Arhive blog

Liber la dulciuri

S-au intalnit, intr-o seara oarecare de vara, 5 oameni la dieta sau la incercari de dieta. Au iesit frumos in centrul vechi, si-au comandat o salata si o apa plata, dupa cum era de asteptat, si au inceput sa discute despre tips&tricks in dieting. Dupa care cineva a intors discutia intr-un mod cu totul neasteptat si au urmat 30 de minute in care s-a vorbit doar despre ce si-ar dori sa manance. Oh, si cate s-au spus… Dulciuri, nedulciuri, MC, KFC, chinese, all you can eat, mancaruri de la noi (la noi de ce nu exista all you can eat?), de pe la altii, ce au gatit, ce n-au gatit. Tot ce nu isi permiteau sa manance in viata de zi cu zi a fost verbalizat si metaforizat si descris amanuntit.

Si cand discutia era in toi, cineva a plecat pana in locul ala unde se reveleaza chestii oamenilor. Cand s-a intors, ne-a impartasit ce i se revelase – hai sa strangem toti bani, sa mergem intr-un non stop si sa ne luam tot ce ne dorim in clipa asta. Ochii celor de la masa s-au facut cat farfuriile si parca ghiceai in spatele lor forme de ambalaje si fel de fel de dulciuri. Zis si facut, au cerut nota intr-un suflet si au plecat la cel mai apropiat magazin, unde au umplut o punga de dulciuri la care s-a anexat o apa plata ca sa nu isi piarda complet respectul de sine si au poposit pe treptele muzeului. Au respirat profund, privind bogatiile. Dupa care s-au aruncat asupra dulciurilor ca vulturii. Au urmat 10 minute linistite, intrerupte din cand in cand de cate o molfaiala delicata, de cate un fosnit suav de ambalaj sau de cate o mantra plina de speranta (nimic din ce mancam nu se depune). La final, cu totii erau fericiti, priveau in gol, zambind. Cand au reusit sa articuleze cuvinte din nou, au planuit ca acest ritual sa devina unul terapeutic pentru ei si sa-l repete din cand in cand.

Apoi, la final, omuletul mic din ei, cel responsabil cu dieta, a adus o urma de vinovatie pe fetele lor multumite. Asa ca s-au aruncat iar, de data asta asupra ambalajelor goale, sa vada continutul caloric… S-au facut calcule disperate, s-au aruncat priviri si apoi s-a ajuns la un total. 3500. In 5 persoane. Deci vreo 700 de fiecare. Si atunci, amintindu-si ca in ziua respectiva mancasera doar o salata sau doar un amarat de piept de pui la gratar, au redevenit fericiti.

O zi obisnuita din sesiune

De obicei, incepe prost. Cu graba, nervi si iar graba ca trebuie sa ajung repede-repede la facultate, sa imi ocup loc in sala, ca daca nu, scriu pe genunchi. Asa ca momentul in care bagi cartela la metrou, astepti sa o scoti, iar cand o scoti vezi ca trece cineva fulgerator pe langa tine, pe unde trebuia sa treci tu si stii ca daca nu ai trecut, trebuie sa astepti 15 min, e unul pe care nu-l astepti si, cu siguranta, nu il doresti. Ei bine… Asa a inceput o zi proasta. Am fost mult prea socata ca sa reactionez in vreun fel si singura chestie pe care am scos-o a fost un „ce faci?!” extrem de socat. Culmea, oamenii din jur se uitau la mine ca la o nebuna, nu la tipul care tocmai trecuse dincolo pe abonamentul meu. Si nu, nu ma gandeam ca am totusi o cartela de rezerva si am chiar si bani la mine si pot sa imi cumpar o carteluta noua. Noroc ca sunt inzestrata cu acel talent de mironosita care zace in toate femeile… L-am convins pe bodyguard sa ma treaca dincolo si am fugit pe peron sa il caut pe nemernic. Desigur, cand l-am vazut, toata furia mea s-a autocenzurat datorita reactiei de mai devreme a celor din jur. Asa ca in loc sa il calc acolo pe cap, am scos doar o injuratura timida si discreta, pe care nici macar nu stiu daca a auzit-o…

Si urmeaza examenul, care e absolut stupid.

Si laptopul e stricat de 3 zile.

Si vine seara si ma apuca un chef de plimbari nocturne asa ca ies in oras si apoi cautam un loc dragut in care sa stam si nimerim, intr-un tarziu, intr-un loc pentru studenti. Si ajungem la timp ca sa dam ultima comanda, pe la 3 dimineata, si apoi vine un tip cu o chitara si cantam cu totii pana dimineata la 8. Wonderwall, Iris de la Goo Goo Dolls, Nothing else matters, Sex on fire, Hallelujah lui Cohen, The blower’s daughter, Whistle for the choir si restul. Viata de student…

Exista zile din sesiune care se termina neasteptat de bine.

De-ai mei sau despre apartenenta la grup

Daca vedeti intr-o cafenea un grup de oameni care face omuleti din pachete goale de tigari, omuleti care apoi au relatii intime, in timp ce „creatorii” stau pe margine si le analizeaza comportamentul, aceia sunt colegii mei.

Daca vedeti o tipa fugind pe verde in intersectie, dupa care se intoarce brusc si alearga in directia opusa, sa stiti ca si ea tot o colega de-a mea este.

De asemenea, daca vedeti 4 fete intr-o masina care se stramba la ceilalti soferi sau incep sa danseze in masina sau pur si simplu incearca sa sperie oamenii din jur si sa le observe reactia, cel mai posibil e ca tot noi sa fim.

In caz ca auziti studenti care afirma senin ca ei nu au chef de sesiune, de-ai mei sunt. Pentru ca noi stim ca puterea mintii altereaza realitatea.

In rest, si noi ca toti oamenii, cu sesiune si treburi…

Un alt fel de timp

Ca tot vorbeam despre problemele cu reperele temporale…

Vorbeam cu sweetchildintime despre good waves si bad waves si am ajuns amandoua la concluzia ca acum este doar un bad wave si va urma, cu siguranta, un good wave. Bad karma, good karma (desi teoretic asta ar fi dharma, dar in fine, de dragul analogiei, ignoram teoria de data asta). Se intoarce roata si asa mai departe.

Pai bun, si continuand pe firul asta, am decis ca valul cel bun va fi dupa sesiune. Ca nu putem sa ne trezim acum in mijlocul valului bun si sa-l petrecem pe tot invatand si dand examene. Si ca de atunci ar trebui sa inceapa vremea noastra. Ceea ce ne-a facut sa ne intrebam – acum unde suntem? 2009? Parca totusi peste tot e 2010… Doar ca pentru noi nu a inceput propriu-zis. Nu existam, doar facem proiecte si invatam. Asa ca am decis ca acum suntem intr-o zona crepusculara temporala, de trecere. Noi nu suntem nici in 2009, nici in 2010, dar recunoastem si acceptam faptul ca majoritatea oamenilor sunt in 2010. Asta ne afecteaza prea putin. Noi ne vedem de non-existenta noastra de zi cu zi. Plus ca la cum se vede vremea acum, cu siguranta dupa sesiune intram in primavara, ceea ce e genial. Da, se pare ca imi creez o usoara obsesie cu vremea, dar e importanta pentru moral, serios acum.

Nu conteaza ca trecem peste toate schemele impuse de societate, peste asa-zisa normalitate, peste obisnuitul calendar. Noi amanam putin noul an, pentru ca vrem sa fie meaningful, vrem sa ne aduca intr-adevar ceva nou, ceva bun. Vrem sa ne facem planurile pentru noul an fara sa fim presate de diverse, iar dupa doua luni in 2010 celorlalti ne dam seama mai clar de ce am vrea noi sa facem in 2010 nostru. In plus, facultatea chiar e importanta pentru noi si poate dupa sesiune o sa ne facem o idee mai buna despre ce inseamna facultatea asta, despre ce vrea ea de la noi si despre ce vrem noi de la ea. Si o sa vina primavara si o sa incepem cu weekendurile in afara Bucurestiului (v-am spus vreodata ca noi avem weekend de aproape 4 zile?) si si… Multe altele care vor fi trecute pe o lista anume.

Macar avem o idee, un vis de care sa ne agatam. O speranta ca ne asteapta ceva bun dincolo de ce e acum.

%d blogeri au apreciat asta: