Arhive blog

Ghid de supravietuire: In relatia cu parintii

Am invatat ca parintii te iubesc, da’ in felul lor, chiar daca unul e genul care te-ar arunca in apa ca sa te invete o lectie valoroasa, iar celalalt te-ar astepta in apa, complet echipat si cu un gardulet construit de jur imprejur pentru protectia “puisorului”. Poarta-te frumos cu parintii tai si iesi din zona discutiilor de genul “ce grea e viata, ce greu e la munca, n-avem bani, suntem bolnavi”. Fa-le o surpriza, scoate-i in oras, afla lucruri despre ei pe care nu le stiai, joaca-te cu ei. Nu stiu de ce pierdem joaca asta, de parca maturizarea si independenta ar fi cel mai serios lucru din lume.

Mai in gluma, mai in serios, imi amintesc ca in anul 2 de facultate profesoara de psihologia dezvoltarii ne-a intrebat ceva ce parea foarte simplu. “Ce este maturizarea?” Ei, doamna profesoara, cum sa nu stim noi asa ceva?

Si am inceput toti cu raspunsuri profunde, de genul “etapa importanta a dezvoltarii”. A ras putin si a zis ca nu vrea raspunsuri din carte, vrea ceva cu sens pentru noi. Atunci am trecut la raspunsurile de clasa I – “maturizare este atunci cand ai responsabilitati”. Da, si facturi si credite si ore petrecute la telefon. Si, intr-un final, ne-a spus. Primul semn al unui om care se maturizeaza este capacitatea lui de a avea o relatie serioasa. Adica nu 2 intalniri la inghetata si 3 telefoane. Ci o relatie bazata pe respect, intelegere, apreciere si asa mai departe. Se pare ca maturizarea nu tine de datorii si ore suplimentare la munca, ci de implicarea intr-o relatie umana. Pentru ca arata ca omul este in stare sa iasa din stadiul egocentric si sa inteleaga ca exista o lume intreaga in afara lui.

Cat despre independenta, cred ca daca nu o interpretam gresit, drept taierea legaturilor de orice fel cu familia, poate deveni o metoda de imbunatatire a relatiilor. Cand iesi din sfera dependentelor de parinti, scade si presiunea pusa pe relatia dintre tine si ai tai, pentru ca nu mai ai aceleasi asteptari de la ei. Nu te mai astepti sa te spele, sa te imbrace, sa-ti dea o ciocolata si un ban in buzunar, sa-ti netezeasca gulerul si sa-ti ia scamele de pe umar. Nu te mai superi pe ei in clipa in care omit un pas din tot ritualul asta menit tie.

Sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Suntem mari, oameni maturi si independenti. Maturi, in sensul in care putem avea relatii normale cu ceilalti oameni, nu doar cu partenerul. Putem sa comunicam, sa ascultam si sa ii apreciem pe ceilalti. Suntem independenti, adica ne bucuram de o autonomie pe care am castigat-o prin propriile eforturi, ne descurcam singuri si ne asiguram un trai decent. Si, intr-o zi, ne intoarcem la parintii nostri, nu ca sa le cerem bani sau sa le reprosam ca in urma cu fix 6 ani si 4 luni a fost o petrecere la care nu ne-au dat voie sa mergem si toti colegii au mers si s-au distrat si noi am stat acasa si am oftat pana in pragul hiperventilatiei. Nu… Cum ar fi, in schimb, sa spargem putin bariera aia conventionala in care parintele te iubeste pentru ca te-a scos cu greu, te-a tinut in viata si uite, ai supravietuit dincolo de 18 ani si inca respiri? Si sa inlocuim situatia asta standard cu una in care esti sincer interesat de el si pentru mai mult decat bilantul lunii in care nu stii sigur daca sa pui sau sa nu pui pastilele de pe reteta lui noi. Si in care aveti conversatii interesante (poate o sa fac o lista cu subiecte potrivite intr-o postare viitoare), faceti lucruri impreuna, poate faceti o prajitura intr-o zi sau un puzzle.

Ce ar putea sa se intample dupa exercitiul asta? Pai, uneori, un singur milimetru mai intr-o parte poate schimba o perspectiva intreaga. Si parintii nostri merita sa fie redescoperiti, asa cum meritam si noi copiii, dupa ce am trecut de o varsta. Si, desigur, in discutie va aparea mereu cate un “da, dar eu nu am avut hartie roz cu unicorni si am suferit foarte mult”. Dar, poate pe langa asta o sa apara si ceva in zona “stii ce, m-ai crescut si din cauza ta am invatat sa cad mereu in picioare si asta o sa ma duca departe in viata si… bravo noua ca am ajuns aici!”. Si, sigur ca da, ar putea sa se intample o mie de lucruri dupa exercitiul asta, ceea ce ma face cu adevarat curioasa. Daca sunteti si voi curiosi, incercati si povestiti-mi si mie cum a mers si impreuna o sa aruncam putina lumina peste alea o mie de lucruri necunoscute. 

Un pic despre soarta

„An invisible red thread connects those destined to meet, regardless of time, place, or circumstances. The thread may stretch or tangle, but never break.”  – Ancient Chinese Proverb

Am auzit de cateva ori povestea asta si mi-a placut. Suna frumos, ma face sa ma gandesc la iminenta unor intalniri neasteptate, la cum soarta, in ciuda criticilor primite, nu ne lasa de izbeliste, ci ne leaga de ceilalti oameni, fara sa avem sansa de a scapa. Ba, mai mult, suna aproape romantic. Stii ca acolo undeva, in ciuda momentelor grele prin care ai trecut, exista cineva de care esti legat, cineva care poate asteapta, fara sa stie, la fel de mult cum astepti si tu magica intalnire dintre voi. Stii ca firul ala trage de voi sa va apropiati. Stii ca nu poti rupe asta. Si accepti mai usor greutatile, pentru ca undeva te asteapta ceva mai bun, ceva ce e al tau. Stii ca oricat de mult te-ai indeparta de visul asta, la un moment dat, viata te va aduce fata in fata cu el, si atunci o sa poti sa te bucuri.

Ceea ce nu spune proverbul asta e ca nu poti sa scapi. Adica, desigur, iti explica faptul ca nu poti sa rupi firul asta al destinului, dar ideea e ca nu poti sa scapi. Chiar daca, in unele momente, ai vrea sa te sugrumi cu firul, numai sa termini odata. Pentru ca alta chestie pe care nu o explica proverbul e faptul ca oamenii se intalnesc pentru a invata ceva unii de la altii. Si invatarea, de obicei, se face prin efort. Si apar piedici, nervi si incepe astfel separarea dintre cele doua suflete, care nu mai pricep de ce sunt puse impreuna si, astfel, chinuite.

Nu-ti spune ca, de obicei, lucrurile se complica si scapa de sub control. Si ca unele lectii dure vin deghizate ca lucruri frumoase, ca sa ne obisnuim cu ele, sa ne apropiem de ele, caci daca le-am vedea adevarata fata din primul moment, probabil am rupe-o la fuga.

Prima data, traiesti cu senzatia ca oamenii de care esti legat ar fi salvarea ta. Dar unii apar ca sa te adanceasca mai tare in dezastrul in care esti, ca sa poti iesi, ghici ce, singur. Si, uneori, asta ne da peste cap mai mult ca orice altceva. Pentru ca se intampla de atatea ori sa vrem sa ne punem soarta in mainile altcuiva, mai mare, mai bun, care sa se ocupe de tot si, eventual, sa faca si un ceai cald in timp ce asteptam solutia problemelor si sensul vietii.

Si apoi, vine momentul sa te detasezi. Aici, daca esti incapatanat, primesti persoana de la capatul altui fir, dar cu aceeasi lectie. Pana reusesti sa pricepi. Si treci prin acelasi tip de situatii cretine, numai ca din ce in ce mai grele, pana la acea ultima situatie in care cedezi.

Si asa ne invartim, din sfoara in sfoara, in timp ce ne prefacem ca nu suntem intr-un joc universal de papusi. Ne place sa pretindem ca avem controlul, ca daca aplicam un pic de sugestie pozitiva, chemam noi firele de care avem nevoie si toate astea ne dau senzatia ca ne descurcam. Ne legam singuri de maini si de picioare cu firele astea si, la urma, tot noi ne intrebam de ce ne impiedicam.

Cred ca asa face soarta si noi ne dam seama mai greu – intai ne duce la invatat si abia apoi, daca am fost cuminti, ajungem si pe plaja, sub umbreluta, cu un cocktail colorat in mana.

Despre oameni

Mereu am crezut in legaturile inexplicabile dintre oameni. Le-am cautat, le-am observat, am incercat sa le inteleg, sa aflu cat mai multe despre farmecul lor, indiferent daca era vorba de vreo mare relatie de iubire sau de familie sau de prietenie. Am vrut mereu sa aflu povestea lor. Am crezut ca legaturile astea se strang pana cand cei doi oameni ajung o sfera, unde se amesteca, isi pierd identitatea si isi fac una noua, comuna. Am crezut ca ajungem toti la fel, sfere omogene si echilibrate si ca nu mai e loc de necunoscut. Si apoi m-am gandit ca noi n-avem cum sa fim la fel intre noi pentru ca nu visam la fel.

E greu sa il intelegi pe celalalt cand nu visezi ca el, pentru ca oricat timp ai sta cu un om, mereu ramane bucata aia din viata voastra care va separa, aia in care sunteti singuri, fiecare cu propria persoana. De-aia nu pricepem niciodata, cu toata empatia din lume (cine o are si pe aia), ca uneori intram cu bocancii in visele altcuiva si, chiar si cand intelegem asta, continuam sa o facem, pentru ca nu ne dam seama cat doare.

Uneori avem bucati comune de vise, care ne lasa sa mergem o vreme pe acelasi drum cu alti oameni. Uneori ne pacalim singuri, incercand sa ne convingem ca bucatile alea de vis vor dura la nesfarsit si ca vom avea mereu pe cineva care sa ne tina de mana, mai ales cand lucrurile se inrautatesc si drumul pare sa se infunde. Adevarul e ca fix atunci ramai singur si te descurci cum poti.

Dar niciodata nu putem vedea lumea de dincolo a fiecaruia, iar descrierile sunt fantome palide ale trairilor pe care le are fiecare. Scurtul timp pe care il petrecem in mintea altcuiva e fad si insuficient. Si asa cum nu intelegem visele, alea care il conduc pe om pe diverse drumuri in viata, nu pricepem nici cosmarurile, alea de care fuge aiurea si care il imping pe carari haotice si intunecate.

Si dam mereu senzatia ca stim despre ce e vorba, in ceea ce ii priveste pe ceilalti. Dam din cap cu un aer de cunoscatori, prefacandu-ne ca intelegem ce il intoarce pe dos pe omul din fata noastra. Ii intelegem angoasele, nevrozele, nebuniile, credem ca stim cum arde el in interior. Si in timp ce credem ca ne apropiem de om, de fapt, ne apropiem de imaginea pe care ne-am creat-o despre el, imagine care este, de multe ori, atat de trist de departe de realitate.

%d blogeri au apreciat asta: