Arhive blog

The Wall

The Wall

In ziua cu pricina, mi-am luat Balanta de un brat si am pornit sa-i arat lumea fascinanta a unui concert. Norocul nostru a fost ca stam la 5 minute de Piata Constitutiei, asa ca am avut de mers pe ghimpi foarte putin. Surprinzator, la poarta am avut de stat foarte putin si am dat si de o domnisoara extrem de politicoasa care avea sa ma perchezitioneze. Stii, lucrurile astea se trec usor cu vederea, dar e mult mai ok ca persoana care te pipaie si iti goleste continutul gentii sa fie draguta, ca ajungi sa te cunosti cu ea mai intim decat cu alti necunoscuti de pe strada.

Si apoi am intrat in lumea aia speciala a concertului. M-am asigurat ca Balanta ma tine de mana si nu se pierde in multime si apoi am inceput sa ne minunam. Wow, ia uite ce de oameni! Pai, da, da, au zis ca e sold out. Apoi am vazut scena si zidul imens si am inceput sa documentam situatia. Curand, ne-am intalnit si cu prieteni pe acolo, cum se intampla intotdeauna.

Trebuie  sa recunosc, pentru concertul asta m-am gatit. Adica pentru festivaluri e simplu – un maieu, o pereche de blugi si bocancii. Dar acum… Imi pusesem pe mine cea mai frumoasa fusta, imi stersesem cu grija bocancii, imi impletisem parul, de parca mergeam la evenimentul vietii. Si, intr-un fel, chiar mergeam.

Asteptarea a fost crunta. Am venit devreme, desigur, dupa cum indica ghidul de acces, ca sa nu ne imbulzim. Si concertul a inceput cu jumatate de ora mai tarziu decat ma asteptam. Eram atat de nerabdatoare, ca un copil mic care-si vede mama intrand in magazin si stie ca se intoarce cu o acadea pentru el. Si cred ca a fost bine ca am asteptat atat, pentru ca in culmea nerabdarii, cand adunasem un munte de tensiune in interiorul meu (asa cum face orice om cu niste anxietate), ceva a bubuit si concertul a inceput. Artificii, lumini, un avion care darama o bucata prea mica din zid pentru gustul meu, zgomote de mitraliera pentru care m-am nascut un pic prea tarziu ca sa le recunosc si muzica. Oh, muzica. Nu era un pic nedrept ca am avut de asteptat cu vreo 30-40 de ani mai putin ca ceilalti? Poate, dar apoi am vazut-o pe mama si mi-am dat seama ca am venit, de fapt, pentru ea, nu pentru mine. Mama, care a asteptat decenii concertul asta. Care dansa si canta si tipa si aplauda de parca era singura in Piata Constitutiei. Care se bucura mai sincer decat am vazut-o vreodata.

Concertul a fost spectaculos. Proiectiile erau incredibile, iar mesajele foarte puternice, cu un iz al ironiei pe care l-am vazut doar la oamenii care creeaza ceva impotriva curentului. Modul in care el utiliza simbolurile si culorile erau un semn clar al finetii cu care si-a construit mesajul. La un moment dat, s-a plimbat porcul pe deasupra noastra, pe el scriind lucruri precum „Everything will be ok, as long as you keep consuming” si „If I had my way, I would have had all of you shot”.

Ceva in noi rasuna clar, pentru ca se auzeau rafale de aplauze, din senin, la aparitia catorva simboluri precum ciocanele, scoicile lui Shell si logoul Mercedes; poate si pozitionarea in fata cele mai mari cladiri-simbol pentru experienta comunista a ajutat putin. Ceva acolo era inca in viata si razbatea pana la suprafata.

Si apoi, mai era si partea cealalta. Incercam sa daramam zidul la un concert unde erau garduri care sa delimiteze categoriile de pret. Un pic ironic, dar asa e in viata. La fel de ironica mi s-a parut tipa care s-a crizat teribil pentru ca eu nu mi-am inchis blitul (sa ne intelegem, era inchis, ramasese luminita de fixare, o palpaire mica) si apoi a facut ea poza si a orbit 5 oameni cu blitul ei. Alta treaba a fost ca nu o data am auzit in jurul meu propunerea deosebita de a imparti oamenii la concerte in functie de inaltime. Adica cei scunzi in fata, cei inalti in spate, sa poata vedea toata lumea. Sunt singura careia asta i se pare oribil?

Asa ca nu stiu daca zidul ala s-a daramat. Nu stiu daca noi suntem in stare de asta. Poate doar daca un zid se prabuseste daca oamenii se duc sa se planga la el. Ca asta stim sa facem. Aia nu ne convine, aia nu ne place, aia n-a venit pe tava gata facuta si cu fundita. Poate chiar si asa, o sa gasim rezonanta potrivita a vaicarelii si o sa daramam zidul astfel.

In fine, a fost evenimentul vietii. M-a trecut cu fiori ideea ca sunt in acelasi loc cu legenda. Mi s-a parut incredibil sa aud asa de clar cantecele pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Si m-a emotionat teribil sa ascult melodia mea preferata, Comfortably Numb, cantata live. Asta a fost ceva la care n-am sperat niciodata, mi se parea imposibil sa traiesc asa o bucurie.

Pentru mine, muzica asta ramane cea a deceniilor pe care eu le-am ratat. Ramane o poarta catre perioada pe care n-am avut norocul sa o traiesc. Ramane muzica pe care s-au cunoscut si s-au indragostit parintii mei. Si ramane si un simbol al faptului ca nu trebuie sa simtim ca meritam sa inghitim rahat, desi ni se cere insistent.

Poze si filmulete:

WP_20130828_068 WP_20130828_102

WP_20130828_114

WP_20130828_131

Roger Waters – In The Flesh @ The Wall live

Roger Waters – Hey You @ The Wall live

Roger Waters – Comfortably Numb @ The Wall live

Anunțuri

Un pic despre soarta

„An invisible red thread connects those destined to meet, regardless of time, place, or circumstances. The thread may stretch or tangle, but never break.”  – Ancient Chinese Proverb

Am auzit de cateva ori povestea asta si mi-a placut. Suna frumos, ma face sa ma gandesc la iminenta unor intalniri neasteptate, la cum soarta, in ciuda criticilor primite, nu ne lasa de izbeliste, ci ne leaga de ceilalti oameni, fara sa avem sansa de a scapa. Ba, mai mult, suna aproape romantic. Stii ca acolo undeva, in ciuda momentelor grele prin care ai trecut, exista cineva de care esti legat, cineva care poate asteapta, fara sa stie, la fel de mult cum astepti si tu magica intalnire dintre voi. Stii ca firul ala trage de voi sa va apropiati. Stii ca nu poti rupe asta. Si accepti mai usor greutatile, pentru ca undeva te asteapta ceva mai bun, ceva ce e al tau. Stii ca oricat de mult te-ai indeparta de visul asta, la un moment dat, viata te va aduce fata in fata cu el, si atunci o sa poti sa te bucuri.

Ceea ce nu spune proverbul asta e ca nu poti sa scapi. Adica, desigur, iti explica faptul ca nu poti sa rupi firul asta al destinului, dar ideea e ca nu poti sa scapi. Chiar daca, in unele momente, ai vrea sa te sugrumi cu firul, numai sa termini odata. Pentru ca alta chestie pe care nu o explica proverbul e faptul ca oamenii se intalnesc pentru a invata ceva unii de la altii. Si invatarea, de obicei, se face prin efort. Si apar piedici, nervi si incepe astfel separarea dintre cele doua suflete, care nu mai pricep de ce sunt puse impreuna si, astfel, chinuite.

Nu-ti spune ca, de obicei, lucrurile se complica si scapa de sub control. Si ca unele lectii dure vin deghizate ca lucruri frumoase, ca sa ne obisnuim cu ele, sa ne apropiem de ele, caci daca le-am vedea adevarata fata din primul moment, probabil am rupe-o la fuga.

Prima data, traiesti cu senzatia ca oamenii de care esti legat ar fi salvarea ta. Dar unii apar ca sa te adanceasca mai tare in dezastrul in care esti, ca sa poti iesi, ghici ce, singur. Si, uneori, asta ne da peste cap mai mult ca orice altceva. Pentru ca se intampla de atatea ori sa vrem sa ne punem soarta in mainile altcuiva, mai mare, mai bun, care sa se ocupe de tot si, eventual, sa faca si un ceai cald in timp ce asteptam solutia problemelor si sensul vietii.

Si apoi, vine momentul sa te detasezi. Aici, daca esti incapatanat, primesti persoana de la capatul altui fir, dar cu aceeasi lectie. Pana reusesti sa pricepi. Si treci prin acelasi tip de situatii cretine, numai ca din ce in ce mai grele, pana la acea ultima situatie in care cedezi.

Si asa ne invartim, din sfoara in sfoara, in timp ce ne prefacem ca nu suntem intr-un joc universal de papusi. Ne place sa pretindem ca avem controlul, ca daca aplicam un pic de sugestie pozitiva, chemam noi firele de care avem nevoie si toate astea ne dau senzatia ca ne descurcam. Ne legam singuri de maini si de picioare cu firele astea si, la urma, tot noi ne intrebam de ce ne impiedicam.

Cred ca asa face soarta si noi ne dam seama mai greu – intai ne duce la invatat si abia apoi, daca am fost cuminti, ajungem si pe plaja, sub umbreluta, cu un cocktail colorat in mana.

Rock the City 2013

Rock the City

Festivalul de anul acesta a fost in masura egala uimitor si groaznic. Au fost 2 zile ale limitelor, intre care ne-am plimbat rapid, fara sa ne dam seama de trecerea de la una la alta.

Organizarea a fost un chin. Nu stiu daca a fost facuta in bataie de joc sau a fost munca unor oameni nepriceputi, dar a fost teribila. Pornind de la lucruri esentiale, cum ar fi crearea unor porti pentru categoriile de bilete de-a lungul locatiei, ca sa nu ii inghesui pe toti la un singur punct de intrare, in fundul parcarii, eliminarea tampeniei cu jetoanele si instalarea unui numar suficient de locuri de unde sa cumperi apa, bere si mancare ca sa nu stai cu orele la cozi si ajungand pana la comertul clasic evreiesc.  Asa stim noi sa vindem, se pare. Ca-n povestile cu vulcanizarile de pe sosea, care puneau cu cativa kilometri inainte cuie pe drum, ca sa aiba nevoie omul de serviciul lor. Cam asa mi s-a parut si aici. E cald afara? Sunt multi oameni? Le-am aruncat apa si orice urma de alimente din genti? Le-am interzis sa stea la umbra? HAI SA LE VINDEM APA CU 7 LEI! Ca n-ai de ales, nu poti sa nu bei nimic atatea ore. Dar asa se intampla cand vrei sa faci vanzare, nu sa promovezi cu adevarat un eveniment, sa le placa si idiotilor care vin. Situatia idiotilor, asa ca mine, mi se pare chiar trista. Am pretentia sa vina trupe mari in Romania? Pai sa le fac vanzare. Omitem faptul ca oamenilor care vin la genul asta de festivaluri in aer liber poate le place atmosfera, poate le place ideea aia cu mese si banci de lemn, cu bere curgand si cu mancare la cazan. Aia e ce ne-ar scoate cu draga inima pana si ultimul banut. Sa stiu ca ma simt bine, nu ca merg undeva si sunt obligata sa dau mai mult de un milion ca sa nu mor de sete. Setea e elementara si e rusinos sa te folosesti de asa ceva. Pai ca sa bei minimul de apa necesar (nu mai zic de caldura si imbulzeala si topait si faptul ca astea iti fac si mai multa sete) trebuia sa scoti 35 lei din buzunar. Doi litri de apa cu 35 de lei. Pai de ce sa le pui preturi de Bamboo oamenilor carora le plac bancile de lemn si concertele in aer liber? Mie mi se pare ca serviciile de genul asta trebuie asigurate, dar cu siguranta nu inteleg eu afacerile muzicale din Romania. Ca pana la urma, din punctul de vedere al celui care primeste banii, e acelasi lucru, nu? Fie ca ii dai 100 de lei pe preturi mari, pentru ca nu ai de ales, fie ca ii dai 100 de lei cu mare placere, pe bere la 3 lei, el isi primeste banii si asta e important. Pacat, eu stiam ca important e sa plece clientul multumit, sa stii sigur ca se intoarce, dar asta nu prea se aplica aici. Sa se intoarca cine are chef, se gasesc mereu alti prosti care sa dea bani, nu? La un moment dat, o sa se duca si urciorul asta de prea multe ori la apa si o sa se sparga in capul cuiva.

Nu mai zic de faptul ca anul trecut mi s-a parut mult 6 lei pe o apa. Lasa ca au crescut pretul. La fel si berea, un hot dog cat palma, o punguta de popcorn si asa mai departe. Pai daca oamenii se bucurau la fel de mult la o sticla de apa aruncata de trupa ca la un tricou al trupei? Si sa n-aud de locatie. E o nenorocita de parcare, inconjurata de birouri, pe timp de weekend. In stilul asta, mai am eu niste idei de afaceri, la fel de bune ca ale lor: sa puna taxa 7 lei cand intri la toaleta si 7 lei cand iesi, daca se intampla ceva si trebuie sa parasesti incinta, desi ai bratara si bilet, sa platesti pretul integral al biletului daca vrei sa te intorci, 7 lei de la toata lumea pentru ca respira aerul din locul inchiriat, 7 lei daca vor sa cante, 7 lei daca vor sa danseze, 170 de lei daca vor sa faca poze si tot asa. Se mai gasesc destule si sunt sigura ca se descurca pana la anul.

O alta treaba interesanta a fost impartirea deosebita pe categorii. A fost penibil sa vad cum stateau oamenii la golden, apoi o maaaare pauza, si grupul urmator de oameni lipit de gardul din spate. Am auzit ca cei din spate nu au auzit nimic, de vazut oricum nu se prea vedea. E inutil sa ma intreb de ce nu au adus oamenii in tot locul ala gol care era, cred, o treime din tot spatiul. Atata au platit, atata merita. Si ce daca e atata spatiu liber si incapea toata lumea si se bucurau? Trebuie nitel de flexibilitate in gandire ca sa rezolvi situatiile de genul asta, dar n-a fost cazul aici.

In sfarsit, un lucru nasol care nu e legat de organizare – pe vremea mea, erau reguli care se respectau cu strictete la chestii de genul mosh pit sau wall of death. Nu bagi fetele acolo, nu porti chestii ca sa ii ranesti intentionat pe ceilalti, daca vezi pe cineva picat pe jos, il ridici imediat. Mi se pare ca generatia noua a omis cate ceva de aici, asa ca se impingeau in toata lumea, trageau si de fete, pe aia picati ii lasau pe jos si asa mai departe. Sa vezi o chestie de genul asta e foarte interesanta, e foarte agresiva, dar eu ma simteam in siguranta pentru ca se respectau regulile alea. Pentru ca se facea mosh pit ca sa se manifeste bestia din om, dar fara sa inceapa o bataie, si asta e o linie fina, tinuta acolo doar de regulile astea de bun-simt.

O alta chestie pe care am vazut-o si mi s-a parut oribila au fost niste pusti care au tras de un tricou aruncat de la cei de la Enslaved vreo juma de ora, timp in care se impingeau in toti oamenii de acolo. Ai prins o chestie la concert, foarte bine. Tragi de ea, incerci sa pleci intreg de acolo si nu fluturi obiectul castigat. Dar nici nu stai jumatate de ora sa tragi cu alti 5-6 oameni de un amarat de tricou de la o trupa.

M-am mai enervat eu si ca oamenii au refuzat sa vina in prima zi si, unii, chiar si in a doua zi. Ca ei vroiau numai la Rammstein si, poate, la Bullet For My Valentine. Pai asa se merge la festival? Pentru doua trupe? Da’ ce, Enslaved si Heaven Shall Burn n-au cantat frumos? Si toti ceilalti? Nu, hai sa venim brusc pentru ultima trupa si sa ne calcam in picioare, si, eventual, sa-i calcam pe cap pe cei care s-a uscat in soare doua zile ca sa poata sustine toate trupele care au participat.

In sfarsit, ajung la partile bune. Trupele au cantat incredibil. Da, s-a auzit prost si incet in prima zi, si ori chitara nu se auzea, ori vocea, chiar daca am stat la golden. Dar spectacolul a fost minunat, plin de forta si cu momente de delicatete care sa faca totul perfect. Trupele au fost darnice, au aruncat bete, cd-uri, tricouri si tot felul, au interactionat cu publicul, au rupt acolo 2-3 cuvinte in romana care au fost urmate, de fiecare data, de urale pline de entuziasm. In timpul concertului reuseam sa uit de toate tampeniile, cum ar fi faptul ca mor de sete din cauza lacomiei oamenilor. In timp ce cantau cei de pe scena, eram doar acolo, tinuta in brate de omul care m-a ajutat sa raman intreaga zilele astea, si nimic nu mai conta. Iar la Rammstein a fost dincolo de orice asteptari. M-am bucurat ca am filmat aproape tot concertul, o sa fie o amintire frumoasa. M-am minunat de cat de coordonati sunt, cat de bine pregatiti si cat de exploziv a fost show-ul. M-am bucurat asa de mult sa aud live piesele pe care le stiam si eu, iar la Ohne Dich mi s-a ridicat parul de pe mana; a fost genial.

In final, m-am simtit fericita. Am ascultat muzica buna, am vazut lucruri frumoase si am avut norocul sa impart toate astea cu o persoana deosebita, care s-a bucurat la fel de mult ca mine de festival. Au fost si momente mai intense, dar m-am simtit in siguranta cu el, chiar si in gramada aia de oameni.

In concluzie, ma bucur ca au fost frumoase concertele, ma bucur ca spectacolul oferit de Rammstein a fost incredibil, pentru ca oricat de mult as fi adepta festivalurilor, asta cred ca a fost ultimul pentru mine. Totusi, e greu de suportat atata bataie de joc, si, uneori, lucrurile astea meschine iau si din frumusetea concertului si asa ajunge sa nu mai merite nimic. E pacat, mi se pare extraordinar ca vin trupe faine la noi si avem ocazia sa le vedem, dar cand ajungi sa iti pui in pericol sanatatea de fiecare data, apar probleme. Asa ca, pentru moment, ma tin de amintirile frumoase cu care am ramas dupa acest fabulos Rock the City si ascult muzica acasa, cu sticla de apa in brate si punga de Skittles langa laptop.

Bonus: filmuletele de la Rammstein.

Rammstein – Ohne Dich

Rammstein – Sehnsucht

Rammstein – Keine Lust

Rammstein – Mein Teil

Marea nevroza a BAC-ului

In ultimii ani, BAC-ul a reusit sa se transforme dintr-un examen obisnuit al vietii intr-un fenomen uimitor – psihosocial, mediatic, public si asa mai departe. Nu-i nimic mai important ca el. Capata titluri, scandaluri si o perioada de glorie, la fel ca toate marile stiri ale anului.

Saracul Remus Pricopie, el nu s-a descurcat cand facultatea noastra a ramas fara fonduri si a decis sa o inchida, decat sa caute solutii la problema, pentru ca el tintea mai sus, la scaunul de ministru. De asemenea, de fiecare data cand ii explicam ca la psihologie e un pic mai important sa inveti psihopatologie decat PR, ne-am lovit singuri de pereti. Ce sanse avea el cu BAC-ul romanesc? 🙂

Anul in care am dat eu minunatia asta de examen a urmat dupa cel al marelui scandal cu subiectele vandute la taraba in Piata Romana. Dupa el, a fost marele an al promovabilitatii de 20%. Si, de atunci, lucrurile au mers din rau in mai rau. Masurile de securitate s-au innasprit, fiecare bresa fiind pedepsita cu surle si trambite, sa vada oamenii ce rau e cand nu respecti regulile. Bullshit.

Nu stiu daca exista vreun nivel care sa nu aiba o hiba pe aici – profesorii si elevii sunt insuficient motivati, parintii nu au timp, iar subiectele esueaza in a evalua un nivel real al cunostintelor. Fiecare se straduieste cum poate si acesta este rezultatul. Degeaba ne plangem in pumni la final, cand nu se mai poate rezolva nimic.

Nici nu o sa incep aici cu lucrurile inutile pe care le inveti pentru BAC sau cu cat de putin conteaza nota dupa ce termini. La patru ani dupa BAC-ul meu, inca astept sa apara cineva si sa ma mangaie pe crestet pentru nota mea buna. Asta pentru ca dupa liceu incepe bucata aia frumoasa de viata – facultatea, unde nu-i prea pasa nimanui de unde vii, fiind o prea mare ruptura intre ciclul liceal si cel universitar. Si, pe langa faptul ca o iei aproape de la zero in ceea ce priveste cunostintele, prima sesiune bate la fundul gol marele examen de terminare a liceului. Tin minte si acum ca ma plangeam ca am de invatat toate foilea alea pentru BAC si, apoi, 6 luni mai tarziu, am descoperit cu stupoare ca foilea alea sunt cam o zecime din ce imi trebuia pentru prima sesiune. De fapt, in facultate am invatat eu sa invat si poate mi s-a parut mai usor asa, pentru ca ce invatam parea sa aiba un scop, o logica, o finalitate. Ceea ce nu pot spune despre cele 13 materii sau cate aveam in timpul liceului. Matematica a incercat sa-mi sistematizeze gandirea (fara prea mult noroc), biologia m-a ajutat foarte mult la neuropsihologie, limba romana mi-a placut mereu, geografia o stiu perfect pe foaie, dar ma ratacesc in 100 metri pe drum drept. In rest, nici nu mai stiu ce am studiat.

Dar anul acesta mi se pare unul tare ipocrit. Adica, stim cum merge treaba, esti prost daca nu copiezi. Cati elevi mai invata pe bune porcariile alea? Si da, multi se straduiesc, dar, dupa cum am zis, este foarte dificil sa inveti aiurea niste lucruri ca papagalul, cand tu nu reusesti sa le vezi un scop. Normal ca totul e haotic, de vreme ce, sincer, evaluarea se face cam la intamplare. Am ramas cu visele alea in care elevul roman era minunat, stia de toate si era foarte bun la matematica sau la romana, sau mai stiu eu ce. Cred ca e stupid sa evaluezi o tara intreaga dupa standardele pe care le viseaza profesorii de acum 20 sau 30 de ani, cand oamenii mai puneau mana pe o carte, pe o foaie si un creion, in lipsa de televizor si internet. Lucrurile vor fi mai corecte cand o sa intelegem ca atata poate acum elevul roman. Si, decat sa-l evaluam ca pentru un nivel inalt, poate ar fi mai eficient sa-l evaluam pentru nivelul actual. Si, cu siguranta, cand educatia n-o sa mai fie bataia de joc a statului, elevul roman va putea mai mult. Dar nu suntem acolo acum. Suntem aici, unde lucrurile sunt triste si penibile. Si poate compar eu examenul cu testele psihologice – dar acelea sunt exemple de evaluari facute cat de corect posibil. Se fac esantioane, se testeaza primele forme ale testului pe oameni (echivalentul ar fi sa testeze elevii cu subiectele de examen), se adapteaza, se elimina itemii care nu evalueaza corect parametrul si tot asa. Si, in final, marea diferenta este ca nivelurile se construiesc in functie de populatie – media IQ-ului nu este de 100 pentru ca atata imi iese pe test cand impart scorul final la 2, ci este 100 pentru ca aceea este media rezultatelor obtinute.

La fel de ipocrit mi se pare si scandalul cu Bolintineanu. In fiecare an isi gasesc cate un tap ispasitor si mi se pare chiar culmea. Tot anul oamenilor li se rupe de BAC si singurii care se agita pana la epuizare sunt profesorii si elevii. Dar cand acestia se unesc si incearca sa futa sistemul, incepe sa curga cu pedepse. Si am tot auzit: frauda, ilegal, trafic de influenta, 10 mii de lei dati si asa mai departe. Suna foarte grav, pentru examenul asta de trecere in viata reala.

Si apoi m-am gandit… Nu e ipocrizie. Asa este societatea acum, si daca chiar nu ne-am dat seama, putem sa recitim ce au scris elevii la eseul cu modelul in viata. Ce au scris ei a intrat pe nedrept in categoria perle de BAC. Realitatea e trista si ei au descris-o in cuvintele lor putine si stricate. Dar de vreme ce BAC-ul e un fel de diagnoza, poate n-ar trebui sa sarim asa repede la concluzii. In societatea lui „Lasa ca merge si-asa”, bazata pe furt, minciuna si inselaciune, perpetuate la nesfarsit in ochii populatiei, elevii au incercat sa triseze la examen. Si, fix ca in viata reala, unii au fost prinsi, altii nu si, indiferent de pedeapsa, o vor lua in viata pe drumul cel scurt. Nu, nu, sistemul merge… Perfect.

Casa de vizavi

Trecem pe langa lucruri si le ignoram. E firesc. Traim intr-un oras mare si agitat. Traim in viteza. Perceptia noastra este, oricum, selectiva. Vedeam ceea ce ne asteptam sa vedem. Asa ca trecem in fiecare zi pe langa case ca cea de vizavi de mine. Poate nu stim, poate nu ne dam seama, poate chiar nu ne pasa.

Doar ca azi a fost un moment… E o zi ca toate celelalte, am iesit pe poarta si am plecat la facultate. Dar mi-am dat seama.

Vizavi e casa plina de amintirile copilariei mele. M-am jucat in fata ei, mi-am pierdut si regasit mingea si fluturasii de badminton in curte, m-am julit de gardul ei de piatra, m-am agatat de grilajul verde la leapsa, am stat si m-am bucurat de umbra castanilor imensi care ne faceau verile mai usoare.

Am vazut batraneii binevoitori a caror casa era. Unul dintre ei, mereu pus pe sotii, ne zicea bancuri cand il vedeam la aprozar; celorlalti le dadea sfaturi despre masini. Si, uneori, toti barbatii de pe strada se strangeau sa repare masina lui, un trabant verde. Stiam reparatiile astea. Alea al caror unic sens era sa mai umple o dupa-amiaza, pentru ca masina oricum nu pleca niciodata de pe loc.

Anii au trecut in voia lor si l-au luat si pe batran cu ei. Trabantul a ramas, singur si neingrijit in fata casei. O vreme a mentinut peisajul, de nici nu iti dadeai seama ca s-a schimbat ceva. Apoi rotile au inceput sa se desumfle, praful si rugina au inceput sa se depuna, si ceea ce credeam eu ca a fost momentul de varf al bataii de joc fata de copilaria mea – puii de tigani au transformat trabantul verde in toba pentru manelele pe care le cantau cat era ziua de lunga.

Dupa o vreme, casa a fost vanduta. Si apoi vanduta iar. Si ultimii cumparatori au ramas in ea pana acum.

Unii oameni, ca mine, apreciaza casele vechi, cartierele de case si aerul ala de Bucuresti. Pentru ca avem case vechi si mari care ne amintesc de oameni avuti care si-au facut o viata prin partea asta. Si strazi si drumuri care ne amintesc de gloria apusa a perioadei interbelice si de viata buna de pe atunci. Si mai sunt cladirile mari si vechi care stau tacute, dar stii ca au atatea povesti pentru ca au vazut atatea lucruri… Am crezut ca noii vecini sunt ca mine, indragostiti de mirosul secolelor trecute, de piatra, de pamant, de simboluri si traditii. Altfel de ce ar cumpara o casa veche in centrul Bucurestiului?

Primul soc a venit odata cu primul castan taiat. La scurt timp, a cazut si al doilea. A fost oribil. La inceput, au taiat cateva crengi. Am crezut ca se vor opri la atat, ca na, era sezonul si se mai improspatau si ei, copacii. Apoi, in plina mea negare, au diparut si ei, cu totul, cu tot cu umbra si cu amintiri.

Scuza lor a fost ca radacinile intrasera pe sub gardul de piatra si il rodeau din interior. Cu greu, m-am gandit ca era totusi un gard frumos si vechi, iar copacii mai cresc, piatra nu.

Apoi au desfiintat si ultima sansa pe care le-am dat-o, in momentul in care au daramat si zidul cel vechi. In locul lui au pus o plasa mare, acoperita cu un plastic alb si au aparut muncitorii care te taxau verbal daca indrazneai sa te uiti vreodata la casa frumoasa din spate. In salopetele lor jegoase, stateau de doua zile pe strada asta si interziceau vizionarea casei care fusese acolo toata viata mea si inca vreo 100 de ani inainte de asta.

M-am resemnat, ca asa sunt oamenii si e pierdere de timp sa iti bati capul. A mai trecut un an. S-a adaugat un far care sa le lumineze curtea si, fara urma de grija, ne matura si noua curtea si casa. Si o camera video, care batea tot la noi in curte. Apoi au construit un zid nou, identic cu cel vechi.

Dar omul se obisnuieste cu raul, asa ca dupa o vreme am uitat si de asta.Dupa inca o vreme am vazut cum au ras un etaj al casei, ca s-o inalte, si am renuntat de tot. Am lasat casa in tranzitia ei trista.

Ultima chestie pe care am observat-o intamplator a fost ca si-au pus un fel de reflectoare pe casa, care lumineaza noaptea ca la muzeu. Trecand de kitsch, de penibil si patetic, mi s-a parut cretin sa interzici sa privesti o casa si apoi sa pui reflectoare pe ea, ca sa vada toata lumea cum ai distrus-o.

Pana azi am ignorat-o cum am putut. Soarele batea puternic si lumina frumos toata strada. M-am uitat in stanga, spre alta casa veche si am admirat castanul din fata ei, mare, impunator, care a inceput sa inverzeasca. Apoi m-am uitat in dreapta, spre o casa noua, pe care au pus iedera, si in fata careia creste alt copacel, mai mic, dar cu promisiunea aceluiasi verde. Fara voia mea, m-am uitat in fata mea si am vazut casa cea golasa, dezvelita, vopsita intr-un roz-gri prafos, fara nici o urma de verde pe langa ea si mi-am amintit si de etaj si de gard si de copaci si de reflectoare si de tot. In momentul ala, am simtit ca ma uit la un fel de monument inchinat modernitatii, care a demolat tot ce era vechi doar pentru ca ce e vechi, clar nu mai este bun. Ma uitam la o gramada trista, luminata intens, ca sa vada tot poporul ce casa frumoasa e acolo. Si am observat o casa chinuita si mutilata, obligata sa pozeze frumos pentru public. Ca-n viata…

Despre fericire

Pentru mine, fericirea e ca o gara plina. Colorata, galagioasa, mereu in miscare. La sosire, te dezmorteste dupa un drum lung cu trenul, venit de cine stie unde. La plecare, te pregateste de calatorie.

Inainte sa pornesti undeva iti tii bine bagajele, nu cumva sa le pierzi. Tot ce ai in momentul ala sunt bagajele tale, ceea ce e cam ca in viata – stai si strangi si cari dupa tine toate lucrurile astea care crezi ca iti trebuie. Si te tii de ele mereu, ai grija de ele, le impachetezi frumos. Uneori ii mai izbesti si pe ceilalti cu ele sau iti sucesti o mana carandu-le, mai ales atunci cand te grabesti. Acum sincer, cand ai vazut ultima data un om intr-o gara care sa fie bucuros ca are bagaje dupa el?

Daca ai timp, iti iei o apa sau un sandvis, sa te tina pe tren. Si nu stii intotdeauna unde o sa ajungi. Nu cu siguranta. Stiu ca pe bilet scrie unde ar trebui sa ajungi, dar, serios acum, o bucata de hartie nu poate sa iti garanteze ca o sa ajungi acolo. Mereu te emotionezi la gandul ca ai pierdut trenul sau ca ai incurcat trenurile sau ca ai adormit si ai ratat statia la care trebuia sa cobori. Alteori statia nu e acasa, ci e cine stie ce oras aruncat pe harta in care tu trebuie sa ajungi pentru prima data si atunci nu prea stii la ce sa te astepti.

La sosire, parca nu mai poti sa te concentrezi la fel de bine la bagaje. Incerci sa descoperi daca ai ajuns unde trebuie. Incerci sa iti faci drum spre iesire, mai dai un telefon sa anunti ca ai ajuns sau sa ceri indicatii. La un moment dat, iesi din gara si intri intr-un alt spatiu magic, cel al orasului in care te-ai nimerit sa fii, unde trebuie sa te adaptezi rapid la orice ai gasi. In gara e mai simplu, sunt niste reguli stabilite, ai casa de bilete, un orar si, daca ai noroc, panouri si sagetele. Adevarul e ca in oras nu e la fel si regulile pe care trebuie sa le urmezi nu sunt intotdeauna clare. Nu mai zic de intamplarile in care nu ai ajuns unde trebuia si cam trebuie sa-ti reevaluezi rapid situatia ca s-o dregi.

Pentru unii e foarte important sa mearga cu cineva la gara, sa plece impreuna cu trenul, ca mai zic o poveste-doua. Asa e si cu fericirea. Unii simt nevoia sa fie tinuti de manuta cand e vorba de fericire. Altora le place sa se bucure singuri. Uneori doar vrei sa nu stai singur in tren, unde orice se poate intampla si, in caz ca patesti ceva rau, vrei sa-ti fie cineva alaturi.

Unii oameni nu mai apuca sa vada gara mult timp, se adancesc in alte treburi si uita de ea. Insa aproape intotdeauna viata ii aduce, din intamplare, inapoi pe peron. Si sentimentele revin.

Ideea e ca in nici o gara nu stai o vesnicie. Ori iei trenul, ori pleci in oras, la treburi. In gara stai 5 minute, jumatate de ora daca esti constiincios si vii sa iti iei mai devreme biletul sau chiar cateva ore, daca ai pierdut trenul. Insa oricum ar fi, nu ramai acolo la nesfarsit, pentru ca e ciudat. Toata lumea vine, pleaca, isi vede de treaba si tu ramai acolo cu bagajele, fara apa, fara sandvis. Si in plus, de ce ai vrea sa ramai intr-o gara, cand poti sa te sui in orice tren si sa pleci?

Primavara din noi

Cer de primavara

O sa deschid larg ferestrele, sa intre primavara in casa. Se schimba ceva in aer si e cumva spre SF sa vezi cum vine totusi primavara, intr-un peisaj general care da in apocaliptic. Dar e de inteles, timpului nu-i pasa de schimbare.

Avem probleme? Nu-i nimic, se rezolva, e primavara. E toata treaba asta cu renasterea si cu noul inceput, care, sincer, imi cam dau sperante. Revelionul e pus prost iarna, ca te astepti la un nou inceput, dar natura e cam moarta ea asa in jurul tau. Nu e tocmai convingator, zic si eu. Poate romanii au nimerit-o la asta; nu prea iti vine sa te joci cu cifrele lor si ne-or fi cucerit asa un pic, dar au avut o idee buna cu anul nou la inceput de primavara.

Dincolo de culori, de cer si asa mai departe, e perioada in care se infiripa noi planuri, mici sau mari. E perioada in care simti ca poti sa faci orice vrei. Poate n-o sa te apuci niciodata de chestiile pe care le planuiesti, dar pentru o clipa, doar pentru ca e primavara, ai senzatia ca poti sa duci la capat orice. Si s-ar putea ca, intr-o zi, sa te ajute asta. Stii, contrar celor crezute, nu e intotdeauna o catastrofa sa-ti abandonezi un proiect. Pentru ca il lasi undeva in mintea ta sa creasca si e posibil ca intr-un viitor sa si rasara de acolo, mai complet si mai satisfacator decat era la primul draft. Si chiar daca nu se intampla asta, omul e creator si e atat de frumos cand isi descopera pana si cea mai mica fractiune a potentialului sau, iar planurile nu-s tocmai insiruiri si liste, au si ele urme de imaginatie si de creativitate.

Poate nu suntem pregatiti intotdeauna pentru ce planuim. De cele mai multe ori, nu stim cum sa ne dam seama. Stam mereu si ne intrebam care e momentul potrivit pentru a face ceva, dar prin acest moment potrivit noi ne uitam in exteriorul nostru si asteptam sa se potriveasca toate piesele din mediu ca sa prindem o ocazie, cand, de fapt, ar trebui sa vedem cand se aseaza toate piesele din interiorul nostru si sa stim ca ocazia e permanenta si nealterata.

Despre oameni

Mereu am crezut in legaturile inexplicabile dintre oameni. Le-am cautat, le-am observat, am incercat sa le inteleg, sa aflu cat mai multe despre farmecul lor, indiferent daca era vorba de vreo mare relatie de iubire sau de familie sau de prietenie. Am vrut mereu sa aflu povestea lor. Am crezut ca legaturile astea se strang pana cand cei doi oameni ajung o sfera, unde se amesteca, isi pierd identitatea si isi fac una noua, comuna. Am crezut ca ajungem toti la fel, sfere omogene si echilibrate si ca nu mai e loc de necunoscut. Si apoi m-am gandit ca noi n-avem cum sa fim la fel intre noi pentru ca nu visam la fel.

E greu sa il intelegi pe celalalt cand nu visezi ca el, pentru ca oricat timp ai sta cu un om, mereu ramane bucata aia din viata voastra care va separa, aia in care sunteti singuri, fiecare cu propria persoana. De-aia nu pricepem niciodata, cu toata empatia din lume (cine o are si pe aia), ca uneori intram cu bocancii in visele altcuiva si, chiar si cand intelegem asta, continuam sa o facem, pentru ca nu ne dam seama cat doare.

Uneori avem bucati comune de vise, care ne lasa sa mergem o vreme pe acelasi drum cu alti oameni. Uneori ne pacalim singuri, incercand sa ne convingem ca bucatile alea de vis vor dura la nesfarsit si ca vom avea mereu pe cineva care sa ne tina de mana, mai ales cand lucrurile se inrautatesc si drumul pare sa se infunde. Adevarul e ca fix atunci ramai singur si te descurci cum poti.

Dar niciodata nu putem vedea lumea de dincolo a fiecaruia, iar descrierile sunt fantome palide ale trairilor pe care le are fiecare. Scurtul timp pe care il petrecem in mintea altcuiva e fad si insuficient. Si asa cum nu intelegem visele, alea care il conduc pe om pe diverse drumuri in viata, nu pricepem nici cosmarurile, alea de care fuge aiurea si care il imping pe carari haotice si intunecate.

Si dam mereu senzatia ca stim despre ce e vorba, in ceea ce ii priveste pe ceilalti. Dam din cap cu un aer de cunoscatori, prefacandu-ne ca intelegem ce il intoarce pe dos pe omul din fata noastra. Ii intelegem angoasele, nevrozele, nebuniile, credem ca stim cum arde el in interior. Si in timp ce credem ca ne apropiem de om, de fapt, ne apropiem de imaginea pe care ne-am creat-o despre el, imagine care este, de multe ori, atat de trist de departe de realitate.

Barbatii si cadourile

Pentru ca a fost perioada asta plina de cadouri in ultima vreme, am inceput sa ma gandesc mai mult la cum apar cadourile astea. Stim foarte bine ca noi, partea feminina, ne pricepem la chestia asta. Am inventat, in acelasi timp, o tulburare noua (shopaholismul – mania cumparaturilor) si o terapie pentru celelalte probleme, shopping-therapy. Stim diferentele dintre aceleasi produse vandute de magazine diferite. Stim marimi, culori, forme, calitati, materiale, ocazii, colectii, potrivim instant piese noi si respectam semnificatia fiecarui obiect. Stim ce s-ar potrivi in fiecare coltisor al vietii noastre si intelegem si de ce unele lucruri au loc si altele nu.

Uneori, ma gandesc ca uitam de faptul ca petrecem ore intregi la cumparaturi fara sa ne dam seama, pentru a gasi lucrul perfect si ideal si asa mai departe. Cumparaturile sunt o activitate in care noi chiar ne implicam total si gresim rareori. Cu toate astea, ne asteptam ca si barbatii sa ne faca niste cadouri frumoase, cu diverse ocazii sau asa, din intamplare, numai ca sa ne arate cat de mult tin ei la noi. In ultima vreme, am inceput sa inteleg de ce ei nu pot. De ce ei, pusi in fata vitrinei cu 50 de medalioane, n-au stiut sa il aleaga pe ALA, desi le-am explicat ca ne place argintul si nu aurul, ne plac medalioanele in forma de bufnita sau de trifoi, nu ne plac cristalele si asa mai departe; in final, noi consideram ca le-am dat toate datele necesare pentru a exclude cele 49 de medalioane nepotrivite si de a-l impacheta frumos pe al 50-lea, ala perfect pentru noi. Ei nu vad asta la fel. Pentru ei, toate sfaturile si indicatiile sunt o lista nesfarsita de atribute pe care ei nu le inteleg sau nu le pricep insemnatatea.

Si nu ma refer aici la barbatii care nu sunt interesati sa faca altora cadouri, pentru ca li se pare o pierdere de timp si nu prind simbolismul gestului. Ma refer la cei care chiar se straduiesc si le vezi disperarea in ochi dupa ce le explici a cincea oara de ce niciodata medalionul perfect nu va fi o bila, pentru ca te preseaza pe piept. Cei care se chinuie printr-o jungla de esarfe colorate, incercand sa inteleaga de ce ai nevoie de un anume material si o anumita combinatie de culori, fiindca pentru ei „si aia e frumoasa, nu?”.

Cand vine momentul (ziua ta, craciunul, whatever), se duc saracii in magazine sa caute. Si ii stii, sunt aia dezorientati, care se asteapta sa gaseasca panouri cu indicatii spre „cadoul perfect”. Si unii chiar depun efort si ajung sa petreaca ore in magazine, cautand. Desigur, dupa orele alea, cateva luni nu mai intra in nici un magazin. Chiar si asa, cum cu o floare nu se face primavara, nici cu doar 3 ore pe an in magazin nu poti sa ajungi la nivelul ala inalt al cadoului perfect. Sau acceptabil.

Si apoi mai e diferenta intre ce vedem noi ca fiindu-ne util si ce inteleg ei prin util. De exemplu, o Balanta delicata si neatenta, care si-a inecat deja telefonul in baie si care nu prea stie ea sa se descurce cu noile tehnologii, dar ea vrea telefonasul ala frumos de la samsung, ala cu floricica pe el. Nu conteaza ce face, a auzit ea ca e destept oricum si, ideea e ca are floricica. Capricornul a auzit „nevoie de telefon” si a actionat. A petrecut doua zile cautand prin magazine, apoi online, apoi a dat telefoane cunoscutilor si a ajuns sa dea telefoane si necunoscutilor, dar, la finalul celor doua zile, a venit mandru cu o cutie cu un telefon nou in ea. Telefonul era foarte tare, unul din cele mai rezistente din lume, o minunatie tehnologica, suporta socuri, poti sa il arunci pe beton si poti sa il si ineci, ca nu pateste nimic. Era o alegere foarte masculina – practica, raspundea la nevoie, rezolva problema anterioara a contactului cu apa si tot asa. Dar n-avea floricica…

Si da, exista si cadouri perfecte de la EI. Insa de fiecare data cand am primit cadouri frumoase, intotdeauna m-am gandit ca le-au nimerit si au avut noroc. Sau ca ar trebui sa le multumesc mamelor, surorilor, prietenelor ca au gasit ceva atat de frumos. Multi au recunoscut ca au fost ajutati de alte femei si mi s-a parut ceva normal, mai ales ca si eu i-am ajutat pe multi de-a lungul timpului sa gaseasca un cadou frumos pentru o EA. Dar au mai fost si altii, mai speciali, care au vazut ca am apreciat sincer cadourile, s-au panicat si au negat orice legatura cu achizitionarea cadourilor, insistand ca au fost luate de altcineva.

De multe ori m-am gandit si eu ca nu se chinuie deloc, ca nu se concentreaza, ca nu le pasa, ca nu ma apreciaza. Ca daca m-ar aprecia, mi-ar gasi cadoul vietii si toata lumea ar fi fericita si ar fi un strop mai putin de razboi in lume. Si apoi am inteles ca oamenii nu se opresc la cadouri. Si ca asa cum exista oameni care isi manifesta intentiile sau sentimentele prin oferirea unor obiecte, altii prefera sa se manifeste prin alte gesturi – un sandvis, o cina, un bec pus, un perete vopsit, o teava reparata.

Sa nu-i mai chinuim, ca nu are rost. Nu vor prinde niciodata arta cumparaturilor si nu o vor aprecia. Desigur, am putea sa ii invatam, sa ii antrenam, sa ii tinem prin magazine, dar asta ar fi ca si cand ei ne-ar pune sa le reparam masinile. Poate e mai sanatos sa ne invatam sa apreciem efortul lor sau, cand le cerem ceva, sa le zicem direct raftul si numarul sau sa luam problema in propriile maini. Scade romantismul asa. Scade farmecul. Si ce? Viata nu e numai farmec si romantism si noi nu suntem printese care asteapta pe pernute pufoase ofrandele din tot regatul. La un moment dat trebuie sa ne hotaram daca pentru noi este mai important sa credem intr-un miracol al unui fat-frumos care stie ce esarfa s-ar potrivi la rochia noua sau daca putem sa credem in noi suficient de mult incat sa stim ce ne dorim si cum putem obtine asta fara sa depindem de un salvator. Si, poate, din cand in cand, am putea sa le acceptam cu bucurie intentiile bune si sa mai renuntam si noi la floricica.

Patience? There is no time for that.

Cand  eram mica, am chinuit o floare. Eram in gradina de la bloc si florile abia imbobocisera, chestie care ma nemultumea. Mie imi placeau florile mari, deschise, in care sa-mi bag toata fata si sa ma umplu de polen. Asa ca am inceput sa trag cu degetelele mele mici si nepricepute de petale, incercand sa reconstruiesc ce era in capul meu procesul natural al infloririi. Atata doar ca il acceleram un pic, pentru ca nu mai aveam rabdare. Bobocii mi se pareau prea inchisi, prea secretosi, parca nu ofereau nimic. Iar eu eram convinsa ca tin ascunsa in interior florile si ca nu le dau voie sa se deschida. In final, ce am obtinut a fost un boboc sfasiat, deschis inainte de vreme, aratand departe de floarea la care ma asteptasem eu. Am simtit inutilitatea gestului meu si am incercat, in naivitatea mea, sa-l repar. Desigur, bobocul nu mai primea floarea inapoi. M-am rusinat si am fugit de planta pe care o chinuisem si am ocolit-o in urmatoarele saptamani, pana cand mintea mea de copil a uitat intamplarea.

Lectia asta de rabdare m-a urmarit pe tot parcursul vietii. Mereu m-am grabit sa ajung la rezultate, avand prea putin interes pentru proces. Procesele mi s-au parut niste lucruri necesare, dar enervante, pentru ca eu vroiam sa vad finalul, sa vad unde se ajunge. Fiind totusi preocupata de bunul mers al lucrurilor, incercam sa respect procesele, presupunand ca ele erau o parte esentiala din drumul spre rezultat. Probabil asta e unul din motivele pentru care am invatat sa citesc atat de repede. Eram atat de curioasa unde se ajunge cu totul si cum se rezolva, incat devoram paginile si, copil fiind, terminam o carte in cateva ore. Desigur, nu suportam sa citesc doar ultima pagina, deoarece simteam ca nu stiu restul, si tot ar fi trebuit sa o iau de la inceput, sa aflu totul, iar daca as fi stiut finalul nu prea mai avea rost pentru mine. Cred ca graba asta e unul din motivele pentru care m-am maturizat mai repede si am „ars” cum am putut copilaria; ca toata lumea, abia asteptam sa cresc si imi fixam date limita pentru diverse momente pe care le consideram puncte ale maturitatii. Tot din cauza asta cred ca s-a mutat Craciunul (partea cu cadourile) de pe traditionalul 25 decembrie pe 24 seara. Acum, in perioada asta, parte din mine abia asteapta sa vina 21 decembrie, sa vad daca se intampla ceva sau nu, si nu doar sub forma diverselor profetii, ci sunt curioasa daca lumea ajunge sa se distruga singura, crezand in diverse zvonuri, un fel de self-fulfilling prophecy. Relatiile le grabeam, pentru ca stiam unde se ajunge de fiecare data – la revedere si fiecare pe drumul lui. La filme abia aveam rabdare, pentru ca nu puteam sa le pun pe fast forward si sa si inteleg din ele ceva. De-aia mergeam repede, chiar daca eram la plimbare. De-aia nu suportam matematica, pentru ca niciodata nu ajungeam la vreun final. Cand jucam un joc, ma grabeam mereu sa fac nivelul maxim. La concerte asteptam sa cante melodiile mele preferate, cu putina atentie pentru restul. In discutiile cu oamenii am avut mereu prea putina rabdare pentru plangerile lor aiurite si puneam intrebari la obiect, ca sa aflu eu de ce si cum s-a intamplat nenorocirea. Oamenii, insa, n-au inteles niciodata asta si se enervau, crezand ca e un semn de lipsa de respect ca ii grabesc. Sau li se pareau importante niste chestii absolut irelevante pentru problema si nu puteau sa separe utilul de inutil. Adevarul e ca timpul trece, viata merge inainte si avem fix 5 minute ca sa aflam ce-ti preocupa psihicul, asa ca ori aberam ori trecem la subiect.

De multe ori, s-a intamplat sa o dau in bara. De obicei, cand vedeam potential in ceva sau, mai bine zis, cand vedeam ca se poate ajunge la un rezultat, de fiecare data fortam nota si grabeam procesul, pentru ca niciodata nu am inteles cu adevarat importanta lui. Niciodata n-am reusit sa inteleg ca oamenii au ritmul lor si ca descopera viata sau isi descopera propria persoana uneori mai repede, alteori mult mai incet. La fel de putin am inteles ca lucrurile, situatiile, evenimentele au momentele lor, pentru ca isi respecta un timp propriu, diferit de al meu.

In timp, am aflat ca sunt multe lucruri pe lumea asta pe care nu poti sa le fortezi, oricat de mult te-ai grabi sa vezi imaginea finala. Dar cel mai greu a fost pana am aflat ca pentru lucrurile bune trebuie sa ai cu adevarat rabdare. La asta chiar nu mai iese ceva bun daca fortezi nota, asa cum e la prajiturile perfecte care dureaza fix cateva ore si, daca le scoti din cuptor mai devreme, le mananci nefacute. Sau la oamenii care vin in viata ta atunci cand te astepti mai putin si te surprind, tocmai pentru ca sunt atat de diferiti de asteptarile tale si, totusi, se potrivesc atat de bine in peisaj, incat te intrebi cum de n-au existat acolo de la bun inceput.

Dupa ce am trait accelerat, am inceput sa ma fortez sa o iau mai usor, sa traiesc in prezent si toate alea. Evident, cand te fortezi sa faci ceva, ai iluzia ca ai reusit sa iti inveti lectia si, de fapt, iti continui mania sub o alta forma. Adica tot nu am dres-o. Cand mi-am dat seama de asta, m-am oprit de tot, asa de brusc, incat am crezut ca s-a oprit timpul in jurul meu. Nimic nu se mai misca. Si apoi am dat un restart si am luat-o pe drumul asta nou. Si, in scurt timp, lucrurile au inceput sa se aseze de la sine si mult doritele rezultate au venit lejer, intr-un ritm mai lent decat cel cu care eram obisnuita, dar au venit.

Si totusi, din cand in cand, mi se mai intampla sa ma uit la cate un boboc si sa-mi zvacneasca degetele, cu aceeasi curiozitate de copil, si sa ma intreb: Dar, daca de data asta…?

%d blogeri au apreciat asta: