Arhive blog

Viata la 25 sau povestea primului meu fir alb

Cand eram mica, mi-am trasat singura firul vietii, cu vreo 11 ani inainte de primul meu curs de Psihologia Dezvoltarii. De la 8 la 11 ani, am decis ca sunt inca un copil. De la 11 la 13 ani, urma sa fiu un copil mare si sa fac mai putine prostioare. De la 13 ani urma sa intru in adolescenta, deci mai putina joaca si papusele.

De la 15 la 18 ani era trecuta categoria de „elev de liceu”. Pentru mine, liceenii erau o tipologie speciala, tineri care invatau si aveau multe caiete si cursuri. De la 18 la 23 era perioada de facultate, ma vedeam studenta, invatand, scriind, citind si aplicand (cumva, Aurora la 8 ani a presimtit schimbarile din sistemul educational si am stiut ca imi trebuie 5 ani ca sa fac o facultate). Apoi urmeaza o perioada gri, dar la 25 de ani stiam sigur ca voi fi „Domnisoara„. In fusta si sacou, pe tocuri, cu parul prins sus, mergand foarte hotarata inainte.

Ce sa zic, nu stiu daca a fost self-fulfilling prophecy, dar chiar asa a decurs, cu mici abateri, drumul meu pana aici. Ba chiar si la 25, mai putin partea cu tocurile si mai mult mersul hotarat inainte, intotdeauna inainte.

Si stiu ca toata lumea se intreaba – ce fac cu propria viata? Care este planul? Merg oare pe calea cea buna? 25 pare a fi un punct de rascruce potrivit pentru astfel de intrebari. Unii oameni in zona asta temporala isi intemeiaza familii, isi schimba locul de munca, isi avanseaza cariera, isi iau o casa, o masina, se apuca de cursuri sau proiecte personale, isi traseaza sau isi schimba un drum.

Si pentru mine 25 a fost si inca este un an al schimbarilor, al alegerilor personale. Nu pot spune ca am un plan pentru urmatorii 5 sau 10 ani, nu am nici macar planuri care sa depaseasca luna noiembrie. Cred ca am un plan pentru acum, pentru ziua de maine, sa fiu mai buna decat azi, mai impacata, sa invat mai multe, sa invat odata din greseli, sa las cu mai multa usurinta lucrurile rele in urma. Ceea ce e un lucru nou si neobisnuit pentru mine, care luam fiecare lucru negativ si il intorceam obsesiv pe toate partile, hranindu-mi atat anxietatea, cat si golul aparut in locul unde candva aveam speranta, bunatatea si increderea in oameni.

25 a fost anul in care am decis sa nu ma mai agat de lucrurile rele si sa las golurile sa se umple de la sine. A fost anul in care m-am mutat singura, cu o persoana care, mai incolo, mi-a tradat visele construite impreuna, anul in care am fost promovata si am aflat ca munca mea are consecinte care trec de mine, dar si atat de multe impliniri, anul in care am hotarat sa ma reapropii de parintii mei, cu care am avut o relatie ambivalenta de cand am incheiat copilaria mare.

La 25 m-am trezit in fiecare dimineata, mi-am tras un sut in cur si am mers mai departe. Am aflat ca oricat de mult ai vrea sa iti pui sufletul pe tava, e bine sa iti pastrezi o camaruta si pentru tine. Uneori, oamenii intra cu bocancii in sufletul tau, in tot ce le-ai oferit cu drag si, e straniu, dar uneori cand pleaca, se intampla sa plece si cu respectul de sine, increderea in tine, in viata si alte lucruri bune si importante care ar fi trebuit pastrate acolo in camaruta.

Nimic nu este mai permanent in viata ta, decat tine. Sau, cum am mai auzit si mi-a ramas in minte, esti persoana pe care o cunosti cel mai mult timp in viata. Ar trebui sa ai intaietate in ochii tai.

Tot la 25 am invatat ca ma bucur ca am ascultam ce imi doream de mica si mi-am urmarit dorintele. Nu am stiut pana acum la ce ar putea sa ma ajute pasiunea pentru cuvinte, pentru descoperirea povestilor oamenilor, si o pasiune pentru limba engleza. Cumva, am ajuns in recrutare, unde vorbesc zilnic cu oameni de pe alt continent, (land of the free and the home of the brave), si discut, practic, despre povestile lor de munca si de viata.

De aici incolo, ma tem ca Aurora cea mica de 8 ani nu a mai prevazut nimic. Poate a crezut ca de aici ma descurc si singura, sau ca ma asez frumos si iau fiecare zi la rand, fara asteptari.

Povesti cu taximetristi de Bucuresti

Taximetriștii sunt o specie ciudată. Ei conduc Bucureștiul, la propriu. Ceea ce ma dezamageste si ma enerveaza cumplit. Neavand permis de conducere (inca), depind de mijloacele de transport in comun, pe care oricum le detest si sunt stupide, si de taximetristi, care sunt in atatea feluri diferite de nu incap spuse aici.

Si-s de la ciudati la si mai ciudati, la exasperanti, ineficienti, nesimtiti si asa mai departe. Si stai si le induri toate manifestarile cat timp ai ghinion sa fii prins in trafic. Si stim cu totii care-s manifestarile, ca am trecut prin situatiile astea de atatea ori.

Printre cele mai comune sunt „facutul de bani” si „ocolitul degeaba”, cam cu acelasi scop. Ori ca-ti cer de cateva ori valoarea cursei (20 de lei pe o cursa de 5 lei, sigur ca da) si stii si tu ca de la Unirii la Gara nu faci 50 de lei, ori incearca sa te scoata din oras prin militari ca sa te duca din centru pana in alt punct din centru. Ultima varianta mi se pare cea mai stupida, ca oricat ar ocoli pana sa le atragi atentia sau ceva, fac bani pe ceas, albi, curati si buni de impozitat, iar bacsisul care le-ar fi intrat lor in buzunar refuza sa mai iasa din portofelul tau mic si jecmanit pe fata.

Apoi vine comportamentul ala de 2 bani cu „n-am chef sa te duc pana acolo” din motivele „nu-i in drum spre casa mea” sau „nu prea-mi convine ca n-am statie de taxiuri” si, desigur, „e prea putin”. Pana mea, muncesti, nu? Dar nu, mai bine refuzi niste curse care nu-ti convin sau de pe urma carora nu faci mai mult de 10 lei, preferand sa astepti juma de ora (timp in care incap sigur macar 2 curse de 10 lei) pentru cineva care sa-ti dea 15 lei. Inteligent, nu? Mici zei pe masinile care nici macar nu le apartin, iti controleaza tie timpul, nervii si programul dupa chef. In seria zeilor pe masini intra si cei care mananca, in general, in timpul curselor, dar sunt in stare sa te decapiteze daca te vad pe tine mancand si li se face pofta, fumatorii care nu se opresc nici cand te aud cum iti tusesti plamanii in masina sau aia care fumeaza in fata ta, dar pe tine nu te lasa sa fumezi in masina si amatorii de muzica data tare, indiferent de gen.

Se pare ca taximetristii de Bucuresti sunt cea mai rea specie. Am vazut eu ca in alte orase se da rest si 50 de bani la cursa. Oamenii la care ma duceam in vizita imi reprosau mereu ca le stric taximetristii pentru ca am obiceiul sa le las bani cum las si in Bucuresti. Asadar, in alte locuri e decent. La capitala sunt vulturi. Eu inteleg ca traim prost si vrem mai multi bani si o viata mai buna si asa mai departe, dar e de-a dreptul detestabil sa jumulesti pana si ultimul leu. Sa strambi din nas ca ai primit prea putin pe langa costul cursei (ca salariul vine si de acolo), pe motiv ca tu n-ai bani si tre sa platesti si benzina si bla bla. Sure, adica gazul, care e mai ieftin decat benzina, deci pica toata chestia cu banii pe combustibil. Si incerci sa profiti de fiecare leut de la omul pe care l-ai luat, dar n-ai face o cursa de 5 lei, paradoxul taximetristilor.

O alta categorie minunata e cea a vorbitorilor la telefon. Si nu ca ar avea ceva important sau interesant de zis; sunt conversatiile alea stupide „da… da… haha… serios?… aha… aha…” si continua asa la nesfarsit. Desigur, mai sunt si conversatiile de combinatii (cum sa-l fraierim pe sefu’, cum l-am fraierit deja etc.) si alea in care ii critica pe clienti (da, ba, m-a trimis sa fac cursa de 5 lei, da’ n-am dus-o, ce drq, aia nu-i cursa). Si, hai sa zicem, trecem peste calitatea inexistenta a discutiilor, ca le ignoram si aia e. Ca nu stam noi sa ascultam ce vorbesc taximetristii la telefon. Nasol e ca rateaza drumul din cauza ca n-au suficiente resurse ca sa se imparta intre telefon si traseu. Si atunci te trezesti ca ai ajuns la mama naibii, ca el a omis sa faca stanga cand trebuia si nici nu te-a auzit cand i-ai atras atentia. Sau pleaca intr-o directie total diferita, ca a uitat ca are un client si era concentrat sa se intalneasca undeva cu tovarasul. Toate astea, pe banii tai.

Si vai, traficul e oribil – asta venind din partea soferilor de taxi, considerati, in general, de catre ceilalti soferi, ca fiind cei mai periculosi. Se pare ca toata lumea e de acord ca taximetristii respecta putine reguli, n-au nici un fel de respect pentru alti soferi din trafic si fac condusul un cosmar pentru altii, cand le taie fata si fac tot felul de alte scheme. Si nu sunt singurii care conduc ore intregi in fiecare zi, dar ei, saracutii, sunt tare afectati. Si trebuie sa castige extrem de multi bani ca sa poata sa doarma linistiti acasa dupa tot condusul asta.

Cei mai ok mi se par povestitorii. Ori au avut o zi grea ori simt ca au sanse sa fie auziti la un moment dat, incep si zic si zic si zic. Dar asta e decent, daca ai noroc, poate afli si o barfa buna sau ceva. Daca esti si student la psiho, te impaci cu ideea repejor, ca oricum e ca si cand ai avea intotdeauna infipta in frunte o tablita pe care scrie „psihoterapeut in devenire, aruncati-va problemele pe mine”.

Aia care dau sfaturi nu-mi plac la fel de mult. In primul rand, pentru ca ma enerveaza sa primesc retete perfecte pentru problemele vietii pe care crede nenea ca le am. In al doilea rand, pentru ca majoritatea retetelor sunt gresite si sunt si spuse prost. Din seria „Sa stiti ca nu va doare ficatul. Va doare fierea, va zic eu.”. Sigur ca da, ma doare un lichid din interiorul meu.

Si, desigur, ne-am obisnuit deja cu cei care isi varsa nervii pe oameni. Tocmai a scapat de o comanda care nu i-a convenit, clientul de dinainte s-a purtat urat, nu i-a dat bani in plus, etc. Asa ca isi varsa nervii pe urmatorul client si pe urmatorul si tot asa. Tu nu i-ai gresit cu nimic, atata doar ca existi si respiri si te-ai nimerit intr-un moment foarte prost acolo. Ca-n viata, de altfel.

Alti taximetristi faini sunt aia care lucreaza pe masini cu 3,5 lei stalcit in toate felurile, ca sa creada omul (clientul nostru, prostul nostru) ca e, de fapt, 1,35 lei. Aia iti smulg bagajele din mana si le arunca in portbagaj, ca sa nu mai ai de ales si sa dai pe o cursa de la autogara pana acasa banii pe care i-ai dat pe drumul Sibiu-Bucuresti cu autocarul. Si apoi se asteapta sa le lasi si bacsis. Sau urla dupa tine ca esti sarac si zgarcit si nu-ti permiti sa mergi cu taxiul. Nu, nene, prefer sa dau banii pe ceva util, nu pe o plimbare cu taxiul tau jegos in valoare de 30 lei. Mai ales, daca pot sa dau de 3 ori mai putin.

Pana la urma, trecem zilnic peste toate astea, ca trebuie. Sau ne gasim alte moduri de ajunge unde trebuie sa ajungem. Insa cea mai rea parte este lipsa de respect. Aia evidenta, care te face pe tine sa te simti prost ca ai indraznit sa intri in institutia taximetrie, pe taramul lor sacru, si ajungi sa te simti obligat sa platesti scump pentru proasta crestere, inexistenta educatiei a altora si tot asa. Aia in care iti dai seama cat de putin le pasa de tine, chiar daca le esti client. Recunosc, taximetria nu e asa usoara, si depinde de comenzi, normal. Dar, chiar si asa, nu e normal sa tratezi clientul ca pe o bucata de carne care iti murdareste sfidator bancheta. La fel, nu mi se pare normal sa iei o comanda cand nu esti sigur de traseul pe care il vei face pana la destinatia ceruta. Ca apoi sa-ti versi iar nervii pe client, ca de ce o fi vrut acolo si nu dincolo, unde ti-ar fi fost tie mai usor sa ajungi la comanda nr. 2. Ai un client, te ocupi de el, nu sari sa-l arunci din masina daca auzi de urmatoarea comanda.

Taximetria asta e si ea un serviciu, reglementat, platit si tot asa. Ar fi bune totusi si niste norme care sa contina mai mult decat penalizari pentru diverse intarzieri si asa mai departe. Ca sa nu ne mai apuce disperarea cand ne gandim ca depindem de oamenii aia care ajung sa ne conduca orasul si vietile, fara ca ei sa fie speciali sau minunati in vreun fel.

%d blogeri au apreciat asta: