Arhive blog

Vama

Adevarul e ca nu sunt un om al Vamii. Nu sunt nici macar un om al marii, de-adevaratelea, pentru ca prima pasiune a fost pentru munte. Nu sunt nascuta si crescuta in vama si nici macar nu am apucat perioada de glorie a vamii, aia boema si tot. Am auzit de ea din atatea si atatea povesti nostalgice si le-am considerat mofturi. Lucrurile se schimba, oamenii se schimba, hai sa trecem peste.

In vama am ajuns prima data la inceputul liceului, la invitatia unei prietene. Era septembrie, era stufstock si au jefuit casa in care stateam. Not a very good first impression, really. Dar chiar de atunci, locul a inceput sa-mi placa, mai ales ca l-am prins destul de liber si innorat si perfect. Din pacate, m-am intors dupa mult timp acolo, dupa ce straduta principala a fost asfaltata. Nu de alta, dar eram obligata sa-mi petrec vacantele la mare in Costinesti, cu minunatia de contabil, caruia nu-i placea vama. Desigur, prima data cand l-am vazut dupa despartire, trecea pe sub balconul cazarii mele, cu mandra de mana. Ca asa e viata.

Si apoi am revenit in facultate, in timp ce ma bucuram de noua mea castigata libertate. Si dupa ce am petrecut o vreme aici, am simtit ca mi se potriveste. Oricum, venind din Costinesti, orice era o mare imbunatatire. Si am revenit acolo cu mare entuziasm, pentru ca desi n-am cunoscut vama aia veche si boema si despre care s-au facut povesti, am cunoscut-o pe aia in care eu am fost libera si am inceput sa traiesc iar cu adevarat.

Ce aducea vama nou pentru mine erau libertatea si o doza de naturalete pe care eu nu o mai intalnisem. Erai liber sa faci ce vrei, cum vrei si cand vrei si nimeni nu te deranja. Cocalarii din vama or fi ei mai multi decat e obisnuit in locul respectiv, dar tot sunt muuult mai putini ca in alte locuri. Muzica e faina si plaja e inca decent de ocupata, ca imi amintesc foarte clar cum in Costinesti cearsafurile oamenilor erau lipite intre ele, atat de aglomerat era.

Imi placea ca puteai sa stai singur undeva si nu venea nimeni sa te deranjeze, ca toata lumea intelegea spiritului boem de vama. Desigur, erau mereu cativa din care siroia alcool, dar nu prea puteai sa te superi pe ei. Ii ignorai si treceai mai departe. Imi plac ritualurile de vama, imi place sa vad rasaritul pe Bolero, imi place sa stau sub umbrelute, sa merg la impinge tava, sa fac baie in mare noaptea si sa ma prefac ca dansez pe mese in stuf, desi eu ma dau jos dupa 5 minute pentru ca am rau de inaltime. Imi place ca mereu se intampla chestii ciudate sau amuzante. Imi place cum ajungi sa cunosti oameni si sa te intalnesti apoi cu ei prin toata tara, pe la concerte and stuff. Si stiu ca asta nu e vama clasica, pe care o apreciaza lumea si o ridica in slavi, dar asta e vama mea, asta de acuma, si e locul in care ma simt ca acasa. Si am si descoperit-o cu muuulti ani intarziere, dar nici macar asta n-a contat. In timp, am inceput eu sa vin cu povesti din vama, de care radeam cu oamenii tot restul anului, in timp ce asteptam nerabdatori sa ne intoarcem.

Asa ca mare mi-a fost mirarea cand a fost atacat unul din punctele importante ale vamii. Ala cu esti liber sa faci ce ai tu chef (bine, ideal e sa nu-i deranjezi pe ceilalti cand faci asta, dar na). Nici macar n-am stiut cum sa reactionez cand am vazut un cocalar, dintr-un grup de mai multi, asezandu-se pe cearsaful MEU, langa MINE, in timp ce eu dormeam, asteptand cuminte rasaritul. Si n-am stiut cum sa reactionez altfel decat sa tip ca descreierata, pentru ca lucrurile de genul nu se intamplau, pentru mine, in acest loc. Rasaritul era sacru si toata lumea intelegea si respecta asta si, astfel, nu mai era loc de glume proaste. Comentariile care au urmat m-au transportat direct de pe plaja de acolo in cea din Costinesti sau chiar in Bucuresti si m-am intristat. Dincolo de mica mea anxietate sociala, care m-a facut sa ma sufoc si sa ma zbat pentru aer prima data cand am vazut intrusul, a fost problema adaptarii la noua situatie. Care da, o fi semn de inteligenta, si in ceea ce priveste elementul asta, chiar am fost atat de eficienta incat li s-a sters ranjetul cretin de pe bot si au plecat in alta parte. Dar cu partea emotionala nu stau asa de bine si m-am panicat toata, n-am mai avut nici o sansa sa adorm la loc si am inceput sa-mi pun intrebari existentiale care ma chinuie pana acum. Si am stat si am intors-o pe toate partile, asa socata cum eram ca s-au incalcat niste lucruri pe care le consideram de neincalcat si chestia a rezultat in invadarea spatiului meu personal, care e destul de grav oricum ar fi. Nu mai zic de faptul ca asta s-a petrecut in ultimul loc in care ma asteptam, ca de-aia ma duc acolo, ca-mi place ca am spatiul meu si lumea ma lasa in pace.

Si dupa ce am tot analizat si ras-analizat, m-am gandit la casa mea din Bucuresti. E frumoasa, asa. E destul de in centru, e veche si e singurul loc in care pot dormi linistita. Mereu am simtit ca aici e acasa, desi usile se tranteau si se incuiau singure, radioul schimba postul de unul singur si lumina se aprindea cand vroia ea. Si desi e minunata, e fix intr-un cartier de tigani, oameni de care mi-a fost mereu frica pe strada. Si presupun ca voi face exact asa cum am facut de fiecare data cand puradeii isi aruncau „din greseala” mingea in curtea mea: ori o arunc cat de departe pot (si cam pot), ori o tai si o arunc asa bucatele inapoi. Si nu pot sa sper decat ca se vor satura, la un moment dat, sa aiba mingile agresate si vor pleca undeva departe, intr-un loc mai potrivit pentru ei, si ma vor lasa pe mine sa ma bucur cum trebuie de linistea si libertatea vamii.

Anunțuri

Mare

Am stat putin, mult prea putin pentru gustul meu. Dar au fost 3 zile pline, atat de pline ca nu imi ieseau mie calculele acum: cat sa fi stat? 5 zile? 6? Vorba lui pisicka, daca mai stateam o zi, am fi zis ca e o saptamana.

Am nimerit in Eforie, la invitatia unei prietene. Evident ca primul gand a fost ca merg la mare intr-un oras de batranei, eventual si copilasi, combinatie fatala pentru mine. M-am resemnat cu gandul ca o sa stau linistita la plaja, sa ma bronzez, cu castile in urechi. Zen. Asta ca sa ajung acolo si sa gasesc o plaja aproape goala, curata, o apa incredibil de calda si lipsita de meduze. Si colac peste pupaza, seara, cand am vrut sa vedem si noi centrul orasului, trecand pe stradutele inguste pe care ne-am si ratacit, mi-am dat seama ca seamana cu ceva toata asta. Ei bine, seamana cam 80% (ceea ce e oricum enorm) cu un orasel de la mare din Italia, al carui nume l-am uitat, in care am fost eu acu’ vreo 4-5 ani. De unde si reactualizarea amintirilor ceva mai greoaie. Era incredibil… Singura diferenta erau gropile si faptul ca mai erau, din loc in loc, ceva case nearanjate. In rest… Avea un aer de mic orasel la Mediterana. Ceea ce e destul de promitator pentru o statiune plictisitoare de la Marea Neagra.

A doua zi a stat sub semnul distrugerii pentru mine. Nici nu mai stiu ordinea. Cert e ca am reusit sa scap o lingura de dulceata de afine pe bluza mea verde menta. Afinele pateaza. Rau. Dupa care, ajunsa in camera, am calcat delicat pe geanta de plaja, apoi am auzit inevitabilul zgomot al unui obiect care se sparge. Calcasem pe ochelarii mei cu rame verzi. Ca tot vorbeam de verde, am reusit sa imi rup si rochia verde. Si daca nu eram suficient de prost dispusa pana acum, am plecat la plaja, am dat sa intru in apa, am vazut cu ochii mei de vulturoaica 4 meduze si am iesit zburand din apa. Norocul meu ca nu eram singura cu fobie de meduze, cealalta persoana fiind si cea care avea masina cu care venisem. Da, persoana aia punctuala si matinala si tot. Asa ca am mers la Neptun, unde am fost mintita pe fata, exact cum se intampla cand eram copil, ca nu sunt meduze in apa, desi erau. Macar aici erau mai putine si nici nu le vedeam, ceea ce a scazut considerabil riscul de a iesi intr-un suflet din apa, urland. Si pentru ca tot mi-am amintit de copilarie, de aici mi-am luat un colac. Imi doream de trei ani sa imi iau unul, sa ma balacesc cu el. Ramasite din copilarie… Si am gasit unul perfect, alb cu verde, de care sunt foarte mandra.

Pe seara, pentru ca Eforie era in moarte clinica din punctul asta de vedere, am mers in Vama. Treaba a fost ca am mers in Vama cu oameni care n-au mai trecut de vreo 2-3 ani pe acolo, adica fix timpul in care Vama s-a schimbat incredibil de mult. nu de alta, dar si eu, pana anul asta, fusesem acum trei ani si am avut un mare soc cand am vazut strada principala asfaltata, hoteluri, La Canapele cu 2 etaje, noul Expirat si nici una din tarabele cu cercei handmade de care imi aminteam. Cam asta a fost si reactia lor, asa ca seara a fost una nostalgica, mai o amintire, mai un oftat… Cateva beri, niste tequila, dansat pe plaja, in Stuf, si apoi un drum in tacere spre casa.

In ultima zi, ne-am facut bagajele si am decis sa facem un detour la Corbu, in drum spre casa. Acolo m-am umflat cu scoici, m-am jucat cu un catelus cafeniu cu ochii albastri si am facut baie intr-o mare calda, curata, in care mergeai o groaza pana sa iti ajunga apa la piept. Plaja nu era pustie, cum ma asteptam. Erau vreo 10 corturi, tot cam atatea masini si cativa oameni pe plaja. Erau scoici peste tot, asa ca m-am apucat sa culeg, tot o farama de copilarie. La sfarsit, a fost un apus rosu, semnul ca trebuie sa plecam. Si cum nu ne-am grabit, pe drum am trecut prin palcuri de tantari, care mai ca nu ne-au mancat de vii. Ne-am zbatut pana la masina, dupa care am pornit-o spre casa, cu ochii dupa stele cazatoare.

Catelandrul din Corbu - cel mai dragut caine vazut vreodata

Plaja de la Corbu (sper sa nu se supere oamenii aia ca apar in poza)

Inainte de plecare

Maine se pleaca la mare, devreme, ca doar merg cu oameni punctuali si matinali si asa mai departe. Responsabili, asa, de felul lor. Ceea ce nu se potriveste intocmai cu stilul meu, dar faptul ca ma duc la mare ma face sa uit de tot si sa fiu mult mai receptiva la stilul lor.

Pana si telefonul meu stie ca ma culc tarziu si dorm putin in seara asta. Cand am pus alarma, saracul a incercat sa ma convinga sa o pun in ziua urmatoare, la aceeasi ora. Apoi m-am gandit ca mai bine raman treaza pana dimineata. Ce rost mai are sa dorm? Sigur as gasi cu ce sa imi ocup orele astea, mai o completare mica la bagajul care oricum se va inchide abia dupa ce ma voi lasa cu toata greutatea pe el, sa il presez si sa il oblig astfel sa accepte o inchidere decenta, fara sa pocneasca sau ceva. O carte nu pot sa citesc. Am imbatranit. Am observat eu ca imi obosesc foarte repede ochii si dupa cateva pagini, ma ia somnul. Poate ar trebui sa imi port ochelarii. Daca i-as avea la mine… I-am lasat la el, ca doar ma simt acolo ca la mine acasa si imi imprastii lucrurile peste tot.

Laptopul nu mi-l iau. E singurul loc in care nu mi-l iau, ca in rest, e nelipsit. Una din prelungirile mele exosomatice, dupa cum zicea Florin Munteanu. Cealalta prelungire e telefonul. In primul rand, nu mi-l iau pentru ca la mare e nisip. Peste tot. Si daca accept sa am eu, personal, nisip peste tot, asta nu se aplica si pentru laptop. Si, pe langa asta, cred eu ca prinde bine sa stau cateva zile fara tehnologie. Macar de cateva ori pe an. Telefonul nu se pune ca tehnologie, el e din oficiu. Si nu ca as fi dependenta sau ceva, doar ca trebuie sa fie acolo. O sa trec la clasicul scris pe caiet, e mai fain asa. Daca reusesc sa si fac asta, o sa fie o imagina faina… Eu, marea si un caiet gol.

%d blogeri au apreciat asta: