Arhive blog

Despre fericire

Pentru mine, fericirea e ca o gara plina. Colorata, galagioasa, mereu in miscare. La sosire, te dezmorteste dupa un drum lung cu trenul, venit de cine stie unde. La plecare, te pregateste de calatorie.

Inainte sa pornesti undeva iti tii bine bagajele, nu cumva sa le pierzi. Tot ce ai in momentul ala sunt bagajele tale, ceea ce e cam ca in viata – stai si strangi si cari dupa tine toate lucrurile astea care crezi ca iti trebuie. Si te tii de ele mereu, ai grija de ele, le impachetezi frumos. Uneori ii mai izbesti si pe ceilalti cu ele sau iti sucesti o mana carandu-le, mai ales atunci cand te grabesti. Acum sincer, cand ai vazut ultima data un om intr-o gara care sa fie bucuros ca are bagaje dupa el?

Daca ai timp, iti iei o apa sau un sandvis, sa te tina pe tren. Si nu stii intotdeauna unde o sa ajungi. Nu cu siguranta. Stiu ca pe bilet scrie unde ar trebui sa ajungi, dar, serios acum, o bucata de hartie nu poate sa iti garanteze ca o sa ajungi acolo. Mereu te emotionezi la gandul ca ai pierdut trenul sau ca ai incurcat trenurile sau ca ai adormit si ai ratat statia la care trebuia sa cobori. Alteori statia nu e acasa, ci e cine stie ce oras aruncat pe harta in care tu trebuie sa ajungi pentru prima data si atunci nu prea stii la ce sa te astepti.

La sosire, parca nu mai poti sa te concentrezi la fel de bine la bagaje. Incerci sa descoperi daca ai ajuns unde trebuie. Incerci sa iti faci drum spre iesire, mai dai un telefon sa anunti ca ai ajuns sau sa ceri indicatii. La un moment dat, iesi din gara si intri intr-un alt spatiu magic, cel al orasului in care te-ai nimerit sa fii, unde trebuie sa te adaptezi rapid la orice ai gasi. In gara e mai simplu, sunt niste reguli stabilite, ai casa de bilete, un orar si, daca ai noroc, panouri si sagetele. Adevarul e ca in oras nu e la fel si regulile pe care trebuie sa le urmezi nu sunt intotdeauna clare. Nu mai zic de intamplarile in care nu ai ajuns unde trebuia si cam trebuie sa-ti reevaluezi rapid situatia ca s-o dregi.

Pentru unii e foarte important sa mearga cu cineva la gara, sa plece impreuna cu trenul, ca mai zic o poveste-doua. Asa e si cu fericirea. Unii simt nevoia sa fie tinuti de manuta cand e vorba de fericire. Altora le place sa se bucure singuri. Uneori doar vrei sa nu stai singur in tren, unde orice se poate intampla si, in caz ca patesti ceva rau, vrei sa-ti fie cineva alaturi.

Unii oameni nu mai apuca sa vada gara mult timp, se adancesc in alte treburi si uita de ea. Insa aproape intotdeauna viata ii aduce, din intamplare, inapoi pe peron. Si sentimentele revin.

Ideea e ca in nici o gara nu stai o vesnicie. Ori iei trenul, ori pleci in oras, la treburi. In gara stai 5 minute, jumatate de ora daca esti constiincios si vii sa iti iei mai devreme biletul sau chiar cateva ore, daca ai pierdut trenul. Insa oricum ar fi, nu ramai acolo la nesfarsit, pentru ca e ciudat. Toata lumea vine, pleaca, isi vede de treaba si tu ramai acolo cu bagajele, fara apa, fara sandvis. Si in plus, de ce ai vrea sa ramai intr-o gara, cand poti sa te sui in orice tren si sa pleci?

Liber la dulciuri

S-au intalnit, intr-o seara oarecare de vara, 5 oameni la dieta sau la incercari de dieta. Au iesit frumos in centrul vechi, si-au comandat o salata si o apa plata, dupa cum era de asteptat, si au inceput sa discute despre tips&tricks in dieting. Dupa care cineva a intors discutia intr-un mod cu totul neasteptat si au urmat 30 de minute in care s-a vorbit doar despre ce si-ar dori sa manance. Oh, si cate s-au spus… Dulciuri, nedulciuri, MC, KFC, chinese, all you can eat, mancaruri de la noi (la noi de ce nu exista all you can eat?), de pe la altii, ce au gatit, ce n-au gatit. Tot ce nu isi permiteau sa manance in viata de zi cu zi a fost verbalizat si metaforizat si descris amanuntit.

Si cand discutia era in toi, cineva a plecat pana in locul ala unde se reveleaza chestii oamenilor. Cand s-a intors, ne-a impartasit ce i se revelase – hai sa strangem toti bani, sa mergem intr-un non stop si sa ne luam tot ce ne dorim in clipa asta. Ochii celor de la masa s-au facut cat farfuriile si parca ghiceai in spatele lor forme de ambalaje si fel de fel de dulciuri. Zis si facut, au cerut nota intr-un suflet si au plecat la cel mai apropiat magazin, unde au umplut o punga de dulciuri la care s-a anexat o apa plata ca sa nu isi piarda complet respectul de sine si au poposit pe treptele muzeului. Au respirat profund, privind bogatiile. Dupa care s-au aruncat asupra dulciurilor ca vulturii. Au urmat 10 minute linistite, intrerupte din cand in cand de cate o molfaiala delicata, de cate un fosnit suav de ambalaj sau de cate o mantra plina de speranta (nimic din ce mancam nu se depune). La final, cu totii erau fericiti, priveau in gol, zambind. Cand au reusit sa articuleze cuvinte din nou, au planuit ca acest ritual sa devina unul terapeutic pentru ei si sa-l repete din cand in cand.

Apoi, la final, omuletul mic din ei, cel responsabil cu dieta, a adus o urma de vinovatie pe fetele lor multumite. Asa ca s-au aruncat iar, de data asta asupra ambalajelor goale, sa vada continutul caloric… S-au facut calcule disperate, s-au aruncat priviri si apoi s-a ajuns la un total. 3500. In 5 persoane. Deci vreo 700 de fiecare. Si atunci, amintindu-si ca in ziua respectiva mancasera doar o salata sau doar un amarat de piept de pui la gratar, au redevenit fericiti.

%d blogeri au apreciat asta: