Arhive blog

Si-am terminat

Am crezut ca n-o sa se termine niciodata cosmarul, ca haosul asta o sa continue la nesfarsit, ca somnul si libertatea vor ajunge niste amintiri indepartate. Dupa doua luni intense de invatat si alergat, creierul incepe sa dea din ce in ce mai putin randament, ceea ce te face sa te simti destul de prost, ca te gandesti ca daca nu mai stii cum sa ceri o apa la magazin fara sa te balbai, ce sanse ai la un examen?

Si semnele rele erau la tot pasul, nimic nu se misca, baza de date se stergea singura dupa ce o salvam, apareau din senin taxe de platit, coordonatorul nu vedea greseli esentiale in lucrare, canicula, oboseala acumulata care se simtea in fiecare celula, sinteze care nu se mai terminau, zile care nu se mai terminau si seamanau toate intre ele in asa hal incat se pierdea notiunea timpului, de invatat viata prenatala in loc de adolescenta, de invatat o neuropsihologie noua, inventata de cei de la timisoara, unde exista doar 47 de arii si chestii de genul, hai sa invatam acu dupa ce am terminat facultatea psihopatologia pentru ca n-am fost capabili sa ne organizam, planurile se schimbau de la o zi la alta, apareau lucruri imprevizibile intr-un program care si-asa suferea de inghesuiala si tot asa.

Ca sa nu mai zic de obligatia de a face un drum pana la capatul tarii, ca asa s-a decis fara ca noi sa avem ceva de zis aici. Sa gasim un mod de a ajunge si un acoperis deasupra capului (as it turns out, cazarea noastra a fost incredibil de faina, pentru ca am avut aer conditionat pe timp de canicula). Am reusit sa terminam sintezele in timp util, am avut timp chiar si de cateva atacuri de panica pe parcurs, deci ne incadram in program cu toate.

Si a urmat primul examen unde EVIDENT ca au fost intrebari din afara bibliografiei impuse de timisoara (care continea oricum vreo 3 cursuri pe care noi nu le-am facut la snspa), singurul noroc a fost ca, dintre chestiile alea absente in bibliografie, pe cateva chiar le-am facut noi la facultate (recrutare si selectie ftw). Si EVIDENT ca erau prost formulate. Si evident ca erau doar 36 de intrebari, astfel incat de o singura intrebare depindeau 25 de sutimi din nota. Awesome, really. Si partea cea mai crunta a fost ca ne-a pus sa stam langa corectori in timp ce puneau sablonul peste foaie, ca sa vedem cu ochii nostri cum am gresit. Pentru ca asta mai lipsea din tot bagajul nostru emotional.

Dupa care, mare minunatie, prezentarea orala a licentei. EVIDENT ca am picat in comisie cu domnul Maricutoiu, care nu ca ar avea ceva cu mine sau cu oricine, dar m-am convins de cat de amabil este de cand ne-a trantit in fata de nervi ecusonul si a plecat la conferinta APIO pentru ca pe ecuson, la fel ca in baza de date, numele lui nu aparea cu diacritice. Again, awesome, e fix omul pe care ti-ai dori sa il ai in fata si sa-ti judece lucrarea care oricum e imperfecta, tipu fiind super in cercetare psihologica si chestii de genul. Adica orice i-ai aduce in fata, oricum nu e suficient de bun, cuz he really is very good at it. And you ain’t.

Rezultatele nu s-au lasat asteptate foarte mult, suficient doar pentru inca o criza sau doua, dar ideea e ca am avut cu totii note de cacat. Si we’re really not as retarded as timisoara made us look. But thank you. Ma bucur ca a fost nevoie de toate sacrificiile astea pentru ca noi sa circulam prin viata cu o nota de licenta de cacat, luata pe o super metodologie.

Dupa toate astea, inca astept sa imi ia pauza creierul. Si corpul. Inca ma trezesc stresata, gandindu-ma ca trebuie sa invat. Inca ma grabesc cu lucrurile, ca simt ca nu e timp pentru nimic. Inca ma mai trezesc noaptea si imi spun in gand ca „uite, sa nu cumva sa uiti sa spui asta in prezentare” si dureaza o vreme pana imi dau seama ca prezentarea s-a terminat, examenul s-a dus si nu mai trebuie sa retin nimic pentru nici o prezentare. Am incercat sa ma plimb prin oras si e un loc fain, dar nu prea pot sa ma uit la fel la el dupa toti nervii provocati aici. Plus ca e un oras pe care nu il inteleg, cu foarte putine cosuri de gunoi, cu mijloace de transport in comun care vin o data la 15 min, cu semafoare care se schimba brusc in verde in rosu si cu  legea linistii – terasele nu mai au voie sa functioneze dupa ora 12, se lasa cu politie si tot, chiar daca nu exista muzica, pentru ca deranjeaza delicatii locatari.

In final, adevarul este ca asta a fost, pur si simplu, inca o experienta dezamagitoare semnata SNSPA Psihologie. Cu 3 ani in care am crezut ca facem ceva fain, dar a fost o mizerie, cu promisiuni si minciuni de parca am fi fost in politica si cu un gust amar legat de tot ce-a fost. Cheers to that!

Anunțuri

Future ain’t what it used to be

Cand eram mica, vroiam sa cresc, sa fiu un adult minunat care are casa lui, o cariera si o familie linistita. Ma uitam la ai mei si abia asteptam sa fiu exact ca ei, imbracata elegant ca mama si muncind de la 9 la 7 ca tata, cina in familie, discutii profunde, tot tacamul. Asa ca de pe la 8 anisori am facut eu un plan. La 13 ani nu aveam sa ma mai numesc copil. Cam aia mi se parea mie varsta in care se termina copilaria si, pana la urma, cam asa a si fost. La 18 ani terminam liceul, apoi intram la facultate (pe vremea aceea, planurile erau pentru drept) si, deja, pe la 20 de ani, ma vedeam ca pe o domnisoara imbracata frumos, demna si eleganta, mergand, eventual, cu multa delicatete, pe tocuri.

In timp, planurile s-au conturat din ce in ce mai bine. Facultatea de drept s-a transformat intr-una de psihologie, de cand m-am prins ca imi place sa ascult oamenii, reusesc sa vad diferite legaturi in spatele evenimentelor si, reusesc cumva sa ofer explicatii care ii ajuta pe oameni. Apoi s-a adaugat un master si o supervizare de cativa ani, planuri peste planuri. Tocurile s-au transformat in bocanci, de cand m-am prins ca in Bucuresti e treaba de rezistenta.

La scoala imi mergea mereu bine, ca ma cam ducea capul, deci invatatul nu a fost o problema pentru mine. Ma stiam si ambitioasa sau, ca sa fiu mai sincera, incapatanata, ceea ce nu e tocmai acelasi lucru. Asa ca un viitor academic nu parea greu de realizat. Cu oamenii de pe langa mine nu ma descurcam eu ideal. Brusc, in momentul in care ii cunosteam, legaturile pe care le vedeam de obicei se incetosau, incepeam sa gresesc, nu ii intelegeam si asa mai departe. Imi lipsea si caldura, chestia aia pe care oamenii o apreciaza mai degraba decat eficienta pe care o puneam eu pe primul loc.

Ca un om mare, am vazut cum visele se sparg, zgomotos, lasand in urma cioburi ascutite in care te tai cu usurinta. Planurile se mai schimba, de oameni nici nu mai zic, si ramai undeva in mijlocul universului tau care obisnuia sa fie foarte spatios si care acum te sufoca incet-incet. Nu-ti mai ramane nimic, nu mai ramane din tine nimic, pentru ca toate planurile si ideile te-au definit, ti-au dat o directie, un impuls, un motiv ca sa te trezesti dimineata.

Pana cand iti dai seama ca nici macar asta nu mai conteaza. Si ce daca nu mai e nimic? AZI am terminat facultatea. Azi s-a afisat si rezultatul ultimului examen, am trecut prin 3 ani de facultate si am iesit intreaga and this definitely requires some serious celebration. Lasati tequila sa curga pentru ca AZI BEM!

Si… Ce-o fi, o fi.

La noi

Un inceput obisnuit de saptamana la psiho: luni seara, crime, cu explicatii clare si imagini explicite. Marti, de la prima ora, durerea, sinuciderea si, dupa o scurta pauza, diabetul si Alzheimer.

Ajungi acasa si iti amintesti de bunicul cu diabet, de unchiul cu Alzheimer, de matusa cu depresie si tot asa. Afli de la cineva ca s-a mai sinucis un om, un prieten apropiat de-al lui. Sunt oameni cunoscuti care patesc chestii dintr-astea, rude, prieteni, pe care ii doare, care sufera. Oameni pentru care viata nu mai e o cutie de bomboane de ciocolata, ci e reala, cat se poate de reala.

Si dupa toate astea, stai si te intrebi: oare in viitor, dupa toata pregatirea necesara, o sa reusesti sa impiedici un om de la a-si pune capat zilelor? O sa usurezi viata cuiva? O sa aduci ceva bun in vietile oamenilor? Caci daca da, serios ca merita toate inceputurile astea de saptamana.

Despre sentimentul de bine

Mereu am fost obisnuita sa fiu speciala, cat mai speciala. Sa fiu o mica enciclopedie ambulanta, sa am 10 pe linie la romana, sa merg la olimpiade si sa iau note mari. Am fost oricum un copil precoce, am vorbit devreme, am invatat sa citesc si sa scriu de pe la 3 ani, 3 ani si jumatate, stateam la masa cu cei mari, ca stiam sa fac si altceva decat sa chirai, cum faceau egalii mei in varsta. Am avut chiar si o perioada la scoala in care aveam 10 pe linie, dar perioada aia s-a dus. La fel si chestia cu specialul. Si n-am mai fost nici precoce. Si daca asa ma obisnuisem, odata ce n-am mai gasit lucrurile astea in mine, n-am mai vrut sa ies in evidenta si m-am ascuns undeva, intr-un loc de unde mai mormaiam ocazional cate ceva. Pentru ca ceva din sclipirile de enciclopedie mi-a ramas, notele oricum nu mi-au scazut sub 8, decat foarte rar, iar nota de 6 la matematica oricum era o performanta pentru mine. Cu toate astea, am tacut si m-am retras cand am vazut ca nu-mi mai merge asa usor. Desigur, de vreme ce parea ca totul imi sta pe tava, de la o vreme incolo, n-am mai ridicat nici un muschi; ca urmare clara, am avut un declin. Si, sincer, a durut.

Si apoi a venit facultatea, unde am avut senzatia ca apartin, cumva. Desi nici aici n-am avut 10 pe linie, am avut totusi note mari si, poate cel mai important pentru mine, mi-am format niste deprinderi. Si invatam foarte putine despre nebuni, dar am avut eu noroc cu altceva. Brusc, prin timpul verii, mi-a revenit curiozitatea, am inceput sa intreb pe toata lumea pe care o cunosteam cate ceva, am simtit ca vreau sa stiu mai multe. Si, incetul cu incetul, am scos un capsor mic de unde ma ascundeam si m-am uitat in jur. Ei, si nu-i chiar atat de rau.

Si a aparut neuro in peisaj, care are multa treaba cu biologia si intotdeauna am invatat la biologie, mai de frica de profesoara care ma urmarea obsesiv ca sa imi dea 3, mai ca uneori ma fascina sa citesc diverse. Si se pare ca mi-a prins bine toata teroarea din liceu, ca am ramas cu ceva.

Si azi am fost fericita ca am fost cea mai buna la ceva… Daca m-as citi, as zice ca-s patetica. Dar scad din patetism, pentru ca stiu ca nu ma refer doar la ziua asta si la un nenorocit de test. Ma refer la faptul ca incep sa traiesc din nou, dupa ani in care am incercat sa ma manifest cat mai putin, sa tac, sa stau in umbra si sa observ, doar pentru ca mi-era frica. Ca ma bucur de chestii stupide, gen o nota la facultate sau faptul ca beau iar cafea zilnic sau faptul ca am muls un automat de lapte. Si poate, prin lucruri de genul asta, o sa ma regasesc, usor-usor, in viata mea de acum.

De toamna

Cat am asteptat sa fie toamna, cate luni au trebuit sa treaca pana sa ajungem aici… Culoarea aia albastra a cerului, pe care o tin minte din copilarie, cativa nori, din cand in cand, orasul incepe sa se coloreze puternic; oamenii, la fel.

Ploua si nu ma deranjeaza deloc asta. Nu m-ar deranja nici sa ies din casa pe vremea asta, sa beau un ceai prin centrul vechi, dar parca toata vremea asta nu ma lasa sa ma dau jos din pat. Si nu vad nici urma de vinovatie pentru asta, pana si constiinta mea e zen.

Aici e refugiul meu. Si nu atat aici, cat acum. Momentul asta conteaza, pentru ca e al meu si pentru ca pot sa ma bucur de el. Pentru ca am regasit parti mari din mine cat am fost plecata, pentru ca mi-am dat seama ce imi doresc si uitasem ca imi doresc, pentru ca am iar incredere, cat de cat, in mine si, astfel, am redevenit cea mai importanta persoana pentru mine. Am venit acasa cu povesti de spus in fata unei ciocolate calde si am gasit oameni care ma asteptau si cu care impart farame din ce am gasit.

Ma bucur de toamna, pentru ca imi aduce liniste. Imi aduce si inceputul de facultate, iesirile cu colegii si cafelele matinale. Si, cel mai important, imi aduce multe cadouri in noiembrie. 😀 Stiu ca ce spun suna optimist si sociabil si foarte necaracteristic mie, dar asta e efectul toamnei asupra mea – ma entuziasmeaza. Si e si bucuria de a fi acasa, in sfarsit, intr-un loc cunoscut si cald si frumos, in care imi place sa stau. Neurastenia de toamna e departe de tot. Si daca nu se duce rapid starea asta, mi-e ca de atata entuziasm, zilele astea ma apuc sa-mi pictez peretii. Poate ma apuc si de facut ordine. Ceea ce, totusi, n-ar fi un lucru atat de rau, nu?

Deadline

As in… dead. Cam asa e sesiunea, asa o vad eu. Un sir de deadlineuri, fixate la o distanta aproape suficienta ca sa nu dai in burnout. Cu ocazia asta am ajuns si pe la BCU (Biblioteca Centrala Universitara) unde nu prea mi-a placut. Adica… da, am abonament la biblioteca, parca sunt cu un punct mai culta, dar visul meu de a sta cu orele in biblioteca, in liniste, unde as devora carte dupa carte de psiho, s-a cam dus dracului. Nu de alta, dar toate cartile de psiho din marea BCU is vreo 3 raftulete amarate. 2 carticele ale lui Freud, un Jung si vreo 2 Adler. Am incercat sa caut in minunatele baze de date ale BCU, unde avem acces la atatea articole, caci BCU e o unitate academica europeana, asa ca se intelege bine cu alte unitati de genul din strainatate si are acces la articolele postate prin diverse locuri. Ei bine, in ore intregi de cautare, nu am gasit nimic relevant despre Rotter. Ma rog, poate nu e un exemplu asa de bun, ca nu il stie chiar atat de multa lume. Dar Selye, de exemplu, care saracul e taticul stresului? Toata lumea stie de stres. E la moda. Nici el nu era in toata biblioteca. Plus bibliotecarele care indeplineau fix rolul de functionare. Habar nu aveau despre cartile din biblioteca, nu aveau chef sa-ti dea nici o indicatie si nu aveau chef, in general, de nimic. Ma asteptam la bibliotecarele alea din povesti, alea care se isterizeaza daca atingi cartile intr-un mod care le-ar putea rupe sau ceva. Ei bine, cele de aici couldn’t care less. Si inca ceva… Cum sa intri intr-o biblioteca, sa te duci la raft si sa vezi ca acele carti nu sunt puse in ordine alfabetica? Erau 3 raftulete, acasa am mult mai mult de 3 raftulete si sunt toate puse in ordine alfabetica si dupa tema si dupa perioada eventual. Si am trecut prin toate astea pentru ca aveam nevoie de research pentru proiectul la PCPS, la care am stat 2 zile sa-l fac, adica fix in alea 2 zile de dinainte de deadline. Si am depasit termenul limita. Cu 4 minute. Pentru ca din 3 calculatoare, doar unul avea diacritice si, ca sa vezi, era singurul care nu avea net. Asadar, cu vreo 5 min inainte de 12, am inceput sa caut prin apartament un wifi ceva, neparolat. Si alergam cu laptopul in brate, doar-doar oi prinde semnalul mult dorit… Si s-a intamplat sa nimeresc semnalul cand deja era trecut de 12, asa ca in loc sa trimit 2 mailuri, unul pentru proiectul meu si unul pentru al colegei la care stateam, am trimis doar unul cu mentiunea „N-am avut net pentru 2 mailuri”.

Si apoi examenele si stresul si noptile nedormite si plimbarile nocturne de 5 minute ca sa iesim din starea aia de nerabdare, starea aia in care nu mai vrei altceva decat sa se termine odata. Si o luna de locuit cu o colega, doar noi doua, care ne-am descurcat de minune si am fost chiar si responsabile si ce mai trebuie. Si Supernatural, episod dupa episod, de ajunsesem la un moment dat sa ne gandim ca mai degraba la examen ne intreaba care sunt modalitatile de a scapa de un demon, decat tipologiile lui Pavlov. Si ne-am bucurat de furtuna de azi noapte, am deschis larg geamurile si am scos capul afara, ca ne era lene sa ne miscam pana in fata blocului.

Si acum s-a terminat. Oficial. Am terminat sesiunea, am terminat primul an de facultate. Si am luat 10 la examenul practic de la statistica. Unde da, evident, mi-a picat testul de normalitate cu nume alcoolic – Kolmogorov-Smirnov (cunoscut, mai degraba, sub numele de Kurmov-Absolut). Si da, profu’ a vrut sa ma chinuie si m-a pus sa ii spun cum se numeste testul respectiv. Dar a meritat.

Si de acum incolo o sa ma apuc de lucrurile pe care mai trebuie sa le fac inainte de a implini 20 de ani. Prima chestie de pe lista e facut conditie fizica. Nu de alta, dar o alta chestie e sa ajung pe vf. Moldoveanu si mno…

Si in seara asta B24FUN a facut 8 ani si a dat petrecere pe Motoare unde a fost, in sfarsit, racoare dupa zilele infernale care au trecut, iar vantul mi-a fluturat in toate partile noua rochie verde.

De maine intru intr-o scurta perioada de dezorientare. Nu mai sunt in sesiune, nu mai am episoade din Supernatural de vazut, habar nu am ce o sa fac. In afara de cheful de vineri seara. Si un potential weekend cu cortul undeva. Si mers la ceva lansari prin tara saptamana care urmeaza. Dap, clar, no idea. Norocul meu e ca se gaseste mereu cineva care sa imi faca programul, daca eu nu sunt in stare de asa ceva.

O zi obisnuita din sesiune

De obicei, incepe prost. Cu graba, nervi si iar graba ca trebuie sa ajung repede-repede la facultate, sa imi ocup loc in sala, ca daca nu, scriu pe genunchi. Asa ca momentul in care bagi cartela la metrou, astepti sa o scoti, iar cand o scoti vezi ca trece cineva fulgerator pe langa tine, pe unde trebuia sa treci tu si stii ca daca nu ai trecut, trebuie sa astepti 15 min, e unul pe care nu-l astepti si, cu siguranta, nu il doresti. Ei bine… Asa a inceput o zi proasta. Am fost mult prea socata ca sa reactionez in vreun fel si singura chestie pe care am scos-o a fost un „ce faci?!” extrem de socat. Culmea, oamenii din jur se uitau la mine ca la o nebuna, nu la tipul care tocmai trecuse dincolo pe abonamentul meu. Si nu, nu ma gandeam ca am totusi o cartela de rezerva si am chiar si bani la mine si pot sa imi cumpar o carteluta noua. Noroc ca sunt inzestrata cu acel talent de mironosita care zace in toate femeile… L-am convins pe bodyguard sa ma treaca dincolo si am fugit pe peron sa il caut pe nemernic. Desigur, cand l-am vazut, toata furia mea s-a autocenzurat datorita reactiei de mai devreme a celor din jur. Asa ca in loc sa il calc acolo pe cap, am scos doar o injuratura timida si discreta, pe care nici macar nu stiu daca a auzit-o…

Si urmeaza examenul, care e absolut stupid.

Si laptopul e stricat de 3 zile.

Si vine seara si ma apuca un chef de plimbari nocturne asa ca ies in oras si apoi cautam un loc dragut in care sa stam si nimerim, intr-un tarziu, intr-un loc pentru studenti. Si ajungem la timp ca sa dam ultima comanda, pe la 3 dimineata, si apoi vine un tip cu o chitara si cantam cu totii pana dimineata la 8. Wonderwall, Iris de la Goo Goo Dolls, Nothing else matters, Sex on fire, Hallelujah lui Cohen, The blower’s daughter, Whistle for the choir si restul. Viata de student…

Exista zile din sesiune care se termina neasteptat de bine.

It has ended

Toate lucrurile se termina, inclusiv APIO.

In afara oboselii si a nervilor, a fost chiar interesant. O trec pe lista de experiente noi, sper sa mai fie si in viitor asa ceva. Nu de alta, dar am ce povesti dupa. Cum ar fi contactul cu peste o suta de oameni din domeniul tau, care toti iti cer ceva si care toti te vad ca o secretara, si nu ca viitor membru al breslei. Sau gafele – aparitia profesorului meu, care e si organizatorul conferintei, fix in momentul in care ma chinuiam sa culeg cu degetul o boaba de susan dintr-o farfurie aflata in mijlocul mesei. La restaurant. Sau crizele de ras care apareau pe la 5-6 seara, cand eram atat de obosite, incat radeam din orice. Pe scurt, programul zilnic al conferintei era: criza de nervi dimineata, gafe in timpul zilei, criza de ras seara. Program respectat cu sfintenie pe tot parcursul conferintei.

Si am invatat sa fac chitante. Ca doar sunt la psiho. Si daca ma chinui un pic, fac si facturi. Dar cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost sa nu fiu cinica si sarcastica in clipa in care eram fata in fata cu oamenii. Asta nu cred ca s-a mai intamplat vreodata. Si de obicei cinismul si sarcasmul ma bagau in rahat. Acum doar gafele au fost responsabile de asta si cred ca gafele sunt mai light decat celelalte doua.

Si am mai aflat si cum e sa muncesti si sa n-ai timp de ai tai. Da’ deloc. Asa ca un la multi ani intarziat bunicii mele (care m-a vazut la 4 zile dupa ziua ei), mamei (cu care am baut totusi o bere neagra noaptea) si lui Mitro (pe care am vazut-o si la conferinta, dar am uitat complet ca era ziua ei).

Si acum, revenirea la normal. Asta pana la urmatorul event aka tabara de la Olanesti, care incepe saptamana viitoare. In ritmul asta, o sa inceapa sa imi placa ce fac. Poate o sa ajung un om matur, responsabil, care munceste si se implica in tot felul de evenimente. Sau poate ca nu.

APIO

Zilele astea am inteles de ce ajung unii oameni workaholici. Noroc ca m-am prins din timp de treaba asta si probabil ca n-o sa aprofundez subiectul. :))

Tot zilele astea e  conferinta APIO, unde am participat in organizare. Au fost doua zile lungi. Mai urmeaza o zi lunga si inca o jumatate de zi.

High self esteem dupa primele 2 zile de munca, deoarece m-am prins eu asa ca nu sunt iremediabil de nepriceputa. Ba chiar, ma descurc destul de bine la organizare. Culmea, fiind o persoana atat de dezordonata.

Low coherency, though. Asta datorita programului de 10 ore in prima zi si vreo 12 in a doua. Urmeaza 14 maine, daca nu ma insel. Asa ca voi termina aici.

Mai sunt si zile proaste

Cum ar fi asta de azi. Care inca nu s-a terminat, dar mi-e frica sa mai fac ceva, ca poate se dezlantuie fortele universului pana la 23:59:59. Si nu stiu cat as mai rezista.

Si cum ziua proasta, de dimineata se stie, ziua de azi a inceput devreme, la 8.30. Prima parte de cursuri s-a terminat la 11 si de atunci a trebuit sa pierd vremea pana la 2, cand era urmatorul curs. Asta in frig, obosita fiind, iar lipsa de chef nici nu mai are rost sa fie mentionata. M-am plimbat, am mers la cantina – si cu ocazia asta am descoperit unde intalnesti oamenii din facultatea ta. Ca deh, cum noi suntem 40 de amarati la specializarea noastra, izolati in Centrul NATO, nici nu ii stim la fata pe ceilalti. Ei bine, azi am vazut o parte din ceilalti. Petrec timp la cantina. Ma voi intoarce la cantina, si nu doar pentru ciorba buna. La 2 fara ceva am inceput sa ma lupt cu fortele secretariatului. Needless to say, am pierdut. Apoi am aflat ca nu se mai tine cursul de la 2. Si ca cel de la 4 se va tine de la 6.

Si uite asa am stat eu de la 11 la 6, pierzand vremea si banii. Pe un program prost facut caruia trebuie sa ma conformez.

Cum nu am mai avut o zi ca asta in foarte mult timp, aproape ca nu am recunoscut-o la inceput. Aproape ca nu mi-am dat seama ce mi se intampla. Si apoi, am recunoscut-o… Era ziua proasta. Aia din gramada de zile proaste dintr-un an, care ti se servesc ocazional, ca sa nu mai stai mereu cu capul in nori, visand la fluturi verzi.

%d blogeri au apreciat asta: