Arhive blog

De Ziua Femeii

Imi place teribil de mult ca primim flori, cadouri si urari azi.  E o zi in care ne simtim un pic mai speciale si un pic rasfatate.

Anul asta m-am gandit ca imi doresc si altceva de Ziua Femeii.

Mi-as dori ca noi sa nu ne mai temem atat de mult. De noi, de altii, de ei, de toate lucrurile care ar putea sa mearga prost la un moment dat, de obligatia sa le reparam pe toate.

Mi-as dori sa ne putem simti in siguranta. Fie ca e vorba de locul de munca, de familie, de cum ne inseala barbatul, de cum il inselam noi pe el, de casa, de sanatate, de cum aratam, de propria persoana.

Mi-as dori sa putem arata oricum si sa nu mai fim judecate. Sa avem oricate kilograme in plus sau in minus si sa nu fim balene sau scanduri. Sa ne imbracam cum vrem. Sa avem parul in orice culoare vrem. Sa ne impacam noi cu modul in care aratam si sa ne simtim bine.

Mi-as dori sa putem merge pe strada linistite. Sa nu fie nevoie de genti cu doua straturi de fermoare si capse, de lectii invatate din copilarie cu „tine mereu geanta in fata ta, lipita de corp, ai grija la buzunare”, sa nu mai trebuiasca sa ne ingrijoram cand avem ceva important la noi. Sa putem merge imbracate oricum, fara sa fim invinovatite ca am provocat un viol. Violul nu se provoaca. Ori exista consimtamant, ori nu exista. Nu suntem animale, sa nu ne putem controla impulsurile. La fel si cu furtul. Nu poti sa provoci un furt, chiar daca ti-ai flutura toate bijuteriile si telefonul scump si tableta si orice. Nu e normal. Nu mai traim in triburi, sa fim nevoiti sa pradam ca sa asiguram continuitatea propriului clan. Nu e normal sa respectam un anume program, un anume traseu si sa ne dezvoltam obiceiuri care sa ne scape de oricare din astea doua amenintari. Nu e normal sa mergem speriate pe strada seara si sa refuzam sa mergem singure sau sa fim in permanent in garda, pentru ca trebuie sa ne protejam de niste lucruri absurde si nedrepte.

Mi-as dori sa nu mai fim confundate cu mopul, cratita sau scutecele. Sa nu uitam ca orice om poate folosi la fel de bine obiectele astea si ca nu e nevoie de un uter care sa le fixeze, ca sa nu alunece.

Mi-as dori sa nu mai lasam un strat gros de fond de ten si implanturile sa munceasca pentru noi, ci sa capatam curajul de a gandi si de a munci singure pentru ce ne dorim. Sa trecem de aparente, sa intelegem ca avem mai multe atribute, pe langa aspectul fizic, si sa ne purtam ca atare, daca vrem sa fim vreodata considerate mai mult decat un chip frumos sau o suma de rotunjimi.

Mi-as dori sa nu uitam ca aratam bine si in trening si in rochie, dar sa nu abuzam de nici una din variante. Sa ne simtim feminine in orice. Sa ne bucuram de noi. Sa fim mai putin false, mai sincere, mai autentice.

In final, mi-as dori sa fim fericite si sa ne traim viata cu bucurie, concentrandu-ne mai mult pe lucrurile bune si uitand de grijile pe care simtim nevoia sa ni le facem. La multi ani!

Cate ceva despre dorinte

Cum sintagma care ma defineste cel mai bine este „eu vreau„, pot spune ca am avut ceva treaba cu dorintele. E adevarat ca un student de la Drept mi-a demonstrat ca eu de fapt nu vreau nimic, dar nu se pune, pentru ca e la Drept si poate sa iti rasuceasca gandurile si mintile pana ajungi la concluzia lui. 

E amuzant ca unele vorbe din popor chiar se adeveresc. Cum e aia cu „misterioase sunt caile Domnului”. Sau ceva in genul. Nu vi s-a intamplat niciodata sa cereti sau sa va doriti ceva si obiectul dorintelor sa va ajunga din parti pe care nu le-ati fi banuit? Ma rog, pe langa surprizele placute, mai sunt si chestiile care te lasa masca. Asa cum ar fi aia ca ti-ai dorit si tu, ca tot omu’, bani. Sau o masina smechera. Si afli peste o saptamana ca a murit cineva foarte apropiat si drag, care ti-a lasat tie suficienti bani pentru masina aia. Ca traind intr-un univers cu incredibil de multe posibilitati, se intampla si asa.

Si apoi incepi si pui conditii. Sa fie o masina, dar sa nu fie din banii rudelor care au murit pentru treaba asta. Si ca sa nu te trezesti cu o rabla, mai conditionezi nitel sa fie buna si asa si pe dincolo. Si tot continuand pe drumul asta, te trezesti cu cine stie ce algoritmi complicati, cand tu ai vrut doar o masina care sa nu te faca si vinovat pentru ca ai primit-o. Aveam eu un algoritm de genul, usor ironic: „Vreau si eu un Mini Cooper, rosu, dragut… potrivit voii divine. Adica daca vrei Tu, Doamne, poa’ sa fie si albastru”.

Si dupa ce te enerveaza algoritmii, pentru ca apar de peste tot variabile pe care trebuie sa le iei in calcul si iti dai seama ca te depasesc, ca nu esti specialist in teoria haosului, si nu mai suporti sa vezi cate bariere sunt puse intre tine si obiectul dorintelor tale, taci. Mintea iti tace, in sfarsit. E liniste. Si atunci ajungi la alta vorba, aia cu „faca-se voia Ta…”. Si atunci o intelegi si intelegi de ce au ajuns la concluzia asta oamenii care au spus vorba asta.

Si am trecut prin etapa asta. Si apoi a fost un moment in vara, in perioada in care ne culcam de dimineata si eu nu intelegeam de ce sa dormim noaptea. Era ora 12.30, la 7 dimineata fusesem la cafea cu Cristina  si cand am ajuns la mine am decis ca vrem sa mergem in Sibiu, in ziua aia. Eu aveam masina la 14.30. Cristina mergea cu ai ei, dar nu mai avea loc si pentru mine. Si era 12 juma. La 14 am plecat de acasa si este imposibil sa faci o jumatate de ora din centru pana in Militari la ora aia. Bun, si pe drum, in taxi (anuntasem taximetristul ca vroiam sa ajung in 30 min la autogara) stateam si ma intrebam: sa incep sa imi doresc sa ne miscam mai repede? Sa o las asa cum e? Dar pana la urma, daca chiar trebuie sa ajung in Sibiu azi, adica uite ce fain e, vine facultatea, e ultima iesire din Bucuresti. Si pe undeva simteam ca trebuie sa ajung in Sibiu. Nu stiu cum. Uneori ai niste sentimente sau niste certitudini ca aia trebuie sa se intample, si exact aia se intampla. Ce nu imi convenea mie era ca urmatorul autobuz era la 16.30, deci daca il pierdeam pe asta, stateam aiurea 2 ore in autogara, cu cine stie ce oameni dubiosi. Asa ca am zis-o. „Daca tot trebuie sa ajung azi in Sibiu, atunci sa ajung cu autocarul de 14.30”. La 14.29 eram in autogara, alergam dupa bilet. Tipa de la ghiseu m-a intrebat unde vreau sa ajung si cand a vazut cum aratam si tot, l-a sunat pe soferul autocarului si i-a spus sa ma ia din strada. Si omul m-a luat din strada. A oprit in mijlocul strazii, in Militari, ca sa ma urc eu in autocarul lui si sa ajung la Sibiu cu masina de 14.30. Se mai intampla si lucruri de-astea…

Asa ca, in final, am ajuns la „Dar daca tot e voia ta, poa’ sa se faca acum si asa cum vreau eu?”. Si presupun ca o sa ma tina o vreme… Pana la urma, dorintele sunt importante pentru noi. Nu avem cum sa le controlam si, din cate am observat, e destul de greu sa controlam indeplinirea lor. Poate ca trebuie sa existe un echilibru intre viata noastra din momentul respectiv si obiectul pe care il dorim. Sau nu stiu, habar nu am, inca nu am gasit reteta perfecta. Dar sunt pe drum.

%d blogeri au apreciat asta: