Arhive blog

The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Concertul vietii

Primul mare concert la care am fost a fost AC/DC in 2010. A fost incredibil. Si, de atunci, n-am mai putut sa ma opresc. Am mers la ce concerte si festivaluri am apucat, pentru ca toate mi se par niste experiente incredibile. Sa vad niste oameni cu care au crescut parintii mei sau care sunt cunoscuti si apreciati de milioane de fani in toata lumea a fost ceva ce n-o sa pot uita. Si, uneori, parca de-aia ne chinuim in viata asta: sa avem si noi niste lucruri de neuitat.

Pe 5 februarie a fost concertul Slash, pe care l-am asteptat emotionata. Am reusit sa iau biletele in ultimul moment si, desigur, nu am luat bilete in fata, asa cum imi promisesem mie, pentru ca se vandusera de mult. Dar nu-i nimic. Chiar daca locurile pe care le gasisem erau foarte bune si pe partea dreapta, unde sta el sa cante, atunci cand a inceput concertul oricum am mers pe coridorul gol, cat de in fata am putut. Unii se gandisera deja la treaba asta si au asteptat in fata de cand au intrat in sala pana a aparut Slash. In orice caz, multumita antrenamentului meu de la festivaluri, fara sa fiu nesimtita si sa ma imping, am reusit sa ajung undeva la 10 metri de scena si de Slash. Ceea ce nu pot spune si despre restul animalelor.

O mana de copilite de 14 ani se impingeau innebunite fix pe ultimele 2 piese de la bis, calcandu-i in picioare pe toti ceilalti care statusera linistiti pana atunci. Mare, disperare, mare, sa inregistram neaparat pe samsungu s3 ULTIMELE 2 piese. Unde dracu’ ati fost pana atunci?!

Tot aici am avut confirmarea ca tehnologia a reusit sa si strice din experienta unui concert. Inteleg, cu totii vrem poze si cateva secunde de filmare dintr-un moment important sau cu o persoana importanta pentru noi. Ce nu inteleg este ce a avut cu noi omul care filma cu tigaia de ipad2, cu care reusea sa acopere cu mult succes juma de scena. Tre’ sa recunosc, pentru ca filma cu televizoru’, o bucata din concert am urmarit-o ca de pe un ecran special instalat. Ba chiar, intr-un moment, nu i-a mai ajuns tigaia si a scos si telefonul, pe care l-a proptit de tigaie si a inceput sa inregistreze si cu el.

Ah, da, ghinionista cum sunt, dupa ce am reusit sa fac 2-3 poze, a venit nenea de la securitate sa ma anunte ca n-am voie cu aparat foto, desi in anuntul cu regulile de la concert scria ca nu ai voie cu aparate profesionale sau cu camere video. Aparatul meu, saracul, nu e nici una, nici alta. Desigur, tigaia n-a primit nici un repros. Am citit pe metalhead.ro ca i-au cerut si lui Miluta Flueras sa nu mai pozeze. Sigur ca da, de ce sa pozeze unul din fotografii evenimentului? Nu! Sa pozeze ala cu tigaia. Si tutele cu s3.

Acest eveniment a avut loc in interior, cu perchezitie, alcool foarte putin si cu confiscat brichete (Nu va faceti griji, de ce i-ar trebui unui fumator bricheta? Si ce daca era bricheta cu care am fost la ost fest?), dar nu si chibrituri, ca alea nu tot foc fac. Doamna de la securitate chiar era draguta si parea sincer interesata de bunul mers al lucrurilor. Ziceam ca am tot fost la concerte in ultimii ani. In aer liber, imbulzeala, cu oameni beti si uneori dubiosi in jur, cu lucrurile in rucsac pentru ca eram in alt oras. Cu toate astea, pana la acest eveniment super securizat de interior, nu mi-a disparut nimic. Dar toate lucrurile au un inceput, asa ca cineva mi-a furat esarfa aproape din mana, ea fiind bagata pe o maneca pe jacheta pe care o tineam in mana. Acum, ce sa zic, daca cineva chiar a reusit sa vada o esarfa neagra, in intuneric, cu pipite innebunite in jur care lovesc cu copitele, norocul lui. Pe de alta parte, sper sa se stranguleze cu ea.

N-am crezut ca o sa am norocul ca Slash sa vrea sa-si puna concert in Bucuresti, nu la asa un timp scurt dupa ce in vara imi redescoperisem pasiunea pentru el si ii citisem autobiografia din scoarta in scoarta. Si n-am crezut nici ca o sa pot sa stau atat de aproape incat omul ala din poze si postere cu Guns o sa capete forma si viata si o sa fie mai mult decat o silueta in 2D. Si n-am crezut nici ca o sa aud melodiile alea cunoscute cantate live identic cu ce stiam eu de pe cd-uri. Si atunci am mai inteles inca o data la ce chin mi-a supus urechile dj ashba din guns, care rata notele si canta stramb.

Slash a cantat impecabil. Cu el acolo, m-am simtit mai mult ca la un concert Guns, decat am facut-o in vara cand a venit Axl la Bucuresti. Nu cred ca a fost un concert la care sa-mi fi dorit sa merg mai mult ca la asta. Doua ore am fost in transa. Din pacate, uneori si cuvintele sunt goale. Ma uitam la pustiul care statea in stanga mea, era transfigurat. La fel si doamna din dreapta mea. Si cuplul din spate. Si ma gandeam ca, in mare, asa aratam toti. O gramada de oameni cu ochii cat farfuriile, cu gura usor deschisa a surpriza, inerti, din toti iesind un val de zgomot la intervale neregulate. A fost ireal.

Astazi omul asta incredibil implineste 48 de ani – sper sa aiba in fata cat mai multi, in care sa faca muzica asta minunata care sa imi miste universul interior in asa hal. La cat mai multe albume si concerte (mai ales in Romania) care sa-mi dea ocazia sa ma pierd prin alte timpuri si alte locuri. Sa curga pe internet filmari de la concerte (si poate si filmarile din anii 80′ care-s incuiate undeva) la care sa ma uit cand o iau razna, sa ma linisteasca la cap.

Happy birthday, Slash!

Slash

Iar in sesiune

Si s-a terminat pauza. Vine sesiunea. Joi vine. Concertul AC/DC a fost ultima iesire, ultima gura de aer proaspat inainte de luna de captivitate. Macar tine doar o luna, ceea ce inseamna ca o sa fiu gata la timp pentru Metallica. 🙂

Apropo de AC/DC, pentru o cronica mai coerenta a concertului, vedeti pe metropotam. :)) Ideea e ca a fost incredibil si ca putea sa si ploua sau sa ninga sau cine stie ce dezastre naturale, si noi tot bine ne simteam. Iar oamenii au fost minunati si momentul care mi-a demonstrat asta a fost cand se atentionau unii pe altii sa nu se impinga in noi. Ceea ce pentru mine, un om caruia i se mai declanseaza atacuri de panica in multime, a fost perfect. Si persoana cu care am mers a fost minunata si ii multumesc pentru cadoul oferit :D. Si sonorizarea a fost super, avand in vedere ca ce am inregistrat si eu cu pinguinul se aude perfect. Eram convinsa ca o sa se auda nasol; nu ca m-as pricepe la asta, dar oricum. Clar, amintiri frumoase de tot de la concert. Incepand cu grupul de >35 ani care era in stanga noastra si care aratau si se simteau exact asa cum imi doresc eu sa o fac la varsta lor. Si care glumeau cu noi si radeau de cele doua fete care treceau prin fata noastra si care, vorba lor, pareau ratacite de la un concert Michael Jackson. In dreapta noastra era o familie, tatal, copilul de vreo 6 ani si unchiul sau ceva de genul. Lor le-am provocat o criza de ras in incercarea de a ma proteja de tzancul care a vrut sa se aseze pe capul meu. :)) Si pustiul de vreo 17 ani care avea ceva mai mult de 2 metri inaltime si era pur si simplu frumos. Si tipul cu ochii albastri care semana cu Josh din Lost, care ne-a zis ca s-a ratacit si caruia n-am fost in stare sa ii raspundem cu mai mult de un zambet larg. Nu de alta, dar in mintea noastra nu era alt raspuns decat: Lasa, ca te tinem noi aici. :)) Care pe moment a parut stalkerish, dar acum ca ma gandesc…Poate n-ar fi fost o idee atat de rea. :)) Si muzica, si She’s got the jack, si TNT, si You shook me all night long, si Highway to Hell. Si zeci de mii de oameni cantand din suflet, aplaudand entuziasmati, zeci de mii de oameni fericiti.

Asa ca da. De azi incepe programul intensiv de sesiune. Suc de portocale si ore lungi de invatat.

%d blogeri au apreciat asta: