Arhive blog

Patience? There is no time for that.

Cand  eram mica, am chinuit o floare. Eram in gradina de la bloc si florile abia imbobocisera, chestie care ma nemultumea. Mie imi placeau florile mari, deschise, in care sa-mi bag toata fata si sa ma umplu de polen. Asa ca am inceput sa trag cu degetelele mele mici si nepricepute de petale, incercand sa reconstruiesc ce era in capul meu procesul natural al infloririi. Atata doar ca il acceleram un pic, pentru ca nu mai aveam rabdare. Bobocii mi se pareau prea inchisi, prea secretosi, parca nu ofereau nimic. Iar eu eram convinsa ca tin ascunsa in interior florile si ca nu le dau voie sa se deschida. In final, ce am obtinut a fost un boboc sfasiat, deschis inainte de vreme, aratand departe de floarea la care ma asteptasem eu. Am simtit inutilitatea gestului meu si am incercat, in naivitatea mea, sa-l repar. Desigur, bobocul nu mai primea floarea inapoi. M-am rusinat si am fugit de planta pe care o chinuisem si am ocolit-o in urmatoarele saptamani, pana cand mintea mea de copil a uitat intamplarea.

Lectia asta de rabdare m-a urmarit pe tot parcursul vietii. Mereu m-am grabit sa ajung la rezultate, avand prea putin interes pentru proces. Procesele mi s-au parut niste lucruri necesare, dar enervante, pentru ca eu vroiam sa vad finalul, sa vad unde se ajunge. Fiind totusi preocupata de bunul mers al lucrurilor, incercam sa respect procesele, presupunand ca ele erau o parte esentiala din drumul spre rezultat. Probabil asta e unul din motivele pentru care am invatat sa citesc atat de repede. Eram atat de curioasa unde se ajunge cu totul si cum se rezolva, incat devoram paginile si, copil fiind, terminam o carte in cateva ore. Desigur, nu suportam sa citesc doar ultima pagina, deoarece simteam ca nu stiu restul, si tot ar fi trebuit sa o iau de la inceput, sa aflu totul, iar daca as fi stiut finalul nu prea mai avea rost pentru mine. Cred ca graba asta e unul din motivele pentru care m-am maturizat mai repede si am „ars” cum am putut copilaria; ca toata lumea, abia asteptam sa cresc si imi fixam date limita pentru diverse momente pe care le consideram puncte ale maturitatii. Tot din cauza asta cred ca s-a mutat Craciunul (partea cu cadourile) de pe traditionalul 25 decembrie pe 24 seara. Acum, in perioada asta, parte din mine abia asteapta sa vina 21 decembrie, sa vad daca se intampla ceva sau nu, si nu doar sub forma diverselor profetii, ci sunt curioasa daca lumea ajunge sa se distruga singura, crezand in diverse zvonuri, un fel de self-fulfilling prophecy. Relatiile le grabeam, pentru ca stiam unde se ajunge de fiecare data – la revedere si fiecare pe drumul lui. La filme abia aveam rabdare, pentru ca nu puteam sa le pun pe fast forward si sa si inteleg din ele ceva. De-aia mergeam repede, chiar daca eram la plimbare. De-aia nu suportam matematica, pentru ca niciodata nu ajungeam la vreun final. Cand jucam un joc, ma grabeam mereu sa fac nivelul maxim. La concerte asteptam sa cante melodiile mele preferate, cu putina atentie pentru restul. In discutiile cu oamenii am avut mereu prea putina rabdare pentru plangerile lor aiurite si puneam intrebari la obiect, ca sa aflu eu de ce si cum s-a intamplat nenorocirea. Oamenii, insa, n-au inteles niciodata asta si se enervau, crezand ca e un semn de lipsa de respect ca ii grabesc. Sau li se pareau importante niste chestii absolut irelevante pentru problema si nu puteau sa separe utilul de inutil. Adevarul e ca timpul trece, viata merge inainte si avem fix 5 minute ca sa aflam ce-ti preocupa psihicul, asa ca ori aberam ori trecem la subiect.

De multe ori, s-a intamplat sa o dau in bara. De obicei, cand vedeam potential in ceva sau, mai bine zis, cand vedeam ca se poate ajunge la un rezultat, de fiecare data fortam nota si grabeam procesul, pentru ca niciodata nu am inteles cu adevarat importanta lui. Niciodata n-am reusit sa inteleg ca oamenii au ritmul lor si ca descopera viata sau isi descopera propria persoana uneori mai repede, alteori mult mai incet. La fel de putin am inteles ca lucrurile, situatiile, evenimentele au momentele lor, pentru ca isi respecta un timp propriu, diferit de al meu.

In timp, am aflat ca sunt multe lucruri pe lumea asta pe care nu poti sa le fortezi, oricat de mult te-ai grabi sa vezi imaginea finala. Dar cel mai greu a fost pana am aflat ca pentru lucrurile bune trebuie sa ai cu adevarat rabdare. La asta chiar nu mai iese ceva bun daca fortezi nota, asa cum e la prajiturile perfecte care dureaza fix cateva ore si, daca le scoti din cuptor mai devreme, le mananci nefacute. Sau la oamenii care vin in viata ta atunci cand te astepti mai putin si te surprind, tocmai pentru ca sunt atat de diferiti de asteptarile tale si, totusi, se potrivesc atat de bine in peisaj, incat te intrebi cum de n-au existat acolo de la bun inceput.

Dupa ce am trait accelerat, am inceput sa ma fortez sa o iau mai usor, sa traiesc in prezent si toate alea. Evident, cand te fortezi sa faci ceva, ai iluzia ca ai reusit sa iti inveti lectia si, de fapt, iti continui mania sub o alta forma. Adica tot nu am dres-o. Cand mi-am dat seama de asta, m-am oprit de tot, asa de brusc, incat am crezut ca s-a oprit timpul in jurul meu. Nimic nu se mai misca. Si apoi am dat un restart si am luat-o pe drumul asta nou. Si, in scurt timp, lucrurile au inceput sa se aseze de la sine si mult doritele rezultate au venit lejer, intr-un ritm mai lent decat cel cu care eram obisnuita, dar au venit.

Si totusi, din cand in cand, mi se mai intampla sa ma uit la cate un boboc si sa-mi zvacneasca degetele, cu aceeasi curiozitate de copil, si sa ma intreb: Dar, daca de data asta…?

Anybody stealing Christmas this year?

Nici nu stiu ce sa mai zic despre Craciunul asta. E o sarbatoare de care ma tem si fug, insa oricat as incerca sa o evit, tot da de mine cumva. Ca-n viata.

Pana la urma, niste cumparaturi mi-a cam placut sa fac. O decoratiune sub forma de turturi verzi tot am luat. La luminite m-am holbat. Brad am cerut si am si primit, iar la un moment dat va fi si impodobit. Pata de pe tavan s-a estompat (zile multe si fericite sa aiba Mioara, datorita careia a avut loc acest miracol). Niste cadouri am luat, ba chiar, pentru toata-toata lumea, ca in nici un an de dinainte. Am tot batut orasul (si prin „orasul”, inteleg centrul vechi, Unirea, AFI, Liberty si o parte din Buzau, care evident nu e in Bucuresti, dar nu se mai pune) si ma simt ca o enciclopedie ambulanta a produselor de sezon. Pe scurt, in centrul vechi sunt obisnuitele tampenioare simpatice de la targul bisaptamanal de acolo, plus miere geniala, de menta, de coriandru si tot asa. Si sapunuri cu miere si alte chestii (cimbrisor, my personal favourite) care miros foaaarte fain si mi-au cam alunecat din mana, deci presupun ca erau grase si destul de naturale asa, nu ca m-as pricepe prea tare. Aaaa, si bombonele cu miere si caramel, lamaie, eucalipt, ghimbir, menta si cine stie ce altceva. Buuuuuun… In AFI sunt haine, multe, peste tot, multe din ele reduse, dar, pana la urma, in ultimii ani, hainele la noi se tot reduc asa random. Tot aici sunt si singurii clopotei pe care ii suport, sunt vreo 6 pe un bat colorat si se aud incet si delicat. In Liberty sunt obiecte. And by that, I mean random stuff you can buy, clothing not included. In Unirea sunt cosmetice. Din pacate, nu mai exista Big Shop, ceea ce e trist, pentru ca acolo am gasit cea mai buna crema pentru maini, de-aia de-ti lipea la loc pielea dupa chinurile iernii. Testata pe multe maini sensibile si ranite; multi oameni vor suferi in absenta ei.

Colindele tot nu pot sa le ascult; tot ce e muzical din perioada asta ma zgarie pe creier intr-un mod greu de suportat si imi provoaca niste spasme ocazionale, ca sa arat ca un nebun in toata regula. Detest Craciuneii decorativi in continuare, in orice forma s-ar afla ei. Detest si clopoteii, aia nu intra nici macar la muzical, sunt doar chin, chin, chin si iara chin. Zapada nu vreau, decat un peticel mic, in care sa-l pozez pe Pushu, sa vad daca arata ca neamul lui de norvegieni de padure in mediul natural. Oamenii tot nu-mi plac.

Mi-a cam placut sa gatesc pentru sarbatorile astea. Cred ca venise momentul initierii in tainele bucatariei adevarate, aia pe care o inveti de la bunica, in apropierea unor sarbatori, ca atunci gateste ca pentru armata. Asa ca azi m-am initiat in sarmale (am creat aproape jumatate de oala, cot la cot cu bunica, spre surprinderea si mandria ei) si m-am semi-initiat in taina piftiei. Mai am mult de invatat acolo, da’ reusesc eu cumva. Ca si oamenii astia de gatesc bine, nu lasa de la ei, n-ai vazut asa ceva! Mereu te pacalesc cu ceva, iti distrag atentia si te trimit dupa cai verzi pe pereti, timp in care ei mai arunca in oala magica un ultim praf de ceva obscur si misterios care da apoi tot gustul mancarii.

De scrisoarea pentru Mosul am uitat complet, ceea ce e foarte neobisnuit din partea mea. In general, am liste mentale pregatite cu tot ce-mi doresc, ca doar tre sa fiu eficienta la capitolul asta. Stiu macar ca imi doresc sanatate, ca-i buna la casa omului si m-am saturat sa ma simt ca o babuta de 70 de ani. Imi doresc si liniste si pace, am obosit sa ma agit degeaba si m-am cam plictisit de nevrotism, dati-mi o tulburare noua. Haine am, multumesc, aici am dres-o. N-am dulap pentru ele, though, so fix this. Licenta ar fi utila, thank you very much. La fel si cateva sticle de alcool. Si voi face o chestie noua anul asta, as vrea sa-i dau Mosului un cadou. As vrea sa ii ofer toata ingrijorarea si atentia si interesul pe care le-am manifestat fata de chestii, oameni, evenimente, situatii anul asta. Intr-o cutie mica si stralucitoare. Poate sa-i dea si foc din partea mea dupa ce o primeste, not my problem anymore.

Toate ca toate, dar Craciunul asta il astept usor si calm. Nimic nu va schimba faptul ca, in adancul meu, il detest, dar poate n-o sa se prinda si anul asta si o sa ma lase in pace. In copilarie ma entuziasmam teribil de Craciun – cadouri, jucarele, luminite, mancare si alcool, ce mai poate sa-si doreasca un copil? Bine, cu alcoolul nu aveam nici o treaba, dar era acolo. Si stiam ca e important si parca avea o prezenta asa impunatoare, mai ales ca in amintirile mele apar niste sticle foarte mari, una din ele umpluta cu ceva albastru. Le priveam de departe, cu mult respect, erau ceva misterios si putin periculos, impresie cu care am ramas, probabil, cand am vrut sa gust din chestia albastra si m-a usturat limba crunt, si a trebuit sa imi torn apa in gura cu cea mai mare cana pe care am gasit-o, poate doar-doar usturimea s-o duce cu potopul.

Dupa o vreme, am crescut si dupa cateva evenimente triste din viata mea si dupa ce am aflat intr-un mod lipsit de delicatete ca Mos Craciun e la fel de real ca basmele pe care le citesc, am renuntat la Craciun. Adica da, il serbam in fiecare an, musafiri, mancare, alcool, cadouri. Doar ca n-a mai fost niciodata la fel. Si, la un moment dat, pe la inceputul facultatii, m-a apucat subit entuziasmul pentru Craciun. Am incercat sa fac totul ca la carte, cumparaturi, cadouri, mancare, alcool, traditii, brad, peace and joy in the world. Sigur ca da, ala a fost cel mai de rahat Craciun ever, cu toate prostiile, incepand de la certuri, continuand cu bradul imens care tot cadea, impodobit cum era, nenorocitul si nerecunoscatorul, si pana la pata de pe tavan, de deasupra capului meu, facuta de zapada topita infiltrata prin acoperis care curgea pic-pic infiorator de aproape de prelungitor. Si da, intr-adevar, bradul s-a dus, certurile s-au sters, dar pata aia nenorocita si mare a ramas. Ingalbenita, sfidatoare, singurul element imperfect din refugiul meu. A reminder of what Christmas means to me, one that I used to see every morning.

Asa ca nu e de mirare ca n-am mai avut deloc sperante pentru urmatorul Craciun. Astuia nu i-am dat nici o sansa. L-am desfiintat de la bun inceput si l-am refuzat cu hotarare. Eh, certurile au fost, nervii au fost, dar it all turned out well in the end. Poate n-a fost Craciunul clasic, dar a fost un Bloody Mary (sau mai multe) la 3 dimineata dupa ce am plecat de acasa. Close enough.

Asa ca anul asta sunt neutra fata de Craciun, nu incerc sa il provoc in vreun fel. O sa stau cuminte, o sa fac ce face si restul oamenilor si o sa sper sa ma pierd in multime, departe de furia miracolelor Craciunului. O sa fiu less of a Grinchess, but less of a Christmassy person as well, which basically means I’m going to be less of anything. Poate e cel mai bine asa, poate am nimerit o cale nefortata spre iesirea din tipare. Si de aici incolo, ce-o fi, o fi.

In bataia vietii

Refuz sa ma supar pentru ultima perioada.

Stiu eu cum e viata; vine si te plesneste peste fata si te intreaba daca ti-a placut. Asa e ea, mai sadica. Si daca indraznesti sa te plangi, iti mai aplica un plici peste fata, sa te inveti minte, ca mai bine iti era cu o singura durere, decat cu doua si tu nici n-ai stiut, ignorantule. Iaaaa, sa apreciezi viata de-acu’ incolo, da?

Si ce daca? Ce, daca nu iti merge bine acum, e vreo problema? Ei na, nu mai ai loc de munca. Dar uite ce sanatosi iti sunt copiii! Oops, unul din ei a facut pneumonie, taie ultima replica; deh, daca ai fi apreciat la timp, nu se mai intampla asta. In continuare, nu esti multumit? Nu-i problema, oricum nevasta te inseala. Mai vrei sau ti-a ajuns? „Oh, nu, doamna vietii,  de-acum ma bucur de viata FIX asa cum e!”

Asa si pe aici. Probleme si complicatii cu dintii, genunchiul sensibil busit, glezna sensibila scrantita, viata sociala la fel de dubioasa ca asta-vara, nimic nu revine la normal, prietenii stau si ei si se plang de ale lor, netul pe telefon mi-a mers pentru 2 zile, apoi a cedat, nu mai am jumatate din lucrurile de asta-vara, motanul e iar isteric si ma umple de zgarieturi. Refuz sa zic ceva de viata! Nu ma supar, uite-asa. Da, s-ar putea sa port un ghips minunat de ziua mea. Nu, in continuare, nu ma supar. Ce, am innebunit? Dupa ce ca ma afund, sa ma mai si grabesc?

Dar in unele momente, chiar si eu simt ca nu se mai poate. Un moment de genul ar fi cel de azi, 5 noiembrie, cand, dupa ce ca afara miroase a iarna, in magazine am vazut ca exista deja produse de Craciun. Trei standuri intregi cu stelute de iarna, mosi craciuni, clopotei si sclipiciuri nefondate. Putine lucruri sunt mai triste pentru mine decat sa vad Craciunu-n magazine. De asemenea, la fel de putine chestii imi provoaca indignarea pe care o simt cand vad produse de Craciun pe rafturi, cu 2 luni inainte de sarbatorile de iarna. Va rog, nu va bateti joc de luna noiembrie. E luna mea. Nici macar nu a nins, dar fulgi de zapada plasticosi si stralucitori asteapta sa fie cumparati. Si-asa nu-i cea mai fericita perioada pentru mine, oricum urasc Craciunul and I deal with it pe toata perioada aia oribila, chiar nu e nevoie sa imi prelungiti chinurile cu inca o luna.

Dar pentru ca nu vreau sa fiu disrespectful or anything, voi vedea si ceva bun in chestia asta. Din toata gramada de inutilitati, am ales cea mai frumoasa chestie, de care ma bucur in fiecare an, chiar daca apare iarna – Milka Bratapfel. La care ma voi duce sa meditez acum, sa-mi treaca socul iernii.

Ironic

Eu am incercat sa fiu cat mai jolly anul asta, entuziasmata de Craciun, ready to embrace it etc. Am incercat sa raspandesc sentimentul printre cunoscuti, sa le propun un Craciun de neuitat.

Ei bine, cu siguranta o sa fie de neuitat. Am stiut asta inca de cand am deschis ochii si am vazut ca imi picura apa din tavan. Se pare ca zapada, elementul ala atat de important pentru un Craciun reusit, a inghetat, a blocat jgheabul si a inceput sa se topeasca si sa se infiltreze prin acoperis, pe perete, in mansarda si apoi la mine. Si-a gasit un loc perfect in care sa picure, langa prelungitor. Asa ca pe langa durerea de cap cu care m-am trezit, mi-a facut pauza si inima cand am inteles situatia. Asa ca acum ai mei sunt pe acoperis, dau zapada.

M-am dus sa ma linistesc, sa ma uit la brad. Bradul e cazut. E un brad mare, intins in toata camera. Si a prins si cadourile in drum spre podea. Asta dupa ce l-am impodobit azi-noapte pana la ora 2, nerecunoscatorul.

Partea cea mai amuzanta e ca am sunat pe cineva care ieri injura de mama focului Craciunul. L-am intrebat daca s-a intamplat ceva special. Evident, nu s-a intamplat nimic. Si am inceput sa ii povestesc despre Craciunul meu. L-am surprins. Pana si el s-a prins de ironia sortii.

Bine ar fi sa mai primesc multe cadouri azi si in zilele ce urmeaza. Altfel renunt la sarbatoarea asta. Pana una, alta… Craciun Fericit!

Traditii urbane de Craciun

Treaba cu traditiile de Craciun din Bucuresti e ciudata pentru ca difera de la loc la loc. Avem traditionalistii care inca respecta obiceiurile inradacinate, dar sunt si occidentalistii care au preluat tot felul de obiceiuri din exterior. Oricum ar fi, in fiecare loc e un intreg spectacol, indiferent de maniera abordata. Chiar daca de multe ori sunt doar pregatiri de dragul pregatirilor, tot procesul asta te prinde. Si nu poti sa te abtii de la participare. Si da, exista discutia aia cu Craciunul comercializat, cu pierderea esentei si asa mai departe. Eu cred ca tine doar de tine daca il consideri asa sau nu. Ca nu iti serbezi Craciunul la TV sau in piata, ci cu oamenii apropiati tie.

Ca traditie pe care am observat-o eu „la oras” ar fi, pentru inceput, ciocolata calda cu scortisoara, bauta intr-o cafenea din centrul vechi. Desi chestia asta incepe de cand se lasa frigul si localurile isi inchid terasele, retragandu-se inauntru, in preajma Craciunului se intampla tot mai des. Deoarece Craciunul are gust de scortisoara 😀

Vinul fiert, impartit cu prietenii, inchisi cateva zile in casa pentru rezolvarea unui puzzle imens. (De cativa ani caut puzzle 3D si nu gasesc nicaieri :(…) Sau inchisi la un maraton de filme. Sincer, nu prea conteaza activitatea in sine, ca e rezolvat de puzzle sau maraton, ci faptul ca oamenii se strang ca sa petreaca timp impreuna.

Cumparaturile nocturne, al caror fan sunt. Pentru ca noaptea e mult mai liber, pentru ca e mai liniste si pentru ca arata altfel. Si, pana la urma, e ceva nou.

Cadourile – mai nou, targurile de cadouri care mi se par o chestie minunata. Pentru ca toate chestiile de acolo sunt meaningful si pentru ca ai de unde alege.

Bradul – impodobirea lui e o chestie care difera cel mai mult de la loc la loc. In primul rand, pentru ca unii nu isi mai iau brad si decoreaza prin casa. In al doilea rand, pentru ca unii il impodobesc cu o saptamana inainte, sa fie asa pe tot parcursul perioadei, iar altii il impodobesc cu cateva zile inainte sau chiar pe 24. Si apoi, mai e chestia cu cadourile. Cand vine Mosul? Ei bine, la unii vin treptat: uite masinuta asta, ti-o dau in avans de Craciun. La altii vine in seara de 24, dupa ce a fost impodobit bradul. Si mai e varianta cu venitul in noaptea de 24 si 25, cadourile fiind desfacute pe 25. Preferata mea e cea cu 24 pentru ca nu am suficienta rabdare sa astept pana pe 25 😀

Petrecerile – fie cele facute special de firma, fie cu prietenii sau cu familia. De cativa ani incoace, se poarta petrecerile de Craciun, nu doar de Revelion. Pentru cadouri se face tombola, bradul e adus si impodobit de cativa si tot asa.

Mie cel mai fain mi se pare sa faci toate chestiile astea cu oameni care iti plac. Sa te pui cu ei la impodobit de brad (baietii sa aduca bradul in casa), fetele sa se ocupe de bunatati, iar cadourile sa fie de la toti pentru toti. Sincera sa fiu, e cam al doilea an in care ma entuziasmez de Craciun. Am zis sa ii dau o sansa. Sa vedem cum o sa fie anul asta 😛

Sesiunea de cumparaturi

Ca un overachiever care se respecta, mi-am terminat cumparaturile de Craciun cu mai mult de 2 saptamani inainte de Sarbatori. Am luat frumos cadourile pentru toata lumea, m-am simtit multumita si stiu ca ma voi putea relaxa in timp ce altii se agita 😀 Soarta insa mi-a dat peste nas pentru ca in timp ce ar fi trebuit sa dau cadourile colegilor mei de facultate care plecau in ultima zi spre casa, eu stateam in pat, cu febra si vedeam flacari pe pereti. Ma rog, nici ei n-au plecat, de la ei am aflat de drumurile blocate de prin tara, dar tot nu am apucat sa impart cadourile, ca o Craciunita constiincioasa.

Apropo de timp, o adevarata aventura mi s-ar parea sa iti faci cumparaturile de Craciun (cadouri si restul) dintr-un magazin gen Mega Image care sa fie ultimul magazin deschis in momentul in care ai tu nevoie de cumparaturile alea. Mie mi-ar placea teribil, pentru ca intotdeauna gasesc ceva dragut si imi place sa compun cadouri, sa explorez posibilitatile si sa gasesc chestii.

O alta chestie care imi place e sa fac cumparaturi noaptea. Evident, ma entuziasmez grozav in perioada asta de iarna, pentru ca de cativa ani incoace, unele hipermarketuri tin deschis toata noaptea. Sigur ca nu se gandesc ei la fericirea mea, dar eu ma bucur de initiativa lor. Si de cand a aparut posibilitatea shoppingului nocturn, il fac in fiecare an, devenind un obicei. Si e si un fel de traditie mama-fiica, deoarece cu mama celebrez chestia asta 😛

Si, desi eu mi-am terminat shoppingul de sezon, a trebuit sa merg intr-un mall cu doi fosti colegi ca sa luam un cadou pentru ziua unei foste colege. Din fericire, mallul respectiv e mai mereu gol, vad ca si de data asta a fost la fel. Dupa ce i-am ametit pe baieti in toate magazinele, consecventa ca o shopaholica, concluzia lor a fost: cum sunt femeile astea de Sarbatori. Parca brusc a disparut tot raul din lume. Misuna si se inveselesc la cumparaturi, stau cu blana in mana asteptand sa o cumpere, zambind la persoane pe care intr-o alta perioada a anului le-ar omori in chinuri, in public. Isi dau blanurile de la una la alta, zambind larg si aproape sincer.

Partea asta de cumparaturi adauga o pata de culoare iernii. O urma de galagie, semn ca nu e totul cazut in amorteala. Un echilibru intre magazinele pline de viata si exteriorul calm si prea linistit.

%d blogeri au apreciat asta: