Arhive blog

Ma agit, deci a venit iarna

WP_20131126_00120131126200706

Cand treceam azi pe strada, grabita sa ma onoreze iarna cu prima zapada, imi era greu sa imi scot din cap chestia asta: Could people BE more stupid?!

A cazut prima zapada in Bucuresti. Nu ma asteptam deloc sa fie un vis de iarna. In acelasi timp, nu ma asteptam nici sa scoata iar tot ce-i mai stupid din oameni. Adica, serios, este doar o zapada, nu un sac pus pe cap. Desi sacul ar justifica mult mai bine comportamentul bovin.

Si iata-ma, facandu-mi curaj sa ies din casa. Nu a fost usor sa ma intalnesc cu fulgii, dar am zis sa le dau o sansa si sa petrec 10 minute de uniune cu natura. Se pare ca am calculat gresit. N-ar fi prima data. Pentru ca bovinele in trafic sunt un fenomen deosebit, care reusesc sa transforme un drum de 10 minute intr-unul de 30 de minute.

De exemplu, cat de deosebit este ca o bovina blond-carliontata sa se opreasca in mijlocul unei intersectii aglomerate, sa o blocheze feroce si sa urle la vatman care, s-ar parea, ii luase oglinda cu tramvaiul. Iti dai seama? Nemernicul de tramvai, sigur a mers in zig-zag pe sina lui fixa si dreapta si s-a aruncat cu dusmanie in oglinda bietei bovine. Dar nu-i nimic, conflictul i-a antrenat si pe bautorii de cartier si, uite-asa, au pus de-un comitet ad hoc pe linia de tramvai, cu tipete, mormaieli si  argumente plutind pe aburi de alcool. Toate in mijlocul a zeci de claxoane, faruri isterizate si pumni ce amenintau din spatele geamurilor, in timp ce vijelea greu, cu fulgi imensi.

Si, de obicei, m-as fi blocat si eu aici, in vartejul de stupiditate si m-as fi intrebat ce caut in continuare pe planeta asta. Nu si acum. Acum m-am simtit cumva binecuvantata. Unde altundeva as putea vedea asta? Unde s-ar mai intampla lucruri atat de tampite, dar incredibile? Adica oamenii isi fac rezervare la teatru si spera la momente din astea. Si uite, aici eram si m-am trezit pe tava cu asa ceva. Nu poti sa recreezi asta intr-o sala. De unde sa iei atatia fulgi nevricosi, cum sa transmiti publicului intreg emotia aproape claustrofoba pe care o traiesti incercand sa traversezi o astfel de intersectie? In ce sala sa simti atat de intens instinctul de supravietuire, trezit in jungla de nea? Si, mai ales, unde sa mai vezi o manifestare atat de naturala a omului, nestanjenita de reguli de circulatie sau de bun simt?

Si cu o asemenea introducere in sezon, mi-am descoperit optimismul de iarna aceasta. Ninge, ninge… dar ia uite cat de multi fulgi! Wait… what?

Anunțuri

Bucurii de iarna

Mare bucurie, mare, ninge in Bucuresti! Bine, ninge in aproape toata tara, dar marele eveniment e ca ninge in capitala. Aia europeana in acte. Asa ca tre’ sa ne comportam ca atare.

Trebuie sa recunosc ca putina panica in sensul asta n-a facut rau. Fata de prima ninsoare serioasa de anul trecut, de data asta autoritatile s-au prins ca ninge chiar in ziua cu pricina, nu trei zile mai tarziu. Nu, pe stradute (chiar daca sunt in cartiere din centru) n-a aparut nici o deszapezitoare, dar nu-i problema, ne facem noi carare, ca de fiecare data. Probabil e prea devreme pentru asta; ca sa se deszapezeasca, clar trebuie sa fie o cantitate masiva, sa nu munceasca degeaba. Dar s-au luat masuri. S-au umplut intersectiile cu politisti.

„- Permiteti sa raportez, ninge in capitala!”

„- Si? S-a blocat circulatia?”

„- Nu, inca se merge bine…”

„- Trimiteti politistii in intersectii!”

Si asa am dres-o. S-a fluidizat circulatia pe timp de iarna sub forma unor cozi agitate si luminoase. Participantii la trafic sunt mai in siguranta acum pentru ca, ei bine, stau. Asta ar trebui sa-i scuteasca de majoritatea pericolelor.

Restul oamenilor, fericitii care nu merg cu masinile, fac plimbari romantice prin viscol sau asteapta RATB-ul. Tramvaiele de la Unirii s-au oprit si au facut coada, de emotii.

Insa Bucurestiul pe timp de iarna vine si cu alte bucurii, pe langa interesul vadit al autoritatilor. El, orasul, s-a gatit fix la timp ca sa primeasca ninsoarea asta, ceea ce se potriveste destul de bine – luminite, zapada, oras ca-n basme.  Nu zic nimic de conurile dubioase de la Universitate, pentru ca sunt cele mai ciudatele decoratii pe care le-a aruncat Bucurestiul pe el de cand a inceput moda asta. Sunt colorate, sunt multe, sunt ciudate si gata. Mai important mi se pare ca si Piata Unirii s-a gatit. In roz aprins. Ca e o culoare care reda miracolul Craciunului, evident. Si uite asa, fantana principala de la Unirii lumineaza fuchsia, ceea ce contribuie enorm la imaginea de oras in prag de apocalipsa. Adevarul e ca, daca anul asta vrea sa concureze la iarna apocaliptica, concurenta e mare datorita anului trecut, in care simteai ca se termina lumea. Sau ca ti se termina tie viata, fericirea, rabdarea si iarna tot continua.

O alta chestie de care sunt foarte mandra e noul pavaj de la Unirii, neterminat, desigur, ca daca ninge si nu da nimeni zapada (cum ne-am obisnuit), se face stratul uniform. Eh, pavajul asta e clar in stil Bucuresti. In primul rand, dupa cum am zis, nu e terminat. Asta e o semnatura puternica de Bucuresti. Apoi, toate bucatile alea sunt aruncate la misto, sunt inclinate, lipite prost. Adica arata a munca de mantuiala, potrivita centrului orasului. Cred ca a fost teribil de greu sa puna un pavaj drept la campie, pe un trotuar, ca stim cu totii ce capcane arhitecturale sunt trotuarele astea drepte. Nu te pui cu ele… Inca nu mi-am dat seama daca se aluneca pe ele, asta ar fi un bonus extraordinar. Pe alea din cartierul meu se aluneca fain, ele fiind probabil furate dintr-o tara calda, unde nu se pune problema zapezii sau inghetului.

Singura bucurie pe care orasul inca nu si-a putut-o aroga a fost sa-mi vad cainele, care e oricum cat un bulgare de zapada (gri-murdar), sarind in prima zapada din viata ei, croindu-si drum cu capul prin nameti si inghitind munti de zapada. N-am vazut pe nimeni sa se bucure atata de zapada, nici in filme, asa ca ea m-a convins. Cat am stat in curte, cu zapada pana la jumatatea gambei, alergand pufuloiul gri, care abia se vedea de fulgii mari si stralucitori care tot cadeau, m-am bucurat si eu un pic de prima ninsoare.

High hopes

Si, a venit primavara, zici? S-a terminat iadul alb-gri, satana de nea s-a dus si el in tari mai calde si asa mai departe. Mult mi-a placut iarna asta. Ce fain, ce fain. Niciodata n-am escaladat munti de zapada cu mai mult spor ca in anul asta; si am facut-o atat de des, incat muntele iarna nu mai prezinta acum nici o fascinatie (sau teama) pentru mine. Dupa Bucurestiul de zapada ma impresionez mai greu.

Si nu stiu cum s-a intamplat ca n-am reusit sa ma ascund in casa iarna asta, ca in alti ani. Mereu a aparut cate ceva de a trebuit sa ies din casa si n-am avut de ales. Si drumurile sunt lungi iarna si grele si stupide si ti-e greu sa respiri, nu doar de la viscol si aerul inghetat, dar simti ca te sfarsesti cu totul si ca fiecare pas e mai greu de facut decat cel de dinainte. Si cea mai mare teama e sa ingheti pe dinauntru la fel cum esti inghetat tot pe dinafara…

Si iarna, de obicei, aratam cu totii ca niste saci mari si diformi, ca deh, nu suntem caliti destul si ne punem straturi peste straturi pe noi, atat de multe incat reusim mai degraba sa ne blocam circulatia, in loc sa ne incalzim. Mergem ca niste pinguini dezavantajati mintal, ne impingem unii in altii, ca unde bun simt nu e, nici maniere nu is, nu mai zic de creier, ca ala a inghetat de mult. Alunecam pe gheata ca niste papusi stricate, prea strambe ca sa faca toti pasii corect, dar suntem mandri ca am reusit sa mai colcaim o zi. Indiferenta e atat de clara, incat uneori ai senzatia ca o sa capete o forma palpabila in iarna din Bucuresti. Resemnarea, la fel. Cad oameni pe strada, mai lasa bucati din ei pe jos, dar acum nici macar senzationalul dintr-un eveniment oarecare nu ii mai atrage pe cei din jur. Ceilalti trec mai departe, ocolind usor dispretuitor fraierul care a cazut, simtindu-se superiori si dandu-i dreptate lui Darwin: deh, daca nu s-a descurcat…

Ne uitam in tara, vedem ca-s munti de zapada si pe dealuri si campii, nimeni nu circula nicaieri, iar cei care o fac si n-au noroc stau si asteapta cu zilele sa se deblocheze drumurile inainte sa moara acolo. In tot acest timp, noi ne simtim un pic mai bine ca macar mai avem apa curenta sau un magazin de unde sa luam chestii, iar casele nu sunt acoperite cu metri intregi de zapada.

Dupa toate astea, ne trezim ca-i deja 1 martie si noi nu ne-am prins, pentru s-a mai pornit un viscol mic. Iarna asta ne-a amortit in asa hal, incat am uitat de primavara… Am uitat de strazile uscate, de razele de soare, de cer, de hainele mai subtiri, de zambete, de aer, de viata, de sperante si de tot. Am uitat ca lumea nu se termina cu iarna asta, desi ar fi putut la fel de bine sa o faca; nimeni nu ar fi observat.

Si am ramas cu viscolul si vuietul lui surd in oase, in plamani, in piele, in cap, in suflet, in fiecare celula si la un moment dat a ajuns sa imi placa pentru ca am vazut cum distrug tot in jur si am ajuns sa sper sa faca asta si sa nu mai ramana nimic in picioare pentru ca, intr-un final, sa se poata reconstrui ceva de la zero. Un nou inceput. Noi sperante. Ca alea vechi, in atata timp, s-au stricat si ele.

Anybody stealing Christmas this year?

Nici nu stiu ce sa mai zic despre Craciunul asta. E o sarbatoare de care ma tem si fug, insa oricat as incerca sa o evit, tot da de mine cumva. Ca-n viata.

Pana la urma, niste cumparaturi mi-a cam placut sa fac. O decoratiune sub forma de turturi verzi tot am luat. La luminite m-am holbat. Brad am cerut si am si primit, iar la un moment dat va fi si impodobit. Pata de pe tavan s-a estompat (zile multe si fericite sa aiba Mioara, datorita careia a avut loc acest miracol). Niste cadouri am luat, ba chiar, pentru toata-toata lumea, ca in nici un an de dinainte. Am tot batut orasul (si prin „orasul”, inteleg centrul vechi, Unirea, AFI, Liberty si o parte din Buzau, care evident nu e in Bucuresti, dar nu se mai pune) si ma simt ca o enciclopedie ambulanta a produselor de sezon. Pe scurt, in centrul vechi sunt obisnuitele tampenioare simpatice de la targul bisaptamanal de acolo, plus miere geniala, de menta, de coriandru si tot asa. Si sapunuri cu miere si alte chestii (cimbrisor, my personal favourite) care miros foaaarte fain si mi-au cam alunecat din mana, deci presupun ca erau grase si destul de naturale asa, nu ca m-as pricepe prea tare. Aaaa, si bombonele cu miere si caramel, lamaie, eucalipt, ghimbir, menta si cine stie ce altceva. Buuuuuun… In AFI sunt haine, multe, peste tot, multe din ele reduse, dar, pana la urma, in ultimii ani, hainele la noi se tot reduc asa random. Tot aici sunt si singurii clopotei pe care ii suport, sunt vreo 6 pe un bat colorat si se aud incet si delicat. In Liberty sunt obiecte. And by that, I mean random stuff you can buy, clothing not included. In Unirea sunt cosmetice. Din pacate, nu mai exista Big Shop, ceea ce e trist, pentru ca acolo am gasit cea mai buna crema pentru maini, de-aia de-ti lipea la loc pielea dupa chinurile iernii. Testata pe multe maini sensibile si ranite; multi oameni vor suferi in absenta ei.

Colindele tot nu pot sa le ascult; tot ce e muzical din perioada asta ma zgarie pe creier intr-un mod greu de suportat si imi provoaca niste spasme ocazionale, ca sa arat ca un nebun in toata regula. Detest Craciuneii decorativi in continuare, in orice forma s-ar afla ei. Detest si clopoteii, aia nu intra nici macar la muzical, sunt doar chin, chin, chin si iara chin. Zapada nu vreau, decat un peticel mic, in care sa-l pozez pe Pushu, sa vad daca arata ca neamul lui de norvegieni de padure in mediul natural. Oamenii tot nu-mi plac.

Mi-a cam placut sa gatesc pentru sarbatorile astea. Cred ca venise momentul initierii in tainele bucatariei adevarate, aia pe care o inveti de la bunica, in apropierea unor sarbatori, ca atunci gateste ca pentru armata. Asa ca azi m-am initiat in sarmale (am creat aproape jumatate de oala, cot la cot cu bunica, spre surprinderea si mandria ei) si m-am semi-initiat in taina piftiei. Mai am mult de invatat acolo, da’ reusesc eu cumva. Ca si oamenii astia de gatesc bine, nu lasa de la ei, n-ai vazut asa ceva! Mereu te pacalesc cu ceva, iti distrag atentia si te trimit dupa cai verzi pe pereti, timp in care ei mai arunca in oala magica un ultim praf de ceva obscur si misterios care da apoi tot gustul mancarii.

De scrisoarea pentru Mosul am uitat complet, ceea ce e foarte neobisnuit din partea mea. In general, am liste mentale pregatite cu tot ce-mi doresc, ca doar tre sa fiu eficienta la capitolul asta. Stiu macar ca imi doresc sanatate, ca-i buna la casa omului si m-am saturat sa ma simt ca o babuta de 70 de ani. Imi doresc si liniste si pace, am obosit sa ma agit degeaba si m-am cam plictisit de nevrotism, dati-mi o tulburare noua. Haine am, multumesc, aici am dres-o. N-am dulap pentru ele, though, so fix this. Licenta ar fi utila, thank you very much. La fel si cateva sticle de alcool. Si voi face o chestie noua anul asta, as vrea sa-i dau Mosului un cadou. As vrea sa ii ofer toata ingrijorarea si atentia si interesul pe care le-am manifestat fata de chestii, oameni, evenimente, situatii anul asta. Intr-o cutie mica si stralucitoare. Poate sa-i dea si foc din partea mea dupa ce o primeste, not my problem anymore.

Toate ca toate, dar Craciunul asta il astept usor si calm. Nimic nu va schimba faptul ca, in adancul meu, il detest, dar poate n-o sa se prinda si anul asta si o sa ma lase in pace. In copilarie ma entuziasmam teribil de Craciun – cadouri, jucarele, luminite, mancare si alcool, ce mai poate sa-si doreasca un copil? Bine, cu alcoolul nu aveam nici o treaba, dar era acolo. Si stiam ca e important si parca avea o prezenta asa impunatoare, mai ales ca in amintirile mele apar niste sticle foarte mari, una din ele umpluta cu ceva albastru. Le priveam de departe, cu mult respect, erau ceva misterios si putin periculos, impresie cu care am ramas, probabil, cand am vrut sa gust din chestia albastra si m-a usturat limba crunt, si a trebuit sa imi torn apa in gura cu cea mai mare cana pe care am gasit-o, poate doar-doar usturimea s-o duce cu potopul.

Dupa o vreme, am crescut si dupa cateva evenimente triste din viata mea si dupa ce am aflat intr-un mod lipsit de delicatete ca Mos Craciun e la fel de real ca basmele pe care le citesc, am renuntat la Craciun. Adica da, il serbam in fiecare an, musafiri, mancare, alcool, cadouri. Doar ca n-a mai fost niciodata la fel. Si, la un moment dat, pe la inceputul facultatii, m-a apucat subit entuziasmul pentru Craciun. Am incercat sa fac totul ca la carte, cumparaturi, cadouri, mancare, alcool, traditii, brad, peace and joy in the world. Sigur ca da, ala a fost cel mai de rahat Craciun ever, cu toate prostiile, incepand de la certuri, continuand cu bradul imens care tot cadea, impodobit cum era, nenorocitul si nerecunoscatorul, si pana la pata de pe tavan, de deasupra capului meu, facuta de zapada topita infiltrata prin acoperis care curgea pic-pic infiorator de aproape de prelungitor. Si da, intr-adevar, bradul s-a dus, certurile s-au sters, dar pata aia nenorocita si mare a ramas. Ingalbenita, sfidatoare, singurul element imperfect din refugiul meu. A reminder of what Christmas means to me, one that I used to see every morning.

Asa ca nu e de mirare ca n-am mai avut deloc sperante pentru urmatorul Craciun. Astuia nu i-am dat nici o sansa. L-am desfiintat de la bun inceput si l-am refuzat cu hotarare. Eh, certurile au fost, nervii au fost, dar it all turned out well in the end. Poate n-a fost Craciunul clasic, dar a fost un Bloody Mary (sau mai multe) la 3 dimineata dupa ce am plecat de acasa. Close enough.

Asa ca anul asta sunt neutra fata de Craciun, nu incerc sa il provoc in vreun fel. O sa stau cuminte, o sa fac ce face si restul oamenilor si o sa sper sa ma pierd in multime, departe de furia miracolelor Craciunului. O sa fiu less of a Grinchess, but less of a Christmassy person as well, which basically means I’m going to be less of anything. Poate e cel mai bine asa, poate am nimerit o cale nefortata spre iesirea din tipare. Si de aici incolo, ce-o fi, o fi.

In bataia vietii

Refuz sa ma supar pentru ultima perioada.

Stiu eu cum e viata; vine si te plesneste peste fata si te intreaba daca ti-a placut. Asa e ea, mai sadica. Si daca indraznesti sa te plangi, iti mai aplica un plici peste fata, sa te inveti minte, ca mai bine iti era cu o singura durere, decat cu doua si tu nici n-ai stiut, ignorantule. Iaaaa, sa apreciezi viata de-acu’ incolo, da?

Si ce daca? Ce, daca nu iti merge bine acum, e vreo problema? Ei na, nu mai ai loc de munca. Dar uite ce sanatosi iti sunt copiii! Oops, unul din ei a facut pneumonie, taie ultima replica; deh, daca ai fi apreciat la timp, nu se mai intampla asta. In continuare, nu esti multumit? Nu-i problema, oricum nevasta te inseala. Mai vrei sau ti-a ajuns? „Oh, nu, doamna vietii,  de-acum ma bucur de viata FIX asa cum e!”

Asa si pe aici. Probleme si complicatii cu dintii, genunchiul sensibil busit, glezna sensibila scrantita, viata sociala la fel de dubioasa ca asta-vara, nimic nu revine la normal, prietenii stau si ei si se plang de ale lor, netul pe telefon mi-a mers pentru 2 zile, apoi a cedat, nu mai am jumatate din lucrurile de asta-vara, motanul e iar isteric si ma umple de zgarieturi. Refuz sa zic ceva de viata! Nu ma supar, uite-asa. Da, s-ar putea sa port un ghips minunat de ziua mea. Nu, in continuare, nu ma supar. Ce, am innebunit? Dupa ce ca ma afund, sa ma mai si grabesc?

Dar in unele momente, chiar si eu simt ca nu se mai poate. Un moment de genul ar fi cel de azi, 5 noiembrie, cand, dupa ce ca afara miroase a iarna, in magazine am vazut ca exista deja produse de Craciun. Trei standuri intregi cu stelute de iarna, mosi craciuni, clopotei si sclipiciuri nefondate. Putine lucruri sunt mai triste pentru mine decat sa vad Craciunu-n magazine. De asemenea, la fel de putine chestii imi provoaca indignarea pe care o simt cand vad produse de Craciun pe rafturi, cu 2 luni inainte de sarbatorile de iarna. Va rog, nu va bateti joc de luna noiembrie. E luna mea. Nici macar nu a nins, dar fulgi de zapada plasticosi si stralucitori asteapta sa fie cumparati. Si-asa nu-i cea mai fericita perioada pentru mine, oricum urasc Craciunul and I deal with it pe toata perioada aia oribila, chiar nu e nevoie sa imi prelungiti chinurile cu inca o luna.

Dar pentru ca nu vreau sa fiu disrespectful or anything, voi vedea si ceva bun in chestia asta. Din toata gramada de inutilitati, am ales cea mai frumoasa chestie, de care ma bucur in fiecare an, chiar daca apare iarna – Milka Bratapfel. La care ma voi duce sa meditez acum, sa-mi treaca socul iernii.

Iarna. Cu accent pe „iar”.

Oh, da, entuziasmul de iarna. Aici e.

Ma refugiez in cana mea fierbinte de cafea si in ciocolata cu martipan, departe de intunericul care ma face sa simt ca oricat de devreme m-as trezi, am facut-o degeaba pentru ca e seara si deja s-a terminat ziua. Se amesteca niste sentimente de vinovatie cu un pic de inutilitate pe care o atribui zilei si gata, s-a dus tot. Ce chef, ce activitati? Ziua asta cere sa fie pierduta. La fel ca si cea de dinainte si ca cele cateva care urmeaza pana se obisnuieste organismul.

Si chiar ar trebui sa fac lucruri utile, cum ar fi sa termin cercetarea pentru facultate. Nu, nu… Am luat-o prea inainte. Sa incep cercetarea pentru facultate. Ca sa pot sa o si prezint, sa intru si eu in examene, etc. Sau sa fac ceva cu planul experimental pentru luni. Si zilele chiar nu tin cont de faptul ca atmosfera e tampita, curg in voia lor, in timp ce tu te pacalesti singur ca o sa fie mai bine.

Si afara din casa nu e chiar cu mult mai bine. Pana la cel mai apropiat vin fiert, inghet de tot sau ma inec intr-o baltoaca. Oricum ar fi, tot nu e bine. Unde mai pui ca sigur in oras e senzatia aia de „vine, Craciunul!”. Super. Inca un miracol de Craciun, de parca ala de anul trecut cu infiltrat apa prin acoperis si preotul de cosmar n-a fost de ajuns. Poate e doar impresia mea, dar cu cat detest mai mult sarbatorile de iarna, cu atat par sa insiste mai mult in jurul meu. Adica, sincer, abia a inceput decembrie de cateva zile si pe toate posturile sunt colinde si Jingle Bell Rock si restul. Nu mai aveau rabdare un pic? Stiu ca e multa marfa de vandut si clientii tre sa ajunga in starea aia de spirit de Craciun, ca sa-si dea toti banii, dar… Nu. Puteti sa va luati cantecele si optimismul de Craciun si miracolele si sa plecati la altcineva, caruia ii pasa si care se bucura. Eh, si daca toti ati venit, puteti sa lasati cadourile aici. Restul nu ma intereseaza.

Si pentru ca deja cana mea de cafea e pe terminate, trebuie sa ma gandesc la alt refugiu. O sa-mi ascund suvitele verzi, o sa ma deghizez intr-un om obisnuit si infofolit si o sa plec la cumparaturi, sa-mi iau cele necesare pentru a gati. M-a dezechilibrat inceputul asta de iarna, daca am eu chef brusc sa gatesc. Si-mi asum si sa ies din casa pe frigul asta ca sa fac rost de tot ce imi trebuie. Singura parte buna e ca merg singura; merg atat de rar la cumparaturi, incat nimeni nu ma cunoaste, nimanui nu-i pasa. Si ideea asta ma incanta mai mult ca orice altceva.

Ironic

Eu am incercat sa fiu cat mai jolly anul asta, entuziasmata de Craciun, ready to embrace it etc. Am incercat sa raspandesc sentimentul printre cunoscuti, sa le propun un Craciun de neuitat.

Ei bine, cu siguranta o sa fie de neuitat. Am stiut asta inca de cand am deschis ochii si am vazut ca imi picura apa din tavan. Se pare ca zapada, elementul ala atat de important pentru un Craciun reusit, a inghetat, a blocat jgheabul si a inceput sa se topeasca si sa se infiltreze prin acoperis, pe perete, in mansarda si apoi la mine. Si-a gasit un loc perfect in care sa picure, langa prelungitor. Asa ca pe langa durerea de cap cu care m-am trezit, mi-a facut pauza si inima cand am inteles situatia. Asa ca acum ai mei sunt pe acoperis, dau zapada.

M-am dus sa ma linistesc, sa ma uit la brad. Bradul e cazut. E un brad mare, intins in toata camera. Si a prins si cadourile in drum spre podea. Asta dupa ce l-am impodobit azi-noapte pana la ora 2, nerecunoscatorul.

Partea cea mai amuzanta e ca am sunat pe cineva care ieri injura de mama focului Craciunul. L-am intrebat daca s-a intamplat ceva special. Evident, nu s-a intamplat nimic. Si am inceput sa ii povestesc despre Craciunul meu. L-am surprins. Pana si el s-a prins de ironia sortii.

Bine ar fi sa mai primesc multe cadouri azi si in zilele ce urmeaza. Altfel renunt la sarbatoarea asta. Pana una, alta… Craciun Fericit!

%d blogeri au apreciat asta: