Arhive blog

Rock the City 2013

Rock the City

Festivalul de anul acesta a fost in masura egala uimitor si groaznic. Au fost 2 zile ale limitelor, intre care ne-am plimbat rapid, fara sa ne dam seama de trecerea de la una la alta.

Organizarea a fost un chin. Nu stiu daca a fost facuta in bataie de joc sau a fost munca unor oameni nepriceputi, dar a fost teribila. Pornind de la lucruri esentiale, cum ar fi crearea unor porti pentru categoriile de bilete de-a lungul locatiei, ca sa nu ii inghesui pe toti la un singur punct de intrare, in fundul parcarii, eliminarea tampeniei cu jetoanele si instalarea unui numar suficient de locuri de unde sa cumperi apa, bere si mancare ca sa nu stai cu orele la cozi si ajungand pana la comertul clasic evreiesc.  Asa stim noi sa vindem, se pare. Ca-n povestile cu vulcanizarile de pe sosea, care puneau cu cativa kilometri inainte cuie pe drum, ca sa aiba nevoie omul de serviciul lor. Cam asa mi s-a parut si aici. E cald afara? Sunt multi oameni? Le-am aruncat apa si orice urma de alimente din genti? Le-am interzis sa stea la umbra? HAI SA LE VINDEM APA CU 7 LEI! Ca n-ai de ales, nu poti sa nu bei nimic atatea ore. Dar asa se intampla cand vrei sa faci vanzare, nu sa promovezi cu adevarat un eveniment, sa le placa si idiotilor care vin. Situatia idiotilor, asa ca mine, mi se pare chiar trista. Am pretentia sa vina trupe mari in Romania? Pai sa le fac vanzare. Omitem faptul ca oamenilor care vin la genul asta de festivaluri in aer liber poate le place atmosfera, poate le place ideea aia cu mese si banci de lemn, cu bere curgand si cu mancare la cazan. Aia e ce ne-ar scoate cu draga inima pana si ultimul banut. Sa stiu ca ma simt bine, nu ca merg undeva si sunt obligata sa dau mai mult de un milion ca sa nu mor de sete. Setea e elementara si e rusinos sa te folosesti de asa ceva. Pai ca sa bei minimul de apa necesar (nu mai zic de caldura si imbulzeala si topait si faptul ca astea iti fac si mai multa sete) trebuia sa scoti 35 lei din buzunar. Doi litri de apa cu 35 de lei. Pai de ce sa le pui preturi de Bamboo oamenilor carora le plac bancile de lemn si concertele in aer liber? Mie mi se pare ca serviciile de genul asta trebuie asigurate, dar cu siguranta nu inteleg eu afacerile muzicale din Romania. Ca pana la urma, din punctul de vedere al celui care primeste banii, e acelasi lucru, nu? Fie ca ii dai 100 de lei pe preturi mari, pentru ca nu ai de ales, fie ca ii dai 100 de lei cu mare placere, pe bere la 3 lei, el isi primeste banii si asta e important. Pacat, eu stiam ca important e sa plece clientul multumit, sa stii sigur ca se intoarce, dar asta nu prea se aplica aici. Sa se intoarca cine are chef, se gasesc mereu alti prosti care sa dea bani, nu? La un moment dat, o sa se duca si urciorul asta de prea multe ori la apa si o sa se sparga in capul cuiva.

Nu mai zic de faptul ca anul trecut mi s-a parut mult 6 lei pe o apa. Lasa ca au crescut pretul. La fel si berea, un hot dog cat palma, o punguta de popcorn si asa mai departe. Pai daca oamenii se bucurau la fel de mult la o sticla de apa aruncata de trupa ca la un tricou al trupei? Si sa n-aud de locatie. E o nenorocita de parcare, inconjurata de birouri, pe timp de weekend. In stilul asta, mai am eu niste idei de afaceri, la fel de bune ca ale lor: sa puna taxa 7 lei cand intri la toaleta si 7 lei cand iesi, daca se intampla ceva si trebuie sa parasesti incinta, desi ai bratara si bilet, sa platesti pretul integral al biletului daca vrei sa te intorci, 7 lei de la toata lumea pentru ca respira aerul din locul inchiriat, 7 lei daca vor sa cante, 7 lei daca vor sa danseze, 170 de lei daca vor sa faca poze si tot asa. Se mai gasesc destule si sunt sigura ca se descurca pana la anul.

O alta treaba interesanta a fost impartirea deosebita pe categorii. A fost penibil sa vad cum stateau oamenii la golden, apoi o maaaare pauza, si grupul urmator de oameni lipit de gardul din spate. Am auzit ca cei din spate nu au auzit nimic, de vazut oricum nu se prea vedea. E inutil sa ma intreb de ce nu au adus oamenii in tot locul ala gol care era, cred, o treime din tot spatiul. Atata au platit, atata merita. Si ce daca e atata spatiu liber si incapea toata lumea si se bucurau? Trebuie nitel de flexibilitate in gandire ca sa rezolvi situatiile de genul asta, dar n-a fost cazul aici.

In sfarsit, un lucru nasol care nu e legat de organizare – pe vremea mea, erau reguli care se respectau cu strictete la chestii de genul mosh pit sau wall of death. Nu bagi fetele acolo, nu porti chestii ca sa ii ranesti intentionat pe ceilalti, daca vezi pe cineva picat pe jos, il ridici imediat. Mi se pare ca generatia noua a omis cate ceva de aici, asa ca se impingeau in toata lumea, trageau si de fete, pe aia picati ii lasau pe jos si asa mai departe. Sa vezi o chestie de genul asta e foarte interesanta, e foarte agresiva, dar eu ma simteam in siguranta pentru ca se respectau regulile alea. Pentru ca se facea mosh pit ca sa se manifeste bestia din om, dar fara sa inceapa o bataie, si asta e o linie fina, tinuta acolo doar de regulile astea de bun-simt.

O alta chestie pe care am vazut-o si mi s-a parut oribila au fost niste pusti care au tras de un tricou aruncat de la cei de la Enslaved vreo juma de ora, timp in care se impingeau in toti oamenii de acolo. Ai prins o chestie la concert, foarte bine. Tragi de ea, incerci sa pleci intreg de acolo si nu fluturi obiectul castigat. Dar nici nu stai jumatate de ora sa tragi cu alti 5-6 oameni de un amarat de tricou de la o trupa.

M-am mai enervat eu si ca oamenii au refuzat sa vina in prima zi si, unii, chiar si in a doua zi. Ca ei vroiau numai la Rammstein si, poate, la Bullet For My Valentine. Pai asa se merge la festival? Pentru doua trupe? Da’ ce, Enslaved si Heaven Shall Burn n-au cantat frumos? Si toti ceilalti? Nu, hai sa venim brusc pentru ultima trupa si sa ne calcam in picioare, si, eventual, sa-i calcam pe cap pe cei care s-a uscat in soare doua zile ca sa poata sustine toate trupele care au participat.

In sfarsit, ajung la partile bune. Trupele au cantat incredibil. Da, s-a auzit prost si incet in prima zi, si ori chitara nu se auzea, ori vocea, chiar daca am stat la golden. Dar spectacolul a fost minunat, plin de forta si cu momente de delicatete care sa faca totul perfect. Trupele au fost darnice, au aruncat bete, cd-uri, tricouri si tot felul, au interactionat cu publicul, au rupt acolo 2-3 cuvinte in romana care au fost urmate, de fiecare data, de urale pline de entuziasm. In timpul concertului reuseam sa uit de toate tampeniile, cum ar fi faptul ca mor de sete din cauza lacomiei oamenilor. In timp ce cantau cei de pe scena, eram doar acolo, tinuta in brate de omul care m-a ajutat sa raman intreaga zilele astea, si nimic nu mai conta. Iar la Rammstein a fost dincolo de orice asteptari. M-am bucurat ca am filmat aproape tot concertul, o sa fie o amintire frumoasa. M-am minunat de cat de coordonati sunt, cat de bine pregatiti si cat de exploziv a fost show-ul. M-am bucurat asa de mult sa aud live piesele pe care le stiam si eu, iar la Ohne Dich mi s-a ridicat parul de pe mana; a fost genial.

In final, m-am simtit fericita. Am ascultat muzica buna, am vazut lucruri frumoase si am avut norocul sa impart toate astea cu o persoana deosebita, care s-a bucurat la fel de mult ca mine de festival. Au fost si momente mai intense, dar m-am simtit in siguranta cu el, chiar si in gramada aia de oameni.

In concluzie, ma bucur ca au fost frumoase concertele, ma bucur ca spectacolul oferit de Rammstein a fost incredibil, pentru ca oricat de mult as fi adepta festivalurilor, asta cred ca a fost ultimul pentru mine. Totusi, e greu de suportat atata bataie de joc, si, uneori, lucrurile astea meschine iau si din frumusetea concertului si asa ajunge sa nu mai merite nimic. E pacat, mi se pare extraordinar ca vin trupe faine la noi si avem ocazia sa le vedem, dar cand ajungi sa iti pui in pericol sanatatea de fiecare data, apar probleme. Asa ca, pentru moment, ma tin de amintirile frumoase cu care am ramas dupa acest fabulos Rock the City si ascult muzica acasa, cu sticla de apa in brate si punga de Skittles langa laptop.

Bonus: filmuletele de la Rammstein.

Rammstein – Ohne Dich

Rammstein – Sehnsucht

Rammstein – Keine Lust

Rammstein – Mein Teil

Anunțuri

Concertul vietii

Primul mare concert la care am fost a fost AC/DC in 2010. A fost incredibil. Si, de atunci, n-am mai putut sa ma opresc. Am mers la ce concerte si festivaluri am apucat, pentru ca toate mi se par niste experiente incredibile. Sa vad niste oameni cu care au crescut parintii mei sau care sunt cunoscuti si apreciati de milioane de fani in toata lumea a fost ceva ce n-o sa pot uita. Si, uneori, parca de-aia ne chinuim in viata asta: sa avem si noi niste lucruri de neuitat.

Pe 5 februarie a fost concertul Slash, pe care l-am asteptat emotionata. Am reusit sa iau biletele in ultimul moment si, desigur, nu am luat bilete in fata, asa cum imi promisesem mie, pentru ca se vandusera de mult. Dar nu-i nimic. Chiar daca locurile pe care le gasisem erau foarte bune si pe partea dreapta, unde sta el sa cante, atunci cand a inceput concertul oricum am mers pe coridorul gol, cat de in fata am putut. Unii se gandisera deja la treaba asta si au asteptat in fata de cand au intrat in sala pana a aparut Slash. In orice caz, multumita antrenamentului meu de la festivaluri, fara sa fiu nesimtita si sa ma imping, am reusit sa ajung undeva la 10 metri de scena si de Slash. Ceea ce nu pot spune si despre restul animalelor.

O mana de copilite de 14 ani se impingeau innebunite fix pe ultimele 2 piese de la bis, calcandu-i in picioare pe toti ceilalti care statusera linistiti pana atunci. Mare, disperare, mare, sa inregistram neaparat pe samsungu s3 ULTIMELE 2 piese. Unde dracu’ ati fost pana atunci?!

Tot aici am avut confirmarea ca tehnologia a reusit sa si strice din experienta unui concert. Inteleg, cu totii vrem poze si cateva secunde de filmare dintr-un moment important sau cu o persoana importanta pentru noi. Ce nu inteleg este ce a avut cu noi omul care filma cu tigaia de ipad2, cu care reusea sa acopere cu mult succes juma de scena. Tre’ sa recunosc, pentru ca filma cu televizoru’, o bucata din concert am urmarit-o ca de pe un ecran special instalat. Ba chiar, intr-un moment, nu i-a mai ajuns tigaia si a scos si telefonul, pe care l-a proptit de tigaie si a inceput sa inregistreze si cu el.

Ah, da, ghinionista cum sunt, dupa ce am reusit sa fac 2-3 poze, a venit nenea de la securitate sa ma anunte ca n-am voie cu aparat foto, desi in anuntul cu regulile de la concert scria ca nu ai voie cu aparate profesionale sau cu camere video. Aparatul meu, saracul, nu e nici una, nici alta. Desigur, tigaia n-a primit nici un repros. Am citit pe metalhead.ro ca i-au cerut si lui Miluta Flueras sa nu mai pozeze. Sigur ca da, de ce sa pozeze unul din fotografii evenimentului? Nu! Sa pozeze ala cu tigaia. Si tutele cu s3.

Acest eveniment a avut loc in interior, cu perchezitie, alcool foarte putin si cu confiscat brichete (Nu va faceti griji, de ce i-ar trebui unui fumator bricheta? Si ce daca era bricheta cu care am fost la ost fest?), dar nu si chibrituri, ca alea nu tot foc fac. Doamna de la securitate chiar era draguta si parea sincer interesata de bunul mers al lucrurilor. Ziceam ca am tot fost la concerte in ultimii ani. In aer liber, imbulzeala, cu oameni beti si uneori dubiosi in jur, cu lucrurile in rucsac pentru ca eram in alt oras. Cu toate astea, pana la acest eveniment super securizat de interior, nu mi-a disparut nimic. Dar toate lucrurile au un inceput, asa ca cineva mi-a furat esarfa aproape din mana, ea fiind bagata pe o maneca pe jacheta pe care o tineam in mana. Acum, ce sa zic, daca cineva chiar a reusit sa vada o esarfa neagra, in intuneric, cu pipite innebunite in jur care lovesc cu copitele, norocul lui. Pe de alta parte, sper sa se stranguleze cu ea.

N-am crezut ca o sa am norocul ca Slash sa vrea sa-si puna concert in Bucuresti, nu la asa un timp scurt dupa ce in vara imi redescoperisem pasiunea pentru el si ii citisem autobiografia din scoarta in scoarta. Si n-am crezut nici ca o sa pot sa stau atat de aproape incat omul ala din poze si postere cu Guns o sa capete forma si viata si o sa fie mai mult decat o silueta in 2D. Si n-am crezut nici ca o sa aud melodiile alea cunoscute cantate live identic cu ce stiam eu de pe cd-uri. Si atunci am mai inteles inca o data la ce chin mi-a supus urechile dj ashba din guns, care rata notele si canta stramb.

Slash a cantat impecabil. Cu el acolo, m-am simtit mai mult ca la un concert Guns, decat am facut-o in vara cand a venit Axl la Bucuresti. Nu cred ca a fost un concert la care sa-mi fi dorit sa merg mai mult ca la asta. Doua ore am fost in transa. Din pacate, uneori si cuvintele sunt goale. Ma uitam la pustiul care statea in stanga mea, era transfigurat. La fel si doamna din dreapta mea. Si cuplul din spate. Si ma gandeam ca, in mare, asa aratam toti. O gramada de oameni cu ochii cat farfuriile, cu gura usor deschisa a surpriza, inerti, din toti iesind un val de zgomot la intervale neregulate. A fost ireal.

Astazi omul asta incredibil implineste 48 de ani – sper sa aiba in fata cat mai multi, in care sa faca muzica asta minunata care sa imi miste universul interior in asa hal. La cat mai multe albume si concerte (mai ales in Romania) care sa-mi dea ocazia sa ma pierd prin alte timpuri si alte locuri. Sa curga pe internet filmari de la concerte (si poate si filmarile din anii 80′ care-s incuiate undeva) la care sa ma uit cand o iau razna, sa ma linisteasca la cap.

Happy birthday, Slash!

Slash

CFR 2

Daca ma uit mai bine, se pare ca nervii mei intinsi de CFR se impart intre serviciile oferite si oamenii din tren cu care le imparti. Asadar, la servicii ar intra: atitudinea vanzatorilor de bilete – majoritatea au o dorinta nemarginita de a-ti desprinde violent capul de trunchi si de a-ti indesa acolo biletele, tichete, cupoanele, legitimatiile si restul; la cei rari si speciali care sunt amabili mai ai putin si incepi sa plangi de emotie, ca ai uitat cum e sa fii tratat cu politete. Igiena e pusa sub semnul intrebarii. De fapt, nu. Nimeni nu se mai intreaba nimic. Toata lumea stie ca e murdar. E un loc pe unde trec multi oameni, multi-multi, si unii chiar nu vor sa se spele, da’ deloc. Locurile sunt luate care cum apuca. Locul de bagaje numai in ordinea sosirii. Prea frig vara, prea cald iarna si, uneori, probleme de ordin tehnic care ne permit sa ne bucuram de aer conditionat rece iarna si cald vara. Ca sa ne calim trupul, desigur. Romania are nevoie de oameni puternici. Locurile sunt mici. Mici, inguste, pentru oameni cu tulburari de alimentatie sau proveniti din partea estica extrem de saraca a Africii. De la 90 kg incolo sa te descurci singur cu transportul, si-asa nu are rost sa te misti undeva, nu asta e motivul pentru care ai ajuns atata? Stai acasa, imprieteneste-te cu boala ta de inima si uita de trenuri. Ca ele clar au uitat de tine.

Viteza trenurilor e fenomenala. Cred ca de la super  liniile de tren se trage. Toate functionale, noi, bine intretinute si perfecte. Ceea ce imi aminteste de un articol dintr-un ziar, al unui nene care-si amintea cat de mandru e tatal lui ca facea 3 ore juma pana la Galati, pe liniile la care a muncit si el. Asta acum foarte multi ani. Faci 5 ore pana la mare, daca nu iei rapidul ala rapid care te aduce in 4. Si imi aminteam ca prin 2008 faceam vreo 5 ore pana in Sibiu. Apoi s-a rupt un pod, iar in urmatorii ani am luat autocarul pana acolo (4 ore), ca trenurile o luau prin Craiova si faceau vreo 11 ore. Bun, si s-a reparat podul, nici nu stiu cand, dar a durat ceva ani. Acum faci sase ore si treizeci si opt de minute. Plus 20 de minute intarziere, de fiecare data. Cum? Ultima data, Mangalia-Bucuresti Nord a avut intarziere de o ora si 35 de minute, iar oamenii din tren au inceput sa se revolte. Parca vedeam cum, daca mai dura putin, o mana de oameni furiosi ar fi vandalizat un tren ce sta in mijlocul campului. Fun, fun, fun.

E nevoie de o groaza de acte si actulete ca sa iti iei un nenorocit de bilet si sa nu trebuiasca sa iti vinzi un sfert de suflet diavolului pentru asta. Cheama toti batraneii la ghiseu si isi bat joc de ei, cerand mereu cate o foaie in plus, ca s-a schimbat legislatia sau politica. Whatever. Batraneii nu prea au net, bine? Si nu ii anunta nimeni asa oficial. Informatiile ajung mai greu la ei si uneori eronate. La ei inca e in picioare institutia zvonurilor, vecinul X de la scara Y a auzit ca… La ce acuratete te astepti? Nu-i nimic, ia-i toti banii batranelului. Macar stii sigur ca o sa ai onoarea sa fii ultimul om la care s-a gandit batranelul pe patul de moarte, blestemandu-te cu ultima suflare, ca i-ai furat banii de medicamente cu calatoria pe tren (ultima, probabil). La fel e si cu studentii, numai ca astia or sa creasca mari si or sa te calce pe cap, la un moment dat, daca prind ocazia. O treaba urata cu studentii a fost cea de la inceputul anului universitar, cand nu puteai sa iti iei bilet redus, pe motiv ca s-a dat brusc o noua lege conform careia de la 1 octombrie incolo, cine nu are legitimatia vizata pe anul in curs, n-are nici un fel de reducere. Pai bine, 1 octombrie a picat sambata, azi e 3 octombrie… Secretarele nu-s suficient de interesate de noi in mod normal cat sa ne dea carnetele in mai putin de doua saptamani si tu vrei sa vizeze mii de carnete intr-o singura zi? Ba chiar, in mai putin de-o zi, ca sa apuci sa ajungi si la gara.

Eh, si mai sunt si majorarile de pret. Bun, deci astea de mai sus sunt conditiile. Ele nu se schimba, dar de asta vara platesti cu 18% in plus. Si dupa aia cu inca niste procente in plus. Si tot asa, din cand in cand, se mai adauga un leu, din senin, ca sa nu te prinzi pe loc cu cat se umfla preturile. Nu-i vorba ca au imbunatatit ceva, dar sunt totusi a doua companie in ceea ce priveste datoriile la stat si trebuie sa recupereze si ei de undeva.

Si n-a fost de ajuns. A trebuit sa le schimbe denumirea, ca sa poata sa iti mai ceara niste bani. Inca nu sunt sigura daca iti cer bani in plus pentru calitatea noilor servicii sau pentru ca, mai nou, iti dau doua tichete in loc de unul si cineva trebuie sa plateasca hartia. Nu stiu ce sa zic, acum trenurile fac cu 5 minute mai putin. Pai asta e un miracol! De unde ati scos, ma, astea 5 minute? Unde le-ati tinut ascunse pana acum?!

Bonus e mirosul de CFR. Il stii. E ala din cauza caruia schimbul de haine purtat in tren nu mai poate fi folosit pana la urmatoarea spalare. Si nu e doar in haine, parca intra in toti porii mirosul de vechi, prafos, murdar, neputincios. Si, intr-un mod ciudat, mirosul asta se impleteste mereu cu amintirea de casa care te asteapta la sfarsitul calatoriei si la sfarsitul tuturor chinurilor pentru ca, desi e doar un mijloc de transport, mereu e mult mai mult de atat si, cumva, mereu ia de la tine mai mult decat pretul obisnuit al unei calatorii dintr-un loc in altul, fie ca e vorba de nervi, timp sau demnitate.

Se protesteaza

Si bine se face.

Am asteptat multi-multi ani un moment ca asta, cam de cand m-am prins ca e doar pe hartie chestia aia cu promisiunile politice de „mai bine”. Mai bine nu.

Rebela m-am simtit dintotdeauna, de cand vorbeam neintrebata si obisnuiam sa spun niste adevaruri crunte, dar fara rautate. De cand mi-am dat seama care-i faza cu drepturile si am inceput sa mi le apar intens. De cand m-am simtit dezamagita si trista la ideea ca asta-i tara mea. De cand am auzit-o p-aia cu „voi sunteti vocea” si „viitorul” si am crezut in tampenia aia. Pana a venit minunatia de generatie noua, care, mai nou, astia-s speranta. De cand mi-am dat seama ca pot face liste intregi cu lucruri care sunt nedrepte. De cand am facut un ditamai plan de atac in scoala, pornit de la drepturile care erau incalcate. Pana la urma, s-a prins alt om de idee si a transformat-o in nush ce campanie.

Tot asa, de cand eram mai micuta, ma asteptam mereu la ceva care sa se schimbe in bine. Ca schimbari au fost, multe, da’ parca din lac in put. De atunci imi doream sa ies in strada si sa falfai si eu un panou, ceva, oricat de stupid ar suna. De cataroaie si de foc mi-e frica; astea cam taie din entuziasmul dreptatii sau whatever. Dar trebuie sa recunosc ca sunt necesare. La doar o mana de oameni cu stegulete in mana nu cred ca apareau atatea reactii. Da, e nasol ca au ajuns sa-si rupa de sub picioare ca sa dea in cap altora, dar poate faptul ca oamenii au ajuns sa fie in stare de asa ceva trebuie sa dea de gandit in legatura cu tot ce merge prost pe aici. Abuzuri au fost de ambele parti si, pana la urma, cred ca pana si din randul jandarmilor erau oameni care si-ar fi dorit sa iasa in strada, ca nu cred ca le merge lor chiar asa de bine. Zic si eu…

Cel mai tare mi se pare faptul ca se protesteaza pentru o mie si ceva de chestii. Asa si trebuie ! Semn ca ne-am saturat de TOATE rahaturile din tara, nu doar de unele. Da, si de tampenia cu SMURD, si de Rosia Montana, si de conducere, si de legi, si de nivelul de trai, si de sistemul de sanatate sau de cel educational sau de pensii, asa cum sunt ele acum, si de atitudine si, da, poate chiar si de legea care interzice torte pe stadioane, ce? Si da, dupa toate nesimtirile aruncate cu lejeritate in fata timp de ani de zile, merita. Dupa toata nepasarea, mascata din an electoral in an electoral, ne-a ajuns. Macar putem sa spunem ca nu mai acceptam asta, nu doar sa stam in casa si s-o mormaim cu fiecare ocazie. Si daca apar violente, asta e, e doar un rezultat ce nu poate fi ocolit al unei constiinte colective care a fost sufocata si dispretuita.

Nu ne mai convine nimic. Austeritatea impusa de conditiile economice de prin lume oricum e grea de inghitit; nu mai era de nevoie si de un strat de bataie de joc pe deasupra, sa ne convinga ca avem o viata de rahat. Nu ne convine ca dispar banii din toate fondurile existente si inexistente dedicate noua, cetatenilor, pentru diverse treburi, cum ar fi o nenorocita de autostrada cu un numar decent de kilometri, o asigurare medicala care sa te aduca intreg de la spital, o pensie care sa nu te omoare sau facilitati adevarate pentru studenti, nu tot ce s-a pus mana de la mana pentru a acoperi lipsurile.

Si nu ca as vedea eu doar defectele sau jegul care s-a strans in atatia ani. Nuuu, sigur sunt si parti bune. In mod clar, politica noastra e transparenta. Aici n-am ce zice, de vreme ce pana si un tzanc de 10 ani se prinde ca e ceva in neregula si asteapta o schimbare. Asa e normal? Nici sa nu fi iesit bine in lume si deja sa astepti o schimbare pentru ca reusesti sa vezi cumva ca toata treaba e urata?

Mi-as fi dorit sa fiu fotograf, sa pot sa prind niste imagini absolut geniale cu centrul si cu centrul vechi in serile astea… Nu pentru propaganda, nu pentru cine stie ce… Dar ar fi fost geniale. Si apoi s-o lipesc langa o poza din zilele normale, cu populatia obisnuita. Cam asa suntem noi. Am ajuns sa fim cinici, ne punem un zambet fals si functionam cat se poate de normal in fiecare zi. Ne imbracam frumos, iesim in centru. Asta pana ni se taie si ceva reuseste sa ajunga dincolo de tot cinismul. Si atunci ne imbracam frumos, iesim in centru si, in sfarsit, protestam.

La final, filmuletul meu preferat din aceasta perioada, luat de pe hotnews. Ah, si replica mea preferata din aceasta perioada este – „Aparatorii dreptului nostru de a nu avea nimic”.  Si imaginea de la inceput este imprumutata de pe http://www.mediafax.ro/politic/ponta-i-a-informat-pe-liderii-pe-despre-protestele-de-strada-din-romania-si-despre-cauzele-acestora-9150592/, sper sa nu se supere. 

Oras de schimbat

Habar nu am ce e de facut, dar imi doresc mult de tot sa pot merge linistita pe strada. Sa nu mai vad kitsch la tot pasul. Sa ma simt in siguranta.

Sa pot sta linistita cu prietenele mele intr-o statie de autobuz de langa Unirea, fara sa vina un om sa ne ceara bani, tigari, sa stea pe capul nostru desi ii zicem sa plece, sa ii ceara Cristinei cateva fumuri, pe motiv ca „a fumat deja jumatate din tigara”. Fara sa se apropie din ce in ce mai mult de noi, apoi sa se indrepte cu mana spre pieptul meu si sa puna mana pe mine. Fara sa am crize de nervi sau atacuri de panica, deoarece Bucurestiul nu e un oras sigur. Nu iti inspira asa ceva. Nu iti permiti sa iesi linistita din casa si sa mergi oriunde, oricand. Am crezut ca daca arati ca o ciuma sau esti decenta, scapi de chestii de genul. Ei bine, nu.

Ce rost are sa ramai aici? Cu speranta ca o sa schimbi ceva… in ce fel? Care-s rezultatele de pana acum ale marii schimbari de mentalitate? Ce evolutie? Ce schimbare sociala? Nimic. Si n-o sa incep cu obisnuitele „uite, ca la altii se poate!„, „cum de la altii e mai bine si la noi nu?„. In clipe de genul vad ca sansele sa avem parte de ceva mai bun sunt foarte mici si nu vad nici o rezolvare. Am ajuns la fundul borcanului cu optimism; se iau, incet, incet, si ultimele urme de speranta ca o sa fie mai bine. O sa raman doar cu o puternica dorinta de a o lua la fuga. Poate am ajuns la varsta la care imi dau seama ca vreau ceva mai bun, ca poate chiar merit ceva mai bun. Si atunci o sa depun tot efortul necesar pentru a avea asta, o sa curat strazi cu batista, o sa fac orice. In alt loc decat aici.

Impreuna

Am plecat, ca fetele, prin tara. Ca doar e vacanta, restante n-avem si ne descurcam sa cersim bani. Cum eu ramasesem cu fixul cu festivalul medieval, am mers la Brasov, unde se anunta sa fie un eveniment de genul. Cred ca a fost dragut, n-am idee, n-am stat mai mult de 15 minute, iar cand am decis sa stam mai mult, a inceput ploaia si s-a terminat tot. Si daca tot ploua, pe seara am iesit sa bem. In prima seara a fost bine, ca era lume, era festival. In a doua seara, pustiu peste tot si orasul oricum arata bantuit si ciudat, asa ca noaptea e scoasa din inceputuri de povesti de groaza.

Inainte sa plecam, am mai batut putin strazile si am cautat strada Sforii, loc in care un claustrofob n-ar fi foarte incantat sa mearga. Eu am incaput si am rezistat sa trec de doua ori pe acolo, fara sa fac foarte urat. A fost frumos ca am explorat pe acolo de capul nostru, fara sa depindem de cineva si pentru un om lipsit de orientare in spatiu, plimbari de genul sunt in permanenta noi. Si apoi am incercat sa plecam. Brasovul ni s-a parut un loc dragut, dar doar in vacanta si, eventual, cand e vreun eveniment pe acolo. Orasul insa, se pare ca ne-a placut si a vrut sa ne tina acolo, pentru ca am alergat o ora, trecand prin trei autogari, intrand in conflict cu toti taximetristii, pana i s-a facut mila cuiva de noi si ne-a trimis la drumul mare, sa incercam sa agatam autocarul cu pricina. Problema a fost ca pana sa apara autocarul, noi, 2 fete tinerele, prezentabile, as putea zice, am agatat restul tiristilor care treceau pe acolo, ceea ce ne-a imbogatit teribil vocabularul. Dupa care am reusit sa prindem si autocarul, cu semne disperate din maini, sarind si topaind pe marginea drumului.

Dupa 4 ore sau ceva, am ajuns la Ramnicu Valcea unde ne-a intampinat cineva si ne-a dus pana in Olanesti, in tabara de reiki and stuff. Acolo aveam in program sa ne relaxam, sa facem ceva terapie si, cel mai important, sa ne golim capatzana de toate chestiile care ne consuma prea mult. Ca sa vezi, pana la urma, au iesit toate. Minus relaxarea, poate. Care a fost inlocuita de doze de alcool, so i’d call it a fair trade.

Azi s-a incheiat tabara, lumea a plecat spre casa, ne-om vedea la anul. Numai noi am pornit-o spre Sibiu (multumim, Alex, ca ne-ai dus la timp si n-am pierdut trenul), am ajuns in gara cu 5 minute inainte sa plece trenul si ne-am prabusit apoi pe scaune. Unde am adormit. La Sighisoara, unde trebuia sa schimbam trenul, ne-am trezit ametite si am sarit din trenul care pornise deja. Eu care n-as fi sarit nici in ruptul capului treaza si cu trenul pe loc, ca sa nu imi sara si genunchiul odata cu asta, am zburat cu trolleru’ in mana, geanta de laptop pe umar, rucsacul in spate si inca o geanta. Si nu mi-a sarit nimic, am aterizat ca o curca beata, da’ intreaga.

Si macar am ajuns la Sighisoara, ca tot imi doream asta de ceva timp. In pauza de 2 ore dintre trenuri am mers la cetate, ne-am plimbat pe acolo si cand ne-am asezat la inghetata, mi-am dat seama ca l-am uitat pe Freud in tren. Psihopatologia vietii cotidiene e prinsa intre 2 scaune, undeva in drum spre Bucuresti, lucru care m-a intristat teribil.

Macar am prins trenul urmator. Asa ca acum stau intr-un scaun verde, foarte fericita ca am priza aici si semnal. Ma asteapta Oradea. Pana atunci, ma refugiez in tehnologie. Singura si iar pe drumuri, stare care imi place teribil.

Poze

Aici nu se ard vrajitoare, se spanzura

Ce-am pozat inainte sa-mi zboare camera (noroc ca am prins-o)

Creation bowing before the Creator

Drum

Pe Transfagarasan

Tot drumul asta m-a intinerit putin. Vremea a fost superba, cu tot cu nori si ploaie. Oamenii au fost ok si m-au lasat in treaba mea. Babysittingu’ n-a fost chiar asa de rau. Iar asta e un loc in care vreau sa ma intorc.

O zi obisnuita din sesiune

De obicei, incepe prost. Cu graba, nervi si iar graba ca trebuie sa ajung repede-repede la facultate, sa imi ocup loc in sala, ca daca nu, scriu pe genunchi. Asa ca momentul in care bagi cartela la metrou, astepti sa o scoti, iar cand o scoti vezi ca trece cineva fulgerator pe langa tine, pe unde trebuia sa treci tu si stii ca daca nu ai trecut, trebuie sa astepti 15 min, e unul pe care nu-l astepti si, cu siguranta, nu il doresti. Ei bine… Asa a inceput o zi proasta. Am fost mult prea socata ca sa reactionez in vreun fel si singura chestie pe care am scos-o a fost un „ce faci?!” extrem de socat. Culmea, oamenii din jur se uitau la mine ca la o nebuna, nu la tipul care tocmai trecuse dincolo pe abonamentul meu. Si nu, nu ma gandeam ca am totusi o cartela de rezerva si am chiar si bani la mine si pot sa imi cumpar o carteluta noua. Noroc ca sunt inzestrata cu acel talent de mironosita care zace in toate femeile… L-am convins pe bodyguard sa ma treaca dincolo si am fugit pe peron sa il caut pe nemernic. Desigur, cand l-am vazut, toata furia mea s-a autocenzurat datorita reactiei de mai devreme a celor din jur. Asa ca in loc sa il calc acolo pe cap, am scos doar o injuratura timida si discreta, pe care nici macar nu stiu daca a auzit-o…

Si urmeaza examenul, care e absolut stupid.

Si laptopul e stricat de 3 zile.

Si vine seara si ma apuca un chef de plimbari nocturne asa ca ies in oras si apoi cautam un loc dragut in care sa stam si nimerim, intr-un tarziu, intr-un loc pentru studenti. Si ajungem la timp ca sa dam ultima comanda, pe la 3 dimineata, si apoi vine un tip cu o chitara si cantam cu totii pana dimineata la 8. Wonderwall, Iris de la Goo Goo Dolls, Nothing else matters, Sex on fire, Hallelujah lui Cohen, The blower’s daughter, Whistle for the choir si restul. Viata de student…

Exista zile din sesiune care se termina neasteptat de bine.

%d blogeri au apreciat asta: