Arhive blog

Ieri, acu’ 500 de ani

Pe vremea asta, umblam prin curtea Evanghelicii. Ca in fiecare zi, de altfel, de cand ne-am prins ca acolo stau cavalerii aia faini si priceputi in diverse chestii medievale.

Imi flutura mantia din loc in loc, in timp ce strabateam, fara oprire, Piata Mare, Piata Mica si Curtea Evanghelicii. Nu de alta, dar nu stiai sigur de unde or sa apara nemtii, cu armele lor cu tot. Sau nenea cu biciul care strangea o curte de spectatori dintr-o singura plesnitura. Si oricum, din cand in cand, mai trebuiau verificati nemtii care construiau o catapulta si o arbaleta imensa in Piata Mare, ca daca se schimba ceva? Daca le mai aparea o suvita de par blond pe care noi nu am fotografiat-o? Daca se apleaca intr-un unghi pe care noi nu l-am observat? Daca…

Si n-a fost doar fuga dupa oameni costumati, desi, trebuie sa recunosc ca asta a ocupat ceva timp. Atmosfera ne-a prins complet si ne simteam in lumea noastra cand mergeam pe strazile pietruite din centru si mai aparea cate o domnita in cale, cate un arcas, cate un luptator, iar toate intamplarile din centrul Sibiului aveau pe fundal muzica medievala… Am intrat cu totul in timpul ala, cu toate ca nu ni se parea ciudat cand ne mai sunau oameni din timpul prezent. La fel cum varfurile tenisilor mei care ieseau de sub mantie erau doar amuzanti, nu o ciudatenie.

La tarabe erau chestii dragute, motiv pentru care le vizitam dupa fiecare tura de clienti, ca sa imi pot finanta singura vizitele. Plus ratia de mere rosii glazurate, cate unul in fiecare seara, luat ritualic: dupa ce se lasa intunericul si vedeam primele trei mere la altii in mana. 🙂 Oamenii intrau in vorba cu tine si nu doar ca sa te anunte ca iti rup capul daca nu le cumperi ce au de vanzare. Si tiganii, aia adevarati, mandri de originea lor, care ne-au impartasit un strop din cultura lor si care n-au sarit sa ne taie gatul, ci sa ne povesteasca si sa ne explice cate un pic din istoria lor.

Si oamenii, multi, multi oameni… Parca intri mai repede in vorba cu lumea cand porti un costum. Sau poate personajul in care intrasem era mai zambitor decat mine si atunci se explica de ce oamenii veneau la mine, in loc sa fuga in directia opusa.

Si cafeaua de dimineata din Sibiu, una din cele mai bune cafele, chiar si pentru cineva care s-a lasat de 2 ani de cafea.

Si Sibiul, care oricum era minunat inainte, ajunsese perfect, pentru ca se potrivea totul, absolut totul.

Liber la dulciuri

S-au intalnit, intr-o seara oarecare de vara, 5 oameni la dieta sau la incercari de dieta. Au iesit frumos in centrul vechi, si-au comandat o salata si o apa plata, dupa cum era de asteptat, si au inceput sa discute despre tips&tricks in dieting. Dupa care cineva a intors discutia intr-un mod cu totul neasteptat si au urmat 30 de minute in care s-a vorbit doar despre ce si-ar dori sa manance. Oh, si cate s-au spus… Dulciuri, nedulciuri, MC, KFC, chinese, all you can eat, mancaruri de la noi (la noi de ce nu exista all you can eat?), de pe la altii, ce au gatit, ce n-au gatit. Tot ce nu isi permiteau sa manance in viata de zi cu zi a fost verbalizat si metaforizat si descris amanuntit.

Si cand discutia era in toi, cineva a plecat pana in locul ala unde se reveleaza chestii oamenilor. Cand s-a intors, ne-a impartasit ce i se revelase – hai sa strangem toti bani, sa mergem intr-un non stop si sa ne luam tot ce ne dorim in clipa asta. Ochii celor de la masa s-au facut cat farfuriile si parca ghiceai in spatele lor forme de ambalaje si fel de fel de dulciuri. Zis si facut, au cerut nota intr-un suflet si au plecat la cel mai apropiat magazin, unde au umplut o punga de dulciuri la care s-a anexat o apa plata ca sa nu isi piarda complet respectul de sine si au poposit pe treptele muzeului. Au respirat profund, privind bogatiile. Dupa care s-au aruncat asupra dulciurilor ca vulturii. Au urmat 10 minute linistite, intrerupte din cand in cand de cate o molfaiala delicata, de cate un fosnit suav de ambalaj sau de cate o mantra plina de speranta (nimic din ce mancam nu se depune). La final, cu totii erau fericiti, priveau in gol, zambind. Cand au reusit sa articuleze cuvinte din nou, au planuit ca acest ritual sa devina unul terapeutic pentru ei si sa-l repete din cand in cand.

Apoi, la final, omuletul mic din ei, cel responsabil cu dieta, a adus o urma de vinovatie pe fetele lor multumite. Asa ca s-au aruncat iar, de data asta asupra ambalajelor goale, sa vada continutul caloric… S-au facut calcule disperate, s-au aruncat priviri si apoi s-a ajuns la un total. 3500. In 5 persoane. Deci vreo 700 de fiecare. Si atunci, amintindu-si ca in ziua respectiva mancasera doar o salata sau doar un amarat de piept de pui la gratar, au redevenit fericiti.

O zi obisnuita din sesiune

De obicei, incepe prost. Cu graba, nervi si iar graba ca trebuie sa ajung repede-repede la facultate, sa imi ocup loc in sala, ca daca nu, scriu pe genunchi. Asa ca momentul in care bagi cartela la metrou, astepti sa o scoti, iar cand o scoti vezi ca trece cineva fulgerator pe langa tine, pe unde trebuia sa treci tu si stii ca daca nu ai trecut, trebuie sa astepti 15 min, e unul pe care nu-l astepti si, cu siguranta, nu il doresti. Ei bine… Asa a inceput o zi proasta. Am fost mult prea socata ca sa reactionez in vreun fel si singura chestie pe care am scos-o a fost un „ce faci?!” extrem de socat. Culmea, oamenii din jur se uitau la mine ca la o nebuna, nu la tipul care tocmai trecuse dincolo pe abonamentul meu. Si nu, nu ma gandeam ca am totusi o cartela de rezerva si am chiar si bani la mine si pot sa imi cumpar o carteluta noua. Noroc ca sunt inzestrata cu acel talent de mironosita care zace in toate femeile… L-am convins pe bodyguard sa ma treaca dincolo si am fugit pe peron sa il caut pe nemernic. Desigur, cand l-am vazut, toata furia mea s-a autocenzurat datorita reactiei de mai devreme a celor din jur. Asa ca in loc sa il calc acolo pe cap, am scos doar o injuratura timida si discreta, pe care nici macar nu stiu daca a auzit-o…

Si urmeaza examenul, care e absolut stupid.

Si laptopul e stricat de 3 zile.

Si vine seara si ma apuca un chef de plimbari nocturne asa ca ies in oras si apoi cautam un loc dragut in care sa stam si nimerim, intr-un tarziu, intr-un loc pentru studenti. Si ajungem la timp ca sa dam ultima comanda, pe la 3 dimineata, si apoi vine un tip cu o chitara si cantam cu totii pana dimineata la 8. Wonderwall, Iris de la Goo Goo Dolls, Nothing else matters, Sex on fire, Hallelujah lui Cohen, The blower’s daughter, Whistle for the choir si restul. Viata de student…

Exista zile din sesiune care se termina neasteptat de bine.

De-ai mei sau despre apartenenta la grup

Daca vedeti intr-o cafenea un grup de oameni care face omuleti din pachete goale de tigari, omuleti care apoi au relatii intime, in timp ce „creatorii” stau pe margine si le analizeaza comportamentul, aceia sunt colegii mei.

Daca vedeti o tipa fugind pe verde in intersectie, dupa care se intoarce brusc si alearga in directia opusa, sa stiti ca si ea tot o colega de-a mea este.

De asemenea, daca vedeti 4 fete intr-o masina care se stramba la ceilalti soferi sau incep sa danseze in masina sau pur si simplu incearca sa sperie oamenii din jur si sa le observe reactia, cel mai posibil e ca tot noi sa fim.

In caz ca auziti studenti care afirma senin ca ei nu au chef de sesiune, de-ai mei sunt. Pentru ca noi stim ca puterea mintii altereaza realitatea.

In rest, si noi ca toti oamenii, cu sesiune si treburi…

%d blogeri au apreciat asta: