Arhive blog

Garana, day four

Oi

Ultima zi a inceput bine, cu mine pufnind si aruncandu-ma de nervi din cort direct in singurul restaurant or smt. Unde nu venea nimeni sa te serveasca, decat daca… Eh, n-am aflat mai departe de atat, am vazut doar ca unii oameni sunt serviti; altii, mai fraieri, stau la coada la bar, la mila fetelor de acolo. Si am stat acolo o ora, citind in graba ultimele pagini din Lasher si gandindu-ma la greutatile si nedreptatile vietii. Care-s multe, normal, mai ales la varsta mea inaintata si la viata mea deosebit de dificila.

Si dupa ce mi-am terminat eu ritualul de dimineata, cu cafea and stuff, am pornit inapoi spre cort. Eh, si cu cat ma apropiam mai mult de poienita, cu atat imi dadeam seama ca ceva lipseste din peisaj. Pai, fix cortul. Ceea ce era nasol, ca insemna ca ori reusisem sa ma ratacesc in 5 metri (e posibil, la dezorientarea mea spatiala) ori… Habar nu am, nu e de bine cand iti lipseste cortul, presupun. Masina insa, era tot acolo, iar cand m-am apropiat, Steliana m-a informat ca a strans tot si ca plecam la Bucuresti. Eu, incercand sa fiu decenta si sa nu sar pe acolo de incantare, m-am aratat foarte afectata in legatura cu plecarea si am inceput sa pun intrebari. Se pare ca nu-s subtila deloc. Si ca nici n-a trebuit sa spun cat m-am chinuit in locul asta (desi am scris-o in secret, pe servetele si cartele de metrou), ca se vedea pe fata mea. Si ca ea nu poa’ sa faca oamenii nefericiti, asa ca mai bine plecam. Ok, am pornit la drum, ne-am luat la revedere, etc. Dupa 15 km, m-au apucat procesele de constiinta, ca ce-i asta, de cand renunt eu pe ultima suta de metri, da’ cine-a mai pomenit sa stai doar 3 zile dintr-un festival de patru zile… La km 16 imi impartasesc problemele, la 16,9 facem cale intoarsa. Nu inainte de a face o mica baie in parau.

Si asa am ajuns si la ultima seara. Intoarcerea fiicelor ratacitoare, care s-au imbaiat fara masura intr-un parau de munte. La intoarcere, oamenii de pe acolo s-au prins ca ceva e ciudat, pentru ca revenisem cu marele entuziasm al vietii. Si ne-au intrebat desigur una alta despre festival. Iar eu, fara rusine, am recunoscut ca plecasem de nervi cu cateva ore mai devreme, pentru ca sunt bucuresteanca si pentru ca, ocazional, mai fac si fitze. Iar reactia lor a fost una la care nu ma asteptam. Credeam ca or sa ma critice si astia ca nu apreciez natura si festivalul si cand colo, au inceput si ei sa se planga – ca dorm incomod, ca si lor le e dor de un dus adevarat… Si asa ne-am imprietenit cu pompierii din Lugoj (cred), baieti faini, care ne-au tinut companie tot restul serii. Si care ne-au dat vreo 2-3 lectii despre viata, noua, orasencelor spirituale. Si uite cum intr-o atmosfera potrivita, desi afara ploua, am rezistat o seara intreaga in ploaie si furtuna, ascultand jazz si entuziasmandu-ma de festivalul asta asa cum nu o mai facusem niciodata inainte. Da, da, exista o mica posibilitate ca parte din entuziasm sa provina din efectul tuicii. Sau de la aura un pic eroica a pompierilor. Ma rog. Dupa o vreme, s-a dus entuziasmul, a ramas doar ploaia si am decis ca aici se va termina oficial participarea mea la acest festival.

Fericita ca am ajuns in cort, la caldura si uscat, usor ametita de combinatia ucigatoare de vodka-tuica, am reusit sa-mi dau jos cu succes bocancii plini de noroi. Si cam atata. Ca entuziasmul m-a luat pe sus si am uitat sa mai trag in cort izoprenul pe care statusem la concert. Si uitasem sa iau si haine uscate de dormit din masina, ca deh, daca facusem bagajele… Si asa am dormit eu ca o oraseanca, pe furtuna vietii, fara izopren si fara pantaloni. Nuuu, n-am inghetat, a fost o temperatura optima, tremuram doar asa de amuzament. Ma rog, dupa o vreme, m-am prins ca daca respiri in sac, se incalzeste si am aplicat repede asta.

Cu ocazia calatoriei la Garana, am aflat ca muzica nu sta doar in versuri, am aflat ce inseamna armonia si sincronizarea in muzica, am aflat lucruri frumoase si am invatat sa apreciez muzica asa cum pot eu, fara lectiile de la scoala care oricum nu m-au ajutat cu nimic. Asta pentru ca Garana m-a invatat mai mult decat orice curs de muzica. Si daca si eu, om afon si aculturat muzical, am invatat ceva despre muzica, clar e ceva.

Anunțuri

Garana, day three

Ziua asta era trecuta in calendar sub semnul sfintei plecari spre Bucuresti, civilizatie, betoane si dusuri. Pe parcurs, s-a transformat in ziua crizelor de nervi si a reactiilor necontrolate.

Am disparut cinci minute de langa Steliana si am lasat-o cu vecinul de cort, acelasi vecin cu „aproape”. Baiat simpatic si pasnic, care incerca sa ii explice Stelianei ca nu poti pleca in a treia zi de festival, pentru ca cea mai adevarata trupa e aia de canta ultima, in ultima zi. 😐 Fata l-a crezut si a inceput munca de convingere cu mine, in timp ce in sufletul meu se inradacina o ura pasionala pentru acest om care, practic, nu mi-a facut nimic. Sper sa inteleaga ca privirile mele si purtarea mea irationala veneau doar din prea marea iubire de cort, pe care nu mai stiam cum sa o exprim si imi inghitea intreaga fiinta.

Si ce sa facem, ca nu eu aveam cheile de la masina; am stabilit ca mai ramanem o noapte. Dupa cateva ore, deja cedasem nervos si numaram orele pana la plecare, muzica de pe scena neavand un efect calmant asupra mea, ci dimpotriva. Am dat ture intregi in curtea interioara, fix ca un animal prins in cusca si am gasit acea chestie pe care sa imi pot varsa nervii fara sa-i jignesc pe cei din jur: singurele bauturi non-alcoolice care se vindeau acolo erau Granini si Bilbor. Eh, si dupa 3 zile de baut Granini si apa plata, am turbat si am zis ca eu vreau suc cu bule, ACUM. Ba nu, mai mult de atat, vreau Cola ! De unde nebunia asta, nu mi-am dat seama pe moment. Mai ales ca au trecut ani intregi de cand am cerut eu de bunavoie sa beau Cola, iar in general, ma descurc foarte bine sa beau numai apa plata. Dar acolo, toata chestia cu sucurile a fost supapa, si daca nu era aia, era altceva si tot ma manifestam. Asa ca am mai dat un tur disperat (de la restaurant nu vroiam Cola, ca nu vroiam si gata) si mi-am amintit ca in locul de unde luasem mai devreme Jager, aveau Cuba Libre. Deci da, cola cu rom. Si m-am dus la nenea ala pe care oricum il bulversasem ca cerusem 100 ml de Jager intr-un pahar mare, in loc de obisnuitul shot de 20 ml. Si i-am cerut Cuba Libre, dar fara rom.

 „Adica… cum adica?”

Adica te prefaci ca imi faci un Cuba Libre, dar uiti sa pui romul in el.

„…”

Ok, vreau Cola, doar Cola, fara rom! Nu mai suport, daca mai simt picatura de Granini sau de apa plata, o iau razna ! (ceea ce, evident, era o minciuna, pentru ca era clar ca o luasem razna deja)

„Pai n-avem Cola imbuteliata, nu vindem.”

… Stiu, de-aia am venit sa…

„Aaaaa, vrei doar Cola????”

… Da.

Victorie, paharul meu propriu si personal de Pepsi, Cola n-aveau, pe care l-am baut cu respect si pasiune, pana la ultima picatura. Daca as fi alunecat pe muntii de noroi, as fi facut ca scotianul din bancul din seara aia cu „Doamne, sper sa fie sange”. Am baut-o in cort, pe ascuns, ca dependentii care nu-si recunosc boala, in timp ce aflam la telefon ca Amy Winehouse a murit. Pai trist.

Garana, day two

Hiromi

Hiromi

Fiara de oras a mirosit in aer sansa inconjurarii cu apa din toate partile. Adica se punea de-o plimbare la un lac, undeva „aproape”, la 3 Ape. N-o sa mai cred nici un montanist dintr-asta cand imi spune ca ceva e „aproape”. Imi pare rau, la mine 4 km inseamna ca fac o buna bucata de Bucuresti. Deci n-o fi chiar asa putin…

Totul bun si frumos, un ponton de lemn amenajat si curatel; lacul, de asemenea, curat si RECE, normal, ca doar nu eram pe vreo insula tropicala. Mare proba de curaj pentru mine, care nu inot decat in apa mica si nu suport sa nu stiu ca nu pot atinge pamantul. M-am balacit o vreme, totul frumos, apa era curata si nu mirosea a lac statut, asadar mare bonus. Dupa care am zacut pe niste sezloange faine de lemn, in bataia soarelui, ca deh, m-am dat cu crema cu spf 50. O vreme am dormit fericita, ca simteam ca nu mai stau pe pamant si aveam o usoara senzatie de pat care m-a trimis instant in lumea viselor. Desigur, m-am bronzat, cu tot cu crema vietii, ca de la o ora incolo, soarele nu se mai uita la pelicula de ulei care te acopera.

La intoarcere, norocul nostru, a inceput ploaia. 4 km de mars fortat prin ploaie care iti ajunge pana la pielea proaspat incalzita de soare. N-am indraznit sa ma plang, ca era aproape ca un al doilea dus pe care il primeam, ceea ce, in conditiile respective, era lucru de apreciat. Nasol era ca odata cu ploaia, venea si noroiul, si asa am ajuns la un al treilea dus, la sticla, langa masina si cort. Masina care ramasese in camping pentru ca lacul era „aproape” si era „oricum plin pe acolo, nu-s locuri de parcare”. Erau locuri.

Ne-am uscat si ne-am imbracat in timp pentru Hiromi, pianista geniala din Japonia, care la un moment dat parea ca se tine numai in degete in pian, a intrat in pian si a cantat de acolo, iar mainile i se miscau atat de repede, incat vedeai o singura miscare. Iar muzica? Absolut minunata. Dupa ce am vazut-o pe ea si am vazut-o cum canta, nu mi-am dorit sa invat brusc sa cant, ci mi-am dorit sa ajung sa fac intr-o zi ceva care sa ma bucure la fel de mult cum se vedea ca o bucura pe ea cantatul la pian. Foarte faini si oamenii cu care a cantat, basistul Anthony Jackson (singurul negru de la festivalul de jazz :)) si tobarul Simon Phillips (care a fost foarte tare si a cantat candva cu Judas Priest :D).

Eh, si pana acum, in afara de Avishai si de Hiromi, restul muzicii m-a chinuit. Poate nu e jazz-ul pentru mine, la fel cum nu e nici dormitul in cort. Si da, recunosc ca sunt afona si n-am pic de cultura muzicala, dar totusi, pana si pentru mine restul muzicii au fost niste scartaieli de instrumente. Experimental, modern, inovativ, inteleg toate astea. Dar macar sa sune bine, ceea ce s-a intamplat de prea putine ori pe parcursul celor 4 zile.

Garana, day one – jurnalul unui om pretentios

Avishai

Avishai Trio

Fiara de oras se adapteaza cu greu la natura. Cu urlete, racnete, pufnituri si ocazionale iesiri psihotice. Cortul s-a instalat usor si e verde, minunat. Dormitul in el, pe de alta parte, nu e la fel de minunat. Dormitul in pungi mari (pe care ploua sau arde soarele direct) infipte in stinghii metalice nu ma incanta chiar asa de mult. Si nu e chestia de fite, doar ca nu-i de mine. Iar distanta pana la o baie decenta cu dus cu tot e de vreo 30 km. Adica pana la urmatorul oras. Sau as putea sa intru ilegal in camera pe care scria „privat”, dar in care am reusit sa zaresc gresie si un dus. Pana una-alta, animalul de oras din mine s-a manifestat, in forma unor dusuri improvizate, in conditii improprii, si am avut parte chiar si de gel de dus colorat si parfumat. Adaptatii la natura nu par sa simta necesitati de genul; consider ca viata lor e mai usoara si mai fericita. Legatura mea cu natura scade insa cu fiecare paianjen imens care imi iese in cale, cu fiecare dara de noroi prin care trebuie sa trec.

Unele momente sunt totusi faine. E munte, e racoare si pot sa zac toata ziua. Sau, cel putin, pana incep concertele. Aici, da, apare o chestie care ma bucura cu adevarat. Iar spectacolul din prima noapte, cu Avishai Cohen? Genial, absolut genial. A meritat toti gandacii si toate micile disconforturi. S-au dus naibii toate, si timp si spatiu si tot, nu mai exista nimic in afara de cei trei si de mine, agatata ca o veritabila groupie de marginea scenei, chiar pe centru, inca din momentul in care Avishai ne-a invitat sa come closer. And we did. Cine s-ar fi gandit ca o sa fiu printre primii oameni care sa se lipeasca de scena si ca o sa ma agat de ea ca o fana in extaz? Who does that? Crazy people. And me, apparently. Si cine ar fi zis ca ma bucura asa ceva? Ce treaba am eu cu evreii si cu muzica lor? Am, n-am, „shalom”-urile alea vibrau in tot si nu mai conta decat vocea si muzica. Ah, da, vocea… Cand l-am auzit cantand, n-am inteles ce se intampla, nu pricepeam de unde vine sunetul ala. Nu se compara cu nimic din ce auzisem inainte pe youtube de la el. Omul a inceput sa cante, cu o voce pe care eu o caut de foarte mult timp, iar eu mi-am inclinat capul ca un catel care e derutat. Probabil ca n-am fost singura, pentru ca la final ne-a zambit asa la modul „haha, v-am facut-o”. Totul a fost genial la Avishai, pana si pozele mele, care, in general, ies neclare, neluminate, ne-etc.

Saraca Steliana, ma suporta si ea cum poate. Eu, care-s dificila si-n mod obisnuit, ce sa mai zic in conditii care nu-mi convin… S-a prins care-i treaba cu mine si cu natura, ma vede cum ma sufoc in cort si trage repede fermoarul ca sa ma aerisesc si nu se supara cand ii pierd lucrurile pentru ca nu mai am suficienta atentie pentru ce se intampla cu ele cand e Avishai pe scena. Cred ca tre’ sa-i multumesc pentru rabdare (care e multa) si pentru ca m-a adus pana aici, in ciuda tuturor protestelor.

Fiara de oras s-a refugiat in coltisoare care ii amintesc de casa (adica in standurile de unde se poate face shopping). Aici exista caramele dintr-alea perfecte si mancare facuta de sarbi si haine si cercei si CD-uri, suficiente chestii care sa-mi distraga atentia de la restul lucrurilor cu care nu ma potrivesc.

Si, pana la urma, am rezistat 2 zile si o noapte. Noaptea, recunosc, cumva pe principiul unei vorbe de duh auzite de la Mosu’: nu esti prea beat cat timp poti sa stai intins pe podea fara sa simti nevoia sa te sprijini de ceva. Palinca elvetiana de zmeura, da. Works like a charm.

%d blogeri au apreciat asta: