Arhive blog

Bucuresti si siguranta

Zilele trecute mi-au picat ochii pe un afis in tramvai. Zicea el, foarte eroic „Vrei sa te simti in siguranta?”. Si apoi incepeau recomandarile „Nu-ti purta valorile in buzunare exterioare”, „Pune-ti geanta intre tine si un alt obiect fix”, „Fii atent la ceilalti participanti la transport”, „Da dovada de vigilenta si atentie”, „Evita sa citesti, deoarece iti este diminuata atentia”, „Schimba-ti locul daca simti ca esti inconjurat de persoane dubioase” si tot asa. Cand eram mai mica, luam in serios toate aceste anunturi. Ce sa zic, si acum fac asta. Dar abia acum cateva zile mi-am dat seama de stupiditatea situatiei. Nu stiu ce sa zic de altii, dar atunci cand trebuie sa fiu atenta la tot ce e in jurul meu, sa ma concentrez pentru orice posibila situatie de fight or flight, sa nu citesc si sa imi simt mereu valorile personale asupra mea, ma cam apuca asa o stare de anxietate. Se intampla asta deoarece ma activez destul de puternic, incerc sa fiu atenta la cat mai multi stimuli din mediu si, de cele mai multe ori, evenimentul temut nu se petrece, asa ca raman cu starea de activare. Ca la carte. Ceea ce nu este deloc sanatos. Dar stii ce nu mai este? O inspiratie a sigurantei. Cred ca siguranta este o idee aflata la celalalt capat al spectrului fata de atentia si grija fata de ce ar putea sa se intample.

Si astea sunt recomandarile Politiei. Ca sa te simti in siguranta, trebuie sa fii intr-o stare continua defensiva si, eventual, daca vine cineva la tine, este util sa stii 2-3 miscari de autoaparare.

Pentru mine, asta nu este siguranta. Asta este teama; teama de a circula cu mijloace de transport in comun care sunt nesigure, teama de a sta prea aproape de oricine, teama de a nu putea vedea totul in jurul meu. Nu mai spun de zilele in care trebuie sa ajung cu laptopul la facultate, cand ingrijorarea atinge cote maxime. Pentru ca da, am fost furata intr-un tramvai si nu o singura data si presupun ca nu-s singura, nici pe departe.

Siguranta ar fi sa pot merge fara griji cu mijloace de transport in comun si, stii tu, sa ma simt in siguranta. Adica sa stiu ca nu mi se va intampla nimic rau, ca nu am de ce sa ma tem ca voi pierde ceva ce imi apartine, ca pot merge lejer prin oras. Pentru ca ideea asta cu inchide-ti geanta, leag-o cu 3 lanturi si 5 lacate si tot asa, nu este sanatoasa. Nu este normal sa se intample ceva. Normal ar fi sa pot merge libera prin orasul meu, cu telefonul in mana, cu lantisorul la gat si cu toate celelalte. Pentru ca normala este educatia si nu prevenirea victimelor. Pentru mine, asta este normalitatea – sa fim cu totii educati ca lucrurile celorlalti nu ne apartin. Nu conteaza daca fata inocenta de la metrou, cu figura de prada sigura, isi flutura iPhone-ul in aer, pentru ca nu este al meu. Este al ei si daca vrea, poate sa valseze in jurul ei. Poate sa mi-l bage in fata, nu este treaba mea sa-l iau; da, fata aceea ar putea fi nepoliticoasa pentru ca imi acopera campul vizual cu un obiect frumos pe care eu poate nu il detin, dar asta nu este o invitatie la furt.

Si nu numai ca ne este greu sa intelegem asta, dar traim intr-o societate unde vina pica pe victima. Desigur ca ai fost furata, daca ti se vedea portofelul si aveai lantisor de aur la gat si un ceas frumos la mana, ai cerut-o. Problema este ca eu nu cred in existenta acestui „ai cerut-o”. Cred ca el vine odata cu lipsa educatiei si cu perspectiva ingusta. Daca eu am ceva frumos si de valoare cu care vreau sa imi ornez persoana, ar trebui sa pot face asta, nu sa imi tin toate valorile inchise in casa si sa ma mai uit la ele din cand in cand, dar sa imi fie prea teama sa le port pentru ca cineva ar putea sa le fure. Nu e vorba de mandrie, pedepse, karma sau altceva. Nu ai voie sa furi. Punct. Este atat de simplu.

Si citeam candva ca noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Mai, sa fie. Avem cele mai joase rate ale criminalitatii. Chiar asa? Atata doar ca am niste vagi indoieli. Prima ar fi faptul ca la capitolul siguranta, daca suntem printre cele mai sigure capitale europene, ar trebui sa fim in aceeasi zona a nivelului de siguranta cu, sa zicem, Helsinki. Acolo unde acum un an sau doi, autoritatile s-au panicat, pentru ca a inceput sa se fure din buzunare, in mijloacele de transport in comun, autorii faptelor fiind romani, polonezi sau estonieni. Ei au fost socati de ideea de a fura din buzunare si au facut filmulete pe care sa le arate populatiei, in care au refacut scenariul furtului intr-un autobuz. Nu le venea sa creada ca acum trebuie sa isi inchida gentile si sa isi protejeze cumva bunurile si sa fie atenti la transportul in comun. Pana acum nu li se intamplase. Deci cumva, eu n-as pune pe aceleasi pozitii o capitala in care este socant sa se fure cu capitala tarii de unde provin hotii care au alarmat populatia si autoritatile.

A doua indoiala a mea tine de faptul ca inchisorile noastre au depasit cu cateva mii de persoane capacitatea maxima. Majoritatea infractiunilor pentru care sunt inchisi sunt furturi. Adica avem multi-multi infractori, inchisorile sunt pline peste limita, furtul e principala chestie care ii trimite in inchisoare si, totusi, noi suntem printre cele mai sigure capitale europene. Ceva aici nu-mi suna foarte sigur.

Nimic din lucrurile astea care ar trebui sa imi inspire siguranta nu o fac. Si consider ca radacina problemelor sta tot in educatie. Si noi stam si ne batem pe fondul clasei, numarul de zile de vacanta, numarul si natura examenelor de dat, insa omitem sa facem vreo educatie a spiritului civic, a cui ar trebui sa fim ca oameni sau a activitatilor care sa incurajeze altruismul si unitatea, si nu neincrederea si dezbinarea.

Dar asta cu educatia este un vis de-al meu. Pana la urma, tot in tramvai o sa merg si azi, si maine. Si o sa imi leg geanta, o sa imi tin bine telefonul si o sa incerc sa detectez comportamente care m-ar putea afecta, dupa cum spun recomandarile oficiale.

Siguranta vine pe primul loc, nu?

Anunțuri

Cretini de Bucuresti – the neverending stories

Sa traiesti in Bucuresti, am mai zis, e lucru greu. Pana te obisnuiesti iti ia o vreme, chiar daca te-ai nascut aici (si inca n-ai luat-o la fuga spre locuri mai faine). Pana inveti sa apreciezi cate ceva din el dureaza si mai mult. Dupa ultimele zile am ajuns sa cred ca Bucurestiul e un oras psihotic. N-oi sti eu multe despre patologie, dar… Cred ca asta e. Oricum patologia e in floare aici. Am senzatia ca traim intr-o psihoza cu episoade din ce in ce mai intense. Nu mai exista contact cu realitatea, alergam in toate partile si nu ne dam seama niciodata de limitele halucinatiilor noastre. Ne punem singuri ziduri de jur imprejur si apoi ne izbim de ele din ce in ce mai tare.

Prima chestie halucinanta a fost cu RATB-ul. „Don-soara, va rog sa nu vorbiti, ca dumneavoastra aveti abonament. Numa’ prietena dumneavoastra nu e in regula si tre’ s-o amendez”. Cu RATB-ul am eu probleme de cand ma stiu, dar ieri a intrecut orice limita. Incepand cu discutiile psihologice cu „ce credeti, ca nu v-am vazut ca va prefaceati ca va cautati abonamentu’? Eu stiam ca n-aveti abonament, da’ va prefaceti!” Sigur ca da, parca era o vorba pe un blog – dinozaurii au disparut in timp ce o femeie isi cauta in geanta. Asa ca ofera-mi niste timp sa separ depozitele en-gros din rucsac. „Da, dar v-am dat abonamentul. Si avea si bani pe el. Asta nu va distruge putin ipoteza?” „Aaaaaaaaeeeeeeemrrrrr”. Bun. Continuand cu o mica discutie despre dreptate – n-oi sti eu multa filosofie, dar sigur-sigur e vorba de dreptate cand te chinui sa validezi o cartela intr-un sistem stricat, iar agentii sistemului vin sa-ti dea amenda pentru asta? In fine, bani pierduti, concert pierdut, noi sa fim sanatosi, in timp ce ambitiosii controlori se mandresc ca au mai amendat pe cineva si au salvat Bucurestiul, one ticket at a time. Aici ar fi o mie de lucruri de spus – in timp ce altii il pacaleau pe domnul frustrat de ieri, noi stateam si plateam abonamente si eram de rasul prietenilor nostri. Nu-i nimic, tot din fraierii care platesc abonamentele se aleg si fraierii de amenda. Daca era un grup de baieti mai bronzati in locul nostru (cum s-a intamplat la prima mea amenda) nu se atingea nici dracu’ de ei. Da’ asa arata dreptatea la noi. Amenzile sunt sanctiuni ce regleaza comportamentul in baza unor norme (hai ca sociologia mi-a placut). Cand normele sunt respectate, dar sistemul e gresi-… Ah, stai, asta e paradigma romaneasca. Cui ii pasa de ce e gresit? TU esti bun de plata. Punct.

Eh, si asta a fost abia prima parte.

A doua parte a fost intr-un mediu cu care nu sunt familiarizata – xeroxul. Fiind perioada de „flacarile iadului numit licenta”, tre sa alergam ca idiotii intr-o mie de locuri ca sa facem rost de 1543 de acte cu 2373 de copii, legalizate, nelegalizate si asa mai departe. Pentru ca dam la Timisoara, toate trebuie sa fie gata AZI, cu 25 de zile inainte de examenul propriu-zis de licenta. Si asa se face ca eram la un xerox de la universitate, cu puiul si comoara mea, numita licenta, la care am muncit de mi-au crapat psihicul si fizicul. Toata ingrijita, paginata, numai buna de copertat si legat si trimis la Timisoara in DOUA exemplare. Domnul de la xerox n-a fost de acord cu asta… Drept urmare, mi-a facut primul exemplar, dar cand a ajuns la al doilea a avut un fel de cadere nervoasa, mi-a sfasiat foile si mi le-a pus in brate. M-au apucat toti dracii si am inceput sa tip la el ca descreierata, ca totusi, aia era licenta mea si el mi-a dat-o inapoi cu gauri ca sa fac CE cu ea?! N-a avut un raspuns clar pentru asta, a zis ca el nu poate si sa-mi iau foile (am primit doar 15 din 28, toate amestecate si franjurite de la spiralele bagate si scoase) si gata. Dupa ce m-am calmat putin, mi-am dat seama ca bine ca erau doar foi si ca aveam inca vreo 4 variante de back-up. Cum era daca mergeam cu calculatorul la reparat, angajatul avea o cadere nervoasa si incepea sa dea cu ciocanul in el si sa mi-l dea pe bucati inapoi? Sau daca vroiam sa duc masina in service si ma trezeam ca il apuca nebunia pe mecanic si incepea sa dea cu barosul in masina? Adica stiu ca-s foi, dar, psihologic vorbind, cam asta e echivalentul. De-aia au succes resursele umane, ca incearca sa previna angajarea unor oameni de genul. Si e un xerox in care au intrat 3 oameni, pe rand, intr-o jumatate de ora. Nu trebuie sa controleze avioane, masini grele sau reactii chimice intr-o centrala nucleara.

Asa ca miroase a nebunie in aerul deja fierbinte al verii. Bucurestiul devine din ce in ce mai greu de suportat. Ma intreb cat mai dureaza pana incepem sa ne injunghiem de nervi in trafic, toata lumea pe toata lumea. Ce zombie apocalypse?! Vino sa traiesti in Bucuresti, locul in care cretinul prospera si evolueaza in noi si noi etape de cretinism. Locul in care povestile de genul asta nu numai ca nu se termina, dar avanseaza si devin din ce in ce mai complexe si mai absurde. Locul in care suntem niste soricei maniacali care au intrat intr-o frenezie a distrugerii. Asa ca aici trebuie sa ii acord iar meritele lui Goethe, care s-a prins ca „We do not have to visit a madhouse to find disordered minds; our planet is the mental institution of the universe”.

In autobuz

Am inceput sa ma gandesc la lucruri pozitive, ca sa nu ma mai concentrez pe cele triste si mi-am amintit asta.

Vorbeam in alt post despre nebunii pe care ii stim cu totii si pe care majoritatea persoanelor ii ocoleste. Intr-o zi, n-am avut chef sa fiu draguta, asa ca am reactionat si eu ca ceilalti cand un nebun tot incerca sa imi atraga atentia in autobuz. Ca deh, asa se spune, sa nu ii bagi in seama pe oamenii astia. L-am ignorat, ba chiar la un moment dat eram usor enervata: ce vrea omul asta acum? Ce l-a apucat sa ma deranjeze in timpul calatoriei mele cu  autobuzul? Si-asa detest eu RATB-ul, asta mai lipsea.

Statea in spate, pe locul cel mai din dreapta. La prima statie, cand s-a deschis usa, a inceput sa se uite la mine prin geam, dupa care s-a lipit de geam si a inceput sa faca ochii mari, din cand in cand mai ciocanind in geam ca sa imi atraga atentia. Eu, nu si nu. Stateam acolo, cu castile in urechi, oblivious to all his efforts. Cand a inceput sa faca asta si la urmatoarea statie, mi-am dat jos castile din urechi, cu gandul ca o sa il intreb daca nu are ceva mai bun de facut decat sa deranjeze oamenii din autobuz. Omul, vazand ca in sfarsit il bag in seama, trece peste privirea glaciala pe care i-o aruncam si imi spune, zambind larg: Domnisoara, tare esti frumoasa. Ia uite, – si imi arata o revista mazgalita – am si gresit Sudoku din cauza ta.

Dupa care s-a uitat la mine, mandru de faptul ca a vorbit. Ei bine, treaba asta chiar m-a inveselit asa ca i-am multumit cu un zambet care ameninta sa se transforme in ranjet. Si asta a fost tot. Nu a sarit pe mine, nu mi-a dat in cap, vroia si el sa vorbeasca. E drept ca nu si-a ales tocmai momentul cel mai potrivit, era o dimineata rece de toamna cand nu aveam chef de nimic. Da, cu siguranta, dupa treaba asta, parca ziua s-a imbunatatit vizibil.

%d blogeri au apreciat asta: