Arhive blog

Ghid de supravietuire: In relatia cu parintii

Am invatat ca parintii te iubesc, da’ in felul lor, chiar daca unul e genul care te-ar arunca in apa ca sa te invete o lectie valoroasa, iar celalalt te-ar astepta in apa, complet echipat si cu un gardulet construit de jur imprejur pentru protectia “puisorului”. Poarta-te frumos cu parintii tai si iesi din zona discutiilor de genul “ce grea e viata, ce greu e la munca, n-avem bani, suntem bolnavi”. Fa-le o surpriza, scoate-i in oras, afla lucruri despre ei pe care nu le stiai, joaca-te cu ei. Nu stiu de ce pierdem joaca asta, de parca maturizarea si independenta ar fi cel mai serios lucru din lume.

Mai in gluma, mai in serios, imi amintesc ca in anul 2 de facultate profesoara de psihologia dezvoltarii ne-a intrebat ceva ce parea foarte simplu. “Ce este maturizarea?” Ei, doamna profesoara, cum sa nu stim noi asa ceva?

Si am inceput toti cu raspunsuri profunde, de genul “etapa importanta a dezvoltarii”. A ras putin si a zis ca nu vrea raspunsuri din carte, vrea ceva cu sens pentru noi. Atunci am trecut la raspunsurile de clasa I – “maturizare este atunci cand ai responsabilitati”. Da, si facturi si credite si ore petrecute la telefon. Si, intr-un final, ne-a spus. Primul semn al unui om care se maturizeaza este capacitatea lui de a avea o relatie serioasa. Adica nu 2 intalniri la inghetata si 3 telefoane. Ci o relatie bazata pe respect, intelegere, apreciere si asa mai departe. Se pare ca maturizarea nu tine de datorii si ore suplimentare la munca, ci de implicarea intr-o relatie umana. Pentru ca arata ca omul este in stare sa iasa din stadiul egocentric si sa inteleaga ca exista o lume intreaga in afara lui.

Cat despre independenta, cred ca daca nu o interpretam gresit, drept taierea legaturilor de orice fel cu familia, poate deveni o metoda de imbunatatire a relatiilor. Cand iesi din sfera dependentelor de parinti, scade si presiunea pusa pe relatia dintre tine si ai tai, pentru ca nu mai ai aceleasi asteptari de la ei. Nu te mai astepti sa te spele, sa te imbrace, sa-ti dea o ciocolata si un ban in buzunar, sa-ti netezeasca gulerul si sa-ti ia scamele de pe umar. Nu te mai superi pe ei in clipa in care omit un pas din tot ritualul asta menit tie.

Sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Suntem mari, oameni maturi si independenti. Maturi, in sensul in care putem avea relatii normale cu ceilalti oameni, nu doar cu partenerul. Putem sa comunicam, sa ascultam si sa ii apreciem pe ceilalti. Suntem independenti, adica ne bucuram de o autonomie pe care am castigat-o prin propriile eforturi, ne descurcam singuri si ne asiguram un trai decent. Si, intr-o zi, ne intoarcem la parintii nostri, nu ca sa le cerem bani sau sa le reprosam ca in urma cu fix 6 ani si 4 luni a fost o petrecere la care nu ne-au dat voie sa mergem si toti colegii au mers si s-au distrat si noi am stat acasa si am oftat pana in pragul hiperventilatiei. Nu… Cum ar fi, in schimb, sa spargem putin bariera aia conventionala in care parintele te iubeste pentru ca te-a scos cu greu, te-a tinut in viata si uite, ai supravietuit dincolo de 18 ani si inca respiri? Si sa inlocuim situatia asta standard cu una in care esti sincer interesat de el si pentru mai mult decat bilantul lunii in care nu stii sigur daca sa pui sau sa nu pui pastilele de pe reteta lui noi. Si in care aveti conversatii interesante (poate o sa fac o lista cu subiecte potrivite intr-o postare viitoare), faceti lucruri impreuna, poate faceti o prajitura intr-o zi sau un puzzle.

Ce ar putea sa se intample dupa exercitiul asta? Pai, uneori, un singur milimetru mai intr-o parte poate schimba o perspectiva intreaga. Si parintii nostri merita sa fie redescoperiti, asa cum meritam si noi copiii, dupa ce am trecut de o varsta. Si, desigur, in discutie va aparea mereu cate un “da, dar eu nu am avut hartie roz cu unicorni si am suferit foarte mult”. Dar, poate pe langa asta o sa apara si ceva in zona “stii ce, m-ai crescut si din cauza ta am invatat sa cad mereu in picioare si asta o sa ma duca departe in viata si… bravo noua ca am ajuns aici!”. Si, sigur ca da, ar putea sa se intample o mie de lucruri dupa exercitiul asta, ceea ce ma face cu adevarat curioasa. Daca sunteti si voi curiosi, incercati si povestiti-mi si mie cum a mers si impreuna o sa aruncam putina lumina peste alea o mie de lucruri necunoscute. 

Anunțuri

Ghid de supravietuire: Ai grija de tine. Partea I

zcool-Heart 2

Ai grija de tine. Masinile se repara, calculatoarele la fel sau se inlocuiesc. La oameni, piesele de schimb nu sunt chiar asa de comune sau accesibile. Un corp, o minte si un suflet ai, asa ca ingrijeste-le pe toate, pentru ca scopul lor este sa te ajute sa traiesti viata. Un corp de care nu te ingrijesti nu te poate plimba prin lume, o minte inchisa nu o intelege si un suflet ranit nu se poate bucura de ea.

Desi nu e niciodata simplu, tindem sa invatam ceva mai multe din nefericirile noastre. Macar ca dupa ce ne afundam in nemultumire, la un moment dat iesim dupa o gura de aer proaspat si ne promitem ca niciodata nu mai lasam sa se intample asta, chiar daca e doar pana data viitoare.

Cand ai sufletul ranit, ingrijeste-l; nu te chinui pe tine si nu ii chinui pe altii. Poti oricand sa ceri o vorba buna de la un prieten de incredere, sa citesti o carte buna si sa bei un ceai cald, sa te alergi cu catelul, sa scrii, sa pictezi, sa incerci o prajitura. Poate ca astea nu rezolva problema care te-a ranit, dar un zambet si o unda de caldura te ajuta sa mai versi din intunericul pe care l-ai strans. (Nota: Desigur, daca perioada de tristete este intensa si vine si cu insomnii, sentimente de inutilitate, autoculpabilizare si alte lucruri serioase si dureaza mai mult de cateva luni, este util ajutorul unui specialist).

Incet-incet, dupa o dezamagire, tu trebuie sa te reinveti cu lucrurile frumoase. Chiar daca inseamna sa pornesti de la un lucru mic, cum ar fi faptul ca ai prins de dimineata liber la magazin cand ti-ai cumparat cafea si vanzatorul ti-a facut cu ochiul.

O abordare interesanta mi se pare cea de la TEDTalks a lui Shawn Achor, psiholog pozitivist, care discuta despre efectele negative pe care sublinierea dezastrelor in media si nu numai le are asupra starii noastre de bine. El explica faptul ca ajungem sa fim convinsi ca raportul dintre lucrurile bune si cele rele din lume este acela care reiese din stiri, unde vedem doar crime, abuzuri, tradari si asa mai departe. Ne dam seama atunci de ce, de cele mai multe ori, in loc sa ne ridicam informati din fata televizorului, ne simtim mai degraba nesiguri, dezamagiti, speriati sau lipsiti de speranta. Si nici unul din lucrurile astea nu fac bine sufletului. Si atunci, Shawn Achor a venit cu o propunere. Zice el ca starea de bine te ajuta sa fii mai productiv, mai sanatos, mai bun, si este sustinut de ani de cercetare si, sincer, cred ca si noi il credem pe cuvant, ca parca toate ne ies din prima cand suntem mai fericiti. Si, ca sa ajungi la starea de bine, trebuie sa te reinveti sa o filtrezi, asa cum ti-a intrat in reflex sa filtrezi doar lucrurile negative din mediu. Exercitiul lui este pastrarea unui jurnal, timp de 21 de zile, in care sa scrii, la sfarsitul fiecarei zile, 3 lucruri bune care ti s-au intamplat, care te-au facut fericit, pentru care esti recunoscator.

Ideea unui jurnal pozitiv nu e noua, dar perspectiva lui mi-a trezit curiozitatea pentru ca are o directie si un scop, si anume invatarea unui nou model, in care scanam pentru lucrurile bune intai, si apoi pentru cele negative. Am invatat ceva recent in facultate – pana acum si eu si altii faceam o chestie destul de comuna, si anume cautam toate lucrurile negative care pot aparea intr-o situatie data, opinia generala fiind ca asa vom fi mai bine pregatiti pentru orice obstacol ar putea aparea. Adevarul, dupa cum am aflat, este ca practica asta creste anxietatea si nu ofera, de fapt, solutii reale la problemele care pot aparea. Adica ne aprindem, dar degeaba. Si ne ingrijoram pentru ca ne ingrijoram, ne intristam iar pentru ca simtim povara a 100 de obstacole posibile peste care nu mai stim cum sa trecem, obosim numai la gandul unei activitati noi.

Si, de fapt, asta imi aminteste de un punct important din psihologie. In orice situatie, trebuie evaluate elementele negative, denumite vulnerabilitati in domeniu, dar si elementele pozitive, numite resurse. De multe ori, mai uitam de asta si ne infigem in vulnerabilitati pentru ca sunt percepute ca fiind grave, atrag atentia si apare necesitatea schimbarii. Insa niciodata nu ar trebui sa uitam de resursele personale pe care le putem folosi cand incercam sa transformam un aspect nefericit. Din cand in cand, sa mai punem si binele pe masa si sa vedem cat de departe ne duce. Cine stie, s-ar putea chiar sa nu mai ajungem de unde am pornit, ci sa trecem mai departe, la noi etape cu noi experiente si noi invataturi.

Si-am terminat

Am crezut ca n-o sa se termine niciodata cosmarul, ca haosul asta o sa continue la nesfarsit, ca somnul si libertatea vor ajunge niste amintiri indepartate. Dupa doua luni intense de invatat si alergat, creierul incepe sa dea din ce in ce mai putin randament, ceea ce te face sa te simti destul de prost, ca te gandesti ca daca nu mai stii cum sa ceri o apa la magazin fara sa te balbai, ce sanse ai la un examen?

Si semnele rele erau la tot pasul, nimic nu se misca, baza de date se stergea singura dupa ce o salvam, apareau din senin taxe de platit, coordonatorul nu vedea greseli esentiale in lucrare, canicula, oboseala acumulata care se simtea in fiecare celula, sinteze care nu se mai terminau, zile care nu se mai terminau si seamanau toate intre ele in asa hal incat se pierdea notiunea timpului, de invatat viata prenatala in loc de adolescenta, de invatat o neuropsihologie noua, inventata de cei de la timisoara, unde exista doar 47 de arii si chestii de genul, hai sa invatam acu dupa ce am terminat facultatea psihopatologia pentru ca n-am fost capabili sa ne organizam, planurile se schimbau de la o zi la alta, apareau lucruri imprevizibile intr-un program care si-asa suferea de inghesuiala si tot asa.

Ca sa nu mai zic de obligatia de a face un drum pana la capatul tarii, ca asa s-a decis fara ca noi sa avem ceva de zis aici. Sa gasim un mod de a ajunge si un acoperis deasupra capului (as it turns out, cazarea noastra a fost incredibil de faina, pentru ca am avut aer conditionat pe timp de canicula). Am reusit sa terminam sintezele in timp util, am avut timp chiar si de cateva atacuri de panica pe parcurs, deci ne incadram in program cu toate.

Si a urmat primul examen unde EVIDENT ca au fost intrebari din afara bibliografiei impuse de timisoara (care continea oricum vreo 3 cursuri pe care noi nu le-am facut la snspa), singurul noroc a fost ca, dintre chestiile alea absente in bibliografie, pe cateva chiar le-am facut noi la facultate (recrutare si selectie ftw). Si EVIDENT ca erau prost formulate. Si evident ca erau doar 36 de intrebari, astfel incat de o singura intrebare depindeau 25 de sutimi din nota. Awesome, really. Si partea cea mai crunta a fost ca ne-a pus sa stam langa corectori in timp ce puneau sablonul peste foaie, ca sa vedem cu ochii nostri cum am gresit. Pentru ca asta mai lipsea din tot bagajul nostru emotional.

Dupa care, mare minunatie, prezentarea orala a licentei. EVIDENT ca am picat in comisie cu domnul Maricutoiu, care nu ca ar avea ceva cu mine sau cu oricine, dar m-am convins de cat de amabil este de cand ne-a trantit in fata de nervi ecusonul si a plecat la conferinta APIO pentru ca pe ecuson, la fel ca in baza de date, numele lui nu aparea cu diacritice. Again, awesome, e fix omul pe care ti-ai dori sa il ai in fata si sa-ti judece lucrarea care oricum e imperfecta, tipu fiind super in cercetare psihologica si chestii de genul. Adica orice i-ai aduce in fata, oricum nu e suficient de bun, cuz he really is very good at it. And you ain’t.

Rezultatele nu s-au lasat asteptate foarte mult, suficient doar pentru inca o criza sau doua, dar ideea e ca am avut cu totii note de cacat. Si we’re really not as retarded as timisoara made us look. But thank you. Ma bucur ca a fost nevoie de toate sacrificiile astea pentru ca noi sa circulam prin viata cu o nota de licenta de cacat, luata pe o super metodologie.

Dupa toate astea, inca astept sa imi ia pauza creierul. Si corpul. Inca ma trezesc stresata, gandindu-ma ca trebuie sa invat. Inca ma grabesc cu lucrurile, ca simt ca nu e timp pentru nimic. Inca ma mai trezesc noaptea si imi spun in gand ca „uite, sa nu cumva sa uiti sa spui asta in prezentare” si dureaza o vreme pana imi dau seama ca prezentarea s-a terminat, examenul s-a dus si nu mai trebuie sa retin nimic pentru nici o prezentare. Am incercat sa ma plimb prin oras si e un loc fain, dar nu prea pot sa ma uit la fel la el dupa toti nervii provocati aici. Plus ca e un oras pe care nu il inteleg, cu foarte putine cosuri de gunoi, cu mijloace de transport in comun care vin o data la 15 min, cu semafoare care se schimba brusc in verde in rosu si cu  legea linistii – terasele nu mai au voie sa functioneze dupa ora 12, se lasa cu politie si tot, chiar daca nu exista muzica, pentru ca deranjeaza delicatii locatari.

In final, adevarul este ca asta a fost, pur si simplu, inca o experienta dezamagitoare semnata SNSPA Psihologie. Cu 3 ani in care am crezut ca facem ceva fain, dar a fost o mizerie, cu promisiuni si minciuni de parca am fi fost in politica si cu un gust amar legat de tot ce-a fost. Cheers to that!

La noi

Un inceput obisnuit de saptamana la psiho: luni seara, crime, cu explicatii clare si imagini explicite. Marti, de la prima ora, durerea, sinuciderea si, dupa o scurta pauza, diabetul si Alzheimer.

Ajungi acasa si iti amintesti de bunicul cu diabet, de unchiul cu Alzheimer, de matusa cu depresie si tot asa. Afli de la cineva ca s-a mai sinucis un om, un prieten apropiat de-al lui. Sunt oameni cunoscuti care patesc chestii dintr-astea, rude, prieteni, pe care ii doare, care sufera. Oameni pentru care viata nu mai e o cutie de bomboane de ciocolata, ci e reala, cat se poate de reala.

Si dupa toate astea, stai si te intrebi: oare in viitor, dupa toata pregatirea necesara, o sa reusesti sa impiedici un om de la a-si pune capat zilelor? O sa usurezi viata cuiva? O sa aduci ceva bun in vietile oamenilor? Caci daca da, serios ca merita toate inceputurile astea de saptamana.

Deadline

As in… dead. Cam asa e sesiunea, asa o vad eu. Un sir de deadlineuri, fixate la o distanta aproape suficienta ca sa nu dai in burnout. Cu ocazia asta am ajuns si pe la BCU (Biblioteca Centrala Universitara) unde nu prea mi-a placut. Adica… da, am abonament la biblioteca, parca sunt cu un punct mai culta, dar visul meu de a sta cu orele in biblioteca, in liniste, unde as devora carte dupa carte de psiho, s-a cam dus dracului. Nu de alta, dar toate cartile de psiho din marea BCU is vreo 3 raftulete amarate. 2 carticele ale lui Freud, un Jung si vreo 2 Adler. Am incercat sa caut in minunatele baze de date ale BCU, unde avem acces la atatea articole, caci BCU e o unitate academica europeana, asa ca se intelege bine cu alte unitati de genul din strainatate si are acces la articolele postate prin diverse locuri. Ei bine, in ore intregi de cautare, nu am gasit nimic relevant despre Rotter. Ma rog, poate nu e un exemplu asa de bun, ca nu il stie chiar atat de multa lume. Dar Selye, de exemplu, care saracul e taticul stresului? Toata lumea stie de stres. E la moda. Nici el nu era in toata biblioteca. Plus bibliotecarele care indeplineau fix rolul de functionare. Habar nu aveau despre cartile din biblioteca, nu aveau chef sa-ti dea nici o indicatie si nu aveau chef, in general, de nimic. Ma asteptam la bibliotecarele alea din povesti, alea care se isterizeaza daca atingi cartile intr-un mod care le-ar putea rupe sau ceva. Ei bine, cele de aici couldn’t care less. Si inca ceva… Cum sa intri intr-o biblioteca, sa te duci la raft si sa vezi ca acele carti nu sunt puse in ordine alfabetica? Erau 3 raftulete, acasa am mult mai mult de 3 raftulete si sunt toate puse in ordine alfabetica si dupa tema si dupa perioada eventual. Si am trecut prin toate astea pentru ca aveam nevoie de research pentru proiectul la PCPS, la care am stat 2 zile sa-l fac, adica fix in alea 2 zile de dinainte de deadline. Si am depasit termenul limita. Cu 4 minute. Pentru ca din 3 calculatoare, doar unul avea diacritice si, ca sa vezi, era singurul care nu avea net. Asadar, cu vreo 5 min inainte de 12, am inceput sa caut prin apartament un wifi ceva, neparolat. Si alergam cu laptopul in brate, doar-doar oi prinde semnalul mult dorit… Si s-a intamplat sa nimeresc semnalul cand deja era trecut de 12, asa ca in loc sa trimit 2 mailuri, unul pentru proiectul meu si unul pentru al colegei la care stateam, am trimis doar unul cu mentiunea „N-am avut net pentru 2 mailuri”.

Si apoi examenele si stresul si noptile nedormite si plimbarile nocturne de 5 minute ca sa iesim din starea aia de nerabdare, starea aia in care nu mai vrei altceva decat sa se termine odata. Si o luna de locuit cu o colega, doar noi doua, care ne-am descurcat de minune si am fost chiar si responsabile si ce mai trebuie. Si Supernatural, episod dupa episod, de ajunsesem la un moment dat sa ne gandim ca mai degraba la examen ne intreaba care sunt modalitatile de a scapa de un demon, decat tipologiile lui Pavlov. Si ne-am bucurat de furtuna de azi noapte, am deschis larg geamurile si am scos capul afara, ca ne era lene sa ne miscam pana in fata blocului.

Si acum s-a terminat. Oficial. Am terminat sesiunea, am terminat primul an de facultate. Si am luat 10 la examenul practic de la statistica. Unde da, evident, mi-a picat testul de normalitate cu nume alcoolic – Kolmogorov-Smirnov (cunoscut, mai degraba, sub numele de Kurmov-Absolut). Si da, profu’ a vrut sa ma chinuie si m-a pus sa ii spun cum se numeste testul respectiv. Dar a meritat.

Si de acum incolo o sa ma apuc de lucrurile pe care mai trebuie sa le fac inainte de a implini 20 de ani. Prima chestie de pe lista e facut conditie fizica. Nu de alta, dar o alta chestie e sa ajung pe vf. Moldoveanu si mno…

Si in seara asta B24FUN a facut 8 ani si a dat petrecere pe Motoare unde a fost, in sfarsit, racoare dupa zilele infernale care au trecut, iar vantul mi-a fluturat in toate partile noua rochie verde.

De maine intru intr-o scurta perioada de dezorientare. Nu mai sunt in sesiune, nu mai am episoade din Supernatural de vazut, habar nu am ce o sa fac. In afara de cheful de vineri seara. Si un potential weekend cu cortul undeva. Si mers la ceva lansari prin tara saptamana care urmeaza. Dap, clar, no idea. Norocul meu e ca se gaseste mereu cineva care sa imi faca programul, daca eu nu sunt in stare de asa ceva.

It has ended

Toate lucrurile se termina, inclusiv APIO.

In afara oboselii si a nervilor, a fost chiar interesant. O trec pe lista de experiente noi, sper sa mai fie si in viitor asa ceva. Nu de alta, dar am ce povesti dupa. Cum ar fi contactul cu peste o suta de oameni din domeniul tau, care toti iti cer ceva si care toti te vad ca o secretara, si nu ca viitor membru al breslei. Sau gafele – aparitia profesorului meu, care e si organizatorul conferintei, fix in momentul in care ma chinuiam sa culeg cu degetul o boaba de susan dintr-o farfurie aflata in mijlocul mesei. La restaurant. Sau crizele de ras care apareau pe la 5-6 seara, cand eram atat de obosite, incat radeam din orice. Pe scurt, programul zilnic al conferintei era: criza de nervi dimineata, gafe in timpul zilei, criza de ras seara. Program respectat cu sfintenie pe tot parcursul conferintei.

Si am invatat sa fac chitante. Ca doar sunt la psiho. Si daca ma chinui un pic, fac si facturi. Dar cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost sa nu fiu cinica si sarcastica in clipa in care eram fata in fata cu oamenii. Asta nu cred ca s-a mai intamplat vreodata. Si de obicei cinismul si sarcasmul ma bagau in rahat. Acum doar gafele au fost responsabile de asta si cred ca gafele sunt mai light decat celelalte doua.

Si am mai aflat si cum e sa muncesti si sa n-ai timp de ai tai. Da’ deloc. Asa ca un la multi ani intarziat bunicii mele (care m-a vazut la 4 zile dupa ziua ei), mamei (cu care am baut totusi o bere neagra noaptea) si lui Mitro (pe care am vazut-o si la conferinta, dar am uitat complet ca era ziua ei).

Si acum, revenirea la normal. Asta pana la urmatorul event aka tabara de la Olanesti, care incepe saptamana viitoare. In ritmul asta, o sa inceapa sa imi placa ce fac. Poate o sa ajung un om matur, responsabil, care munceste si se implica in tot felul de evenimente. Sau poate ca nu.

APIO

Zilele astea am inteles de ce ajung unii oameni workaholici. Noroc ca m-am prins din timp de treaba asta si probabil ca n-o sa aprofundez subiectul. :))

Tot zilele astea e  conferinta APIO, unde am participat in organizare. Au fost doua zile lungi. Mai urmeaza o zi lunga si inca o jumatate de zi.

High self esteem dupa primele 2 zile de munca, deoarece m-am prins eu asa ca nu sunt iremediabil de nepriceputa. Ba chiar, ma descurc destul de bine la organizare. Culmea, fiind o persoana atat de dezordonata.

Low coherency, though. Asta datorita programului de 10 ore in prima zi si vreo 12 in a doua. Urmeaza 14 maine, daca nu ma insel. Asa ca voi termina aici.

Moment existential

Psihologii tre sa iubeasca oamenii? Ma refer, ca sa fie buni psihologi, tre sa ii iubeasca? Pornesc de la ce a zis robotzik, „Daca aveti animalute, aveti grija la ce medic le duceti. Nu e important sa iubeasca animalele(that’s bullshit, e ca si cum ai zice ca un chirurg iubeste oamenii si nu placerea pe care o simte cand isi ghideaza bisturiul cu precizie prin corpul individului), ci unul care stie ce face. Daca are diplome pe pereti, merita?”.

Sa fim seriosi, nu tre sa adori rasa umana ca sa fii un psiholog bun, asa cum presupun ca inginerii nu iubesc prizele. Iar empatia, despre care se tot vorbeste ca e esentiala in psihologie, e un exercitiu de imaginatie, un procedeu. In orice curs de fundamente ale psihologiei, empatia se gaseste la capitolul imaginatie. Nu la afectivitate (adica acolo unde sunt bagate, emotiile, sentimentele etc.) asa cum multi cred.

Nu tre sa ti se opreasca inima in loc cand vezi oameni: „vaaaai, uite-l ce minunat e! Uite-l cum respira, uite-l, clipeste, excelent!”. Ma rog, oamenii sunt frumosi, in felul lor, pe care inveti sa il intelegi (asta daca nu te prinzi din prima). Dar tot entuziasmul asta pe care il pretind oamenii de la psihologi e deplasat. La fel cum e si pretentia cu cititul gandurilor: nu stim ce ganditi! Dar s-ar putea sa stim, intr-o vreme. 🙂 Alte chestii care intra in categoria asta ar fi: nu toti psihologii sunt sau vor sa fie terapeuti, si nici chiar tuturor psihoterapeutilor nu le place sa asculte oamenii pe strada; nu toti studentii de anul I pot sa dea un diagnostic corect si nici sa faca si sa interpreteze teste de personalitate; psihologii nu rezolva problemele oamenilor si nici nu le spun cum sa isi traiasca viata.

Bun. Asta am avut pe suflet ani intregi si nu am stiut cum s-o formulez. Pana acum.

%d blogeri au apreciat asta: