tem si fug, insa oricat as incerca sa o evit, tot da de mine cumva. Ca-n viata.

Pana la urma, niste cumparaturi mi-a cam placut sa fac. O decoratiune sub forma de turturi verzi tot am luat. La luminite m-am holbat. Brad am cerut si am si primit, iar la un moment dat va fi si impodobit. Pata de pe tavan s-a estompat (zile multe si fericite sa aiba Mioara, datorita careia a avut loc acest miracol). Niste cadouri am luat, ba chiar, pentru toata-toata lumea, ca in nici un an de dinainte. Am tot batut orasul (si prin „orasul”, inteleg centrul vechi, Unirea, AFI, Liberty si o parte din Buzau, care evident nu e in Bucuresti, dar nu se mai pune) si ma simt ca o enciclopedie ambulanta a produselor de sezon. Pe scurt, in centrul vechi sunt obisnuitele tampenioare simpatice de la targul bisaptamanal de acolo, plus miere geniala, de menta, de coriandru si tot asa. Si sapunuri cu miere si alte chestii (cimbrisor, my personal favourite) care miros foaaarte fain si mi-au cam alunecat din mana, deci presupun ca erau grase si destul de naturale asa, nu ca m-as pricepe prea tare. Aaaa, si bombonele cu miere si caramel, lamaie, eucalipt, ghimbir, menta si cine stie ce altceva. Buuuuuun… In AFI sunt haine, multe, peste tot, multe din ele reduse, dar, pana la urma, in ultimii ani, hainele la noi se tot reduc asa random. Tot aici sunt si singurii clopotei pe care ii suport, sunt vreo 6 pe un bat colorat si se aud incet si delicat. In Liberty sunt obiecte. And by that, I mean random stuff you can buy, clothing not included. In Unirea sunt cosmetice. Din pacate, nu mai exista Big Shop, ceea ce e trist, pentru ca acolo am gasit cea mai buna crema pentru maini, de-aia de-ti lipea la loc pielea dupa chinurile iernii. Testata pe multe maini sensibile si ranite; multi oameni vor suferi in absenta ei.

Colindele tot nu pot sa le ascult; tot ce e muzical din perioada asta ma zgarie pe creier intr-un mod greu de suportat si imi provoaca niste spasme ocazionale, ca sa arat ca un nebun in toata regula. Detest Craciuneii decorativi in continuare, in orice forma s-ar afla ei. Detest si clopoteii, aia nu intra nici macar la muzical, sunt doar chin, chin, chin si iara chin. Zapada nu vreau, decat un peticel mic, in care sa-l pozez pe Pushu, sa vad daca arata ca neamul lui de norvegieni de padure in mediul natural. Oamenii tot nu-mi plac.

Mi-a cam placut sa gatesc pentru sarbatorile astea. Cred ca venise momentul initierii in tainele bucatariei adevarate, aia pe care o inveti de la bunica, in apropierea unor sarbatori, ca atunci gateste ca pentru armata. Asa ca azi m-am initiat in sarmale (am creat aproape jumatate de oala, cot la cot cu bunica, spre surprinderea si mandria ei) si m-am semi-initiat in taina piftiei. Mai am mult de invatat acolo, da’ reusesc eu cumva. Ca si oamenii astia de gatesc bine, nu lasa de la ei, n-ai vazut asa ceva! Mereu te pacalesc cu ceva, iti distrag atentia si te trimit dupa cai verzi pe pereti, timp in care ei mai arunca in oala magica un ultim praf de ceva obscur si misterios care da apoi tot gustul mancarii.

De scrisoarea pentru Mosul am uitat complet, ceea ce e foarte neobisnuit din partea mea. In general, am liste mentale pregatite cu tot ce-mi doresc, ca doar tre sa fiu eficienta la capitolul asta. Stiu macar ca imi doresc sanatate, ca-i buna la casa omului si m-am saturat sa ma simt ca o babuta de 70 de ani. Imi doresc si liniste si pace, am obosit sa ma agit degeaba si m-am cam plictisit de nevrotism, dati-mi o tulburare noua. Haine am, multumesc, aici am dres-o. N-am dulap pentru ele, though, so fix this. Licenta ar fi utila, thank you very much. La fel si cateva sticle de alcool. Si voi face o chestie noua anul asta, as vrea sa-i dau Mosului un cadou. As vrea sa ii ofer toata ingrijorarea si atentia si interesul pe care le-am manifestat fata de chestii, oameni, evenimente, situatii anul asta. Intr-o cutie mica si stralucitoare. Poate sa-i dea si foc din partea mea dupa ce o primeste, not my problem anymore.

Toate ca toate, dar Craciunul asta il astept usor si calm. Nimic nu va schimba faptul ca, in adancul meu, il detest, dar poate n-o sa se prinda si anul asta si o sa ma lase in pace. In copilarie ma entuziasmam teribil de Craciun – cadouri, jucarele, luminite, mancare si alcool, ce mai poate sa-si doreasca un copil? Bine, cu alcoolul nu aveam nici o treaba, dar era acolo. Si stiam ca e important si parca avea o prezenta asa impunatoare, mai ales ca in amintirile mele apar niste sticle foarte mari, una din ele umpluta cu ceva albastru. Le priveam de departe, cu mult respect, erau ceva misterios si putin periculos, impresie cu care am ramas, probabil, cand am vrut sa gust din chestia albastra si m-a usturat limba crunt, si a trebuit sa imi torn apa in gura cu cea mai mare cana pe care am gasit-o, poate doar-doar usturimea s-o duce cu potopul.

Dupa o vreme, am crescut si dupa cateva evenimente triste din viata mea si dupa ce am aflat intr-un mod lipsit de delicatete ca Mos Craciun e la fel de real ca basmele pe care le citesc, am renuntat la Craciun. Adica da, il serbam in fiecare an, musafiri, mancare, alcool, cadouri. Doar ca n-a mai fost niciodata la fel. Si, la un moment dat, pe la inceputul facultatii, m-a apucat subit entuziasmul pentru Craciun. Am incercat sa fac totul ca la carte, cumparaturi, cadouri, mancare, alcool, traditii, brad, peace and joy in the world. Sigur ca da, ala a fost cel mai de rahat Craciun ever, cu toate prostiile, incepand de la certuri, continuand cu bradul imens care tot cadea, impodobit cum era, nenorocitul si nerecunoscatorul, si pana la pata de pe tavan, de deasupra capului meu, facuta de zapada topita infiltrata prin acoperis care curgea pic-pic infiorator de aproape de prelungitor. Si da, intr-adevar, bradul s-a dus, certurile s-au sters, dar pata aia nenorocita si mare a ramas. Ingalbenita, sfidatoare, singurul element imperfect din refugiul meu. A reminder of what Christmas means to me, one that I used to see every morning.

Asa ca nu e de mirare ca n-am mai avut deloc sperante pentru urmatorul Craciun. Astuia nu i-am dat nici o sansa. L-am desfiintat de la bun inceput si l-am refuzat cu hotarare. Eh, certurile au fost, nervii au fost, dar it all turned out well in the end. Poate n-a fost Craciunul clasic, dar a fost un Bloody Mary (sau mai multe) la 3 dimineata dupa ce am plecat de acasa. Close enough.

Asa ca anul asta sunt neutra fata de Craciun, nu incerc sa il provoc in vreun fel. O sa stau cuminte, o sa fac ce face si restul oamenilor si o sa sper sa ma pierd in multime, departe de furia miracolelor Craciunului. O sa fiu less of a Grinchess, but less of a Christmassy person as well, which basically means I’m going to be less of anything. Poate e cel mai bine asa, poate am nimerit o cale nefortata spre iesirea din tipare. Si de aici incolo, ce-o fi, o fi.

Anunțuri

Anti-Bucuresti

Se presupune ca ma bucur ca am ajuns acasa, ca doar sunt o persoana comoda care se desparte cu greu de camera ei verde. De data asta, nu e asa. Nu ma mai asteapta nimic interesant aici. Lucrurile la care nu am vrut sa renunt pentru a ma muta in Sibiu se imputineaza si isi pierd din valoarea initiala. Nici centrul vechi nu mai e ca la inceput, s-a dus locul de chiul; acum e locul in care merge toata lumea, e imbulzeala, e aproape pitzi. Cladirile prafuite stralucesc, in loc sa ramana vechi si particele de istorie bucuresteana. Mie imi placeau santurile alea imense si podurile subrede din lemn pe care alunecam cand ploua sau cand ningea.

Si am sperat ca o sa se schimbe, ca or sa iasa la iveala lucruri frumoase din orasul asta. Dar nu, parca s-a acoperit cu un strat de poleiala tot jegul si gata, s-a rezolvat problema. Bucurestiul este un oras infect. Imi pare rau ca spun asta. E un oras in care nu poti sa arati nici bine, nici rau. Nu poti nici sa te acoperi din cap pana in picioare, nici sa te descoperi de tot. Nici o culoare nu e potrivita. Nimic nu te scapa de cei de pe strada. Iar anii de gesturi politicoase din partea mea nu dau roade. Cum a fost, de exemplu, azi, cu un vanzator scapat de sub control. Eram la Traian, am vrut sa iau o ciocolata si am intrat in primul magazin. Am cerut ciocolata, am scos banii sa platesc si mi-au picat ochii pe alta ciocolatica. Asta, din pacate, parea sa fie ultima, usor strivita in vitrina si foarte prafuita. Eram obisnuita cu o reactie care de data asta nu a aparut, ma asteptam ca vanzatorul sa imi spuna ori ca mai are in spate altele, ori ca nu poate sa mi-o dea pe cea din vitrina pentru ca e veche/batuta de soare/whatever. In absenta oricarui raspuns, am indraznit sa intreb daca e veche. Lucru care se pare ca i-a provocat o usoara criza de isterie, pentru ca timp de cateva minute nu a facut altceva decat sa urle in mod repetat la mine, rosu de furie, „Ce intrebare e asta?!”. Am iesit in fuga, lasand ciocolata acolo, de teama sa nu se arunce peste tejghea la mine. Pe moment, a parut oarecum amuzant. Acum stau si ma gandesc… Nu e normal sa imi fie frica sa intru intr-un magazin. Nu e normal sa pun o intrebare despre un produs si sa ma trezesc cu tipete isterice si cu amenintari violente.

Nu e normal sa imi fie frica in general. Frica sa ies pe strada, sa umblu prin diverse locuri, sa trec printre anumiti oameni. M-am saturat de necesitatea de a baricada toate usile si ferestrele, indiferent daca e zi sau noapte.

Asa ca nu, multumesc, vreau o pauza de Bucuresti.

Liber la dulciuri

S-au intalnit, intr-o seara oarecare de vara, 5 oameni la dieta sau la incercari de dieta. Au iesit frumos in centrul vechi, si-au comandat o salata si o apa plata, dupa cum era de asteptat, si au inceput sa discute despre tips&tricks in dieting. Dupa care cineva a intors discutia intr-un mod cu totul neasteptat si au urmat 30 de minute in care s-a vorbit doar despre ce si-ar dori sa manance. Oh, si cate s-au spus… Dulciuri, nedulciuri, MC, KFC, chinese, all you can eat, mancaruri de la noi (la noi de ce nu exista all you can eat?), de pe la altii, ce au gatit, ce n-au gatit. Tot ce nu isi permiteau sa manance in viata de zi cu zi a fost verbalizat si metaforizat si descris amanuntit.

Si cand discutia era in toi, cineva a plecat pana in locul ala unde se reveleaza chestii oamenilor. Cand s-a intors, ne-a impartasit ce i se revelase – hai sa strangem toti bani, sa mergem intr-un non stop si sa ne luam tot ce ne dorim in clipa asta. Ochii celor de la masa s-au facut cat farfuriile si parca ghiceai in spatele lor forme de ambalaje si fel de fel de dulciuri. Zis si facut, au cerut nota intr-un suflet si au plecat la cel mai apropiat magazin, unde au umplut o punga de dulciuri la care s-a anexat o apa plata ca sa nu isi piarda complet respectul de sine si au poposit pe treptele muzeului. Au respirat profund, privind bogatiile. Dupa care s-au aruncat asupra dulciurilor ca vulturii. Au urmat 10 minute linistite, intrerupte din cand in cand de cate o molfaiala delicata, de cate un fosnit suav de ambalaj sau de cate o mantra plina de speranta (nimic din ce mancam nu se depune). La final, cu totii erau fericiti, priveau in gol, zambind. Cand au reusit sa articuleze cuvinte din nou, au planuit ca acest ritual sa devina unul terapeutic pentru ei si sa-l repete din cand in cand.

Apoi, la final, omuletul mic din ei, cel responsabil cu dieta, a adus o urma de vinovatie pe fetele lor multumite. Asa ca s-au aruncat iar, de data asta asupra ambalajelor goale, sa vada continutul caloric… S-au facut calcule disperate, s-au aruncat priviri si apoi s-a ajuns la un total. 3500. In 5 persoane. Deci vreo 700 de fiecare. Si atunci, amintindu-si ca in ziua respectiva mancasera doar o salata sau doar un amarat de piept de pui la gratar, au redevenit fericiti.

Zi verde :D

Yep, 17 martie, St. Patrick’s Day si, desi nu sunt din Irlanda (desi mi-as dori), o serbez si eu. Nu de alta, dar mie mi se pare genial sa existe o  zi in culoarea ta preferata :D. Asa ca ziua asta ma bucura. De obicei.

As fi vrut sa merg in centrul vechi, unde e azi un spectacol in aer liber dedicat acestei zile (muzica traditionala irlandeza, rock-celtic, spiridusi, tot felul de chestii faine pt. mine), dar… e una din zilele alea in care sunt multumita ca am ajuns acasa. As fi vrut sa beau macar o bere neagra, in onoarea zilei, dar… Eh, cu berea poate se rezolva cumva :)).

Doar ca nu pot scapa de statistica. Nu pot sa o las la facultate, o iau cu mine acasa. Am ajuns sa am cosmaruri cu seminaristul pe care il adora cateva colege de-ale mele. Cosmaruri in care refuza sa ma bage in examen, deoarece am intarziat cu tema sau chestii d-astea. Si daca merg la spectacol sau ies sau whatever in seara asta, chiar o sa intarzii cu tema aia minunata si atunci totul o sa se transforme in realitate… Bine, nu chiar, dar asta e impresia mea. Nu stiu de ce m-a prins atat de rau statistica, poate pentru ca toata lumea din jurul meu vorbeste numai despre asta si despre teme si proiecte si partiale si… La un moment dat, m-am lasat prinsa si aia e. Acum ca am realizat asta, ma astept ca in zilele urmatoare sa imi treaca :)).

In fine… Poza draguta de St. Patrick’s.

Coffee, fog and boiled wine

Dimineata, ma dau jos din autobuz si eventual ridic si privirea din pamant ca nu-s emo. Era o ceata deasa in toata Piata Unirii, nici nu se vedeau cladirile din partea cealalta a Pietei. Ciudat, totusi autobuzul a trecut prin Piata si mi s-a parut totul normal.

Adica stai… Eu primesc si tumbler si ceata? Serios? Nu creeeed. Imaginea a fost minunata, eu cu jacheta mea british, cu o cafea in mana, mapa verde in cealalta, mergand prin ceata spre metrou.

Apropo de cafea: uitasem cum se simte o cafea cand ai dormit doar 2 ore in noaptea precedenta. Si in cea de dinainte. Si in cealalta. Uitasem gustul de cafea fierbinte pe frigul de afara. Intr-adevar, uitasem de ce a trebuit sa ma las de cafea pana la urma…

Iar seara am baut un vin fiert in centrul vechi, impreuna cu o prietena din Sibiu… Un mod minunat de a incheia o zi buna.

Si astea toate sunt lucruri mici, acele lucruri mici care ma bucura. Sunt lucruri pe care am invatat sa le apreciez in timp, pentru ca inainte le ignoram complet. Sunt, uneori, singurele lucruri care mai raman.

Traditii urbane de Craciun

Treaba cu traditiile de Craciun din Bucuresti e ciudata pentru ca difera de la loc la loc. Avem traditionalistii care inca respecta obiceiurile inradacinate, dar sunt si occidentalistii care au preluat tot felul de obiceiuri din exterior. Oricum ar fi, in fiecare loc e un intreg spectacol, indiferent de maniera abordata. Chiar daca de multe ori sunt doar pregatiri de dragul pregatirilor, tot procesul asta te prinde. Si nu poti sa te abtii de la participare. Si da, exista discutia aia cu Craciunul comercializat, cu pierderea esentei si asa mai departe. Eu cred ca tine doar de tine daca il consideri asa sau nu. Ca nu iti serbezi Craciunul la TV sau in piata, ci cu oamenii apropiati tie.

Ca traditie pe care am observat-o eu „la oras” ar fi, pentru inceput, ciocolata calda cu scortisoara, bauta intr-o cafenea din centrul vechi. Desi chestia asta incepe de cand se lasa frigul si localurile isi inchid terasele, retragandu-se inauntru, in preajma Craciunului se intampla tot mai des. Deoarece Craciunul are gust de scortisoara 😀

Vinul fiert, impartit cu prietenii, inchisi cateva zile in casa pentru rezolvarea unui puzzle imens. (De cativa ani caut puzzle 3D si nu gasesc nicaieri :(…) Sau inchisi la un maraton de filme. Sincer, nu prea conteaza activitatea in sine, ca e rezolvat de puzzle sau maraton, ci faptul ca oamenii se strang ca sa petreaca timp impreuna.

Cumparaturile nocturne, al caror fan sunt. Pentru ca noaptea e mult mai liber, pentru ca e mai liniste si pentru ca arata altfel. Si, pana la urma, e ceva nou.

Cadourile – mai nou, targurile de cadouri care mi se par o chestie minunata. Pentru ca toate chestiile de acolo sunt meaningful si pentru ca ai de unde alege.

Bradul – impodobirea lui e o chestie care difera cel mai mult de la loc la loc. In primul rand, pentru ca unii nu isi mai iau brad si decoreaza prin casa. In al doilea rand, pentru ca unii il impodobesc cu o saptamana inainte, sa fie asa pe tot parcursul perioadei, iar altii il impodobesc cu cateva zile inainte sau chiar pe 24. Si apoi, mai e chestia cu cadourile. Cand vine Mosul? Ei bine, la unii vin treptat: uite masinuta asta, ti-o dau in avans de Craciun. La altii vine in seara de 24, dupa ce a fost impodobit bradul. Si mai e varianta cu venitul in noaptea de 24 si 25, cadourile fiind desfacute pe 25. Preferata mea e cea cu 24 pentru ca nu am suficienta rabdare sa astept pana pe 25 😀

Petrecerile – fie cele facute special de firma, fie cu prietenii sau cu familia. De cativa ani incoace, se poarta petrecerile de Craciun, nu doar de Revelion. Pentru cadouri se face tombola, bradul e adus si impodobit de cativa si tot asa.

Mie cel mai fain mi se pare sa faci toate chestiile astea cu oameni care iti plac. Sa te pui cu ei la impodobit de brad (baietii sa aduca bradul in casa), fetele sa se ocupe de bunatati, iar cadourile sa fie de la toti pentru toti. Sincera sa fiu, e cam al doilea an in care ma entuziasmez de Craciun. Am zis sa ii dau o sansa. Sa vedem cum o sa fie anul asta 😛

%d blogeri au apreciat asta: