Arhive blog

Intre drumuri

Mereu am crezut ca o sa ma mut in Sibiu. Stiam oameni pe acolo, mergeam des in vizita si aveau si facultate de psiho.

Nu s-a intamplat. Cand a fost vorba de admitere si am avut sansa, am refuzat-o si am ales o facultate din Bucuresti. Am crezut ca o sa regret, ca era orasul viselor, orasul vietii. Mi-a fost bine mersi si aici. Acum, toate planurile par asa undeva departe, iar Sibiul a ajuns un oras pe care uneori simt ca il vizitez din nostalgia fostei noastre legaturi. Poate o sa ma mut candva aici, macar pentru o perioada, desi ideea suna atat de departe. E ca si cand Sibiul ar fi fost pe un drum al vietii, iar  eu am ales un altul. Si avem noi o cursa speciala numita „amintiri si regrete” care ne mai trage impreuna din cand in cand. Dar cine nu are?

Si adevarul e ca viata mea de acum ar fi fost complet schimbata daca as fi apucat sa ma mut. Ba chiar si eu as fi fost total schimbata. As fi stat intr-un apartament mic si dragut de pe Balcescu, mi-as fi facut mici obiceiuri de om proaspat mutat care isi adora locuinta si orasul. Mi-as fi cumparat dimineata covrigi si limonada de vizavi de Imparatul Romanilor. As fi plecat la facultate pe bulevard si apoi pe niste strazi pe care le-as fi invatat pana la urma. As fi baut o cafea in barul de langa pe care am uitat cum il chema. Cred ca m-as fi imprietenit cu oamenii de acolo, mai mult decat o fac acum, cu siguranta. Or fi ei sibienii mai reci, da’ astia tineri si proaspeti sunt foarte dornici sa cunoasca oameni pe care sa-i ameteasca in stil ardelenesc. As fi citit mai mult si as fi vizitat libraria-beci aranjat a Humanitasului in care mi-am gasit poezia preferata. As fi mancat acasa ce as fi reusit sa gatesc din lucruri cumparate de la Billa. Nu foarte mult si nu foarte variat, ca nici macar Sibiul nu putea sa nasca in mine adevarate aptitudini gastronomice. As fi iesit in foarte multe baruri si cafenele pe care mi le-ar fi prezentat noii colegi, plini de entuziasm. Intr-un tarziu, as fi gasit crama si n-as mai fi plecat de acolo. As fi mers cu noii prieteni in apropierea Sibiului, in weekenduri; poate si mai departe, spre Brasov, Sighisoara, cine stie? As fi avut note bune numai daca as fi vrut si as fi invatat dintr-un alt motiv decat acela de a inlocui ceva. As fi avut parte de mai multa viata culturala, pentru ca nu as fi avut de ales. As fi avut accent. M-as fi intors acasa o data la cateva luni, sa imi refac suvitele verzi, asta daca n-as fi renuntat la ele deja, sau cand m-ar fi apucat o pofta nebuna de o ciorba adevarata, acrita cu bors de la bunica. Curand, as fi renuntat complet la cafea si m-as fi dedicat ceaiului. As fi descoperit jazzul si as fi mers la Garana de placere, nu doar din curiozitate. As fi fost mult mai feminina si m-as fi imbracat si comportat ca atare. As fi invatat sa merg pe tocuri. As fi avut relatii mai simple. Nu m-as fi transformat intr-o sibianca de imprumut, pe mine s-ar fi vazut in continuare ca-s din Bucuresti, dar fiind de treaba, oamenii ar fi inceput curand sa ignore acest aspect. M-as fi plimbat singura seara, fara teama, pe strazile lor luminate, vechi si tacute, atat cat m-ar fi lasat noii prieteni inainte sa devin ce considera ei a fi om nebun. As fi lasat gafele si dramele de capitala in urma si as fi incercat chestia aia pe care oamenii o numesc viata normala. Atata doar ca pentru mine ar fi fost foarte diferita si noua.

Am ramas aici si mi-am complicat intentionat viata. M-am gandit ca nu sunt pregatita inca sa am o viata linistita si fericita si ca farmecul perioadei asteia sta in haosul ei, in contrastele tipatoare, in relatii complicate, drame si gafe. 

Acum, din toata viata aia, mi-au ramas luminile si linistea.

Anunțuri

De vara

Vacanta asta de vara a fost ciudata, la limita dintre creepy si awesome. Nu obositoare, ca celelalte, nu plina de evenimente de viata, ci pur si simplu weird in an overwhelming manner. Pornind de la razboiul cu puricii si exilul din propria camera, continuand cu Garana si apoi mare + Sibiu. Si o mare incercare pentru un om care vrea sa fie lasat pe bucatica lui de plaja, cu bucatica lui de apa.

Traseul a fost foarte simplu, fata de cele din anii trecuti. Garana si apoi Vama-Sibiu-Vama-Sibiu. De doua ori vama pentru ca suntem oameni fixisti, de doua ori Sibiu pentru Artmania si pentru Festivalul Medieval. In principiu, oamenii au fost cam aceiasi, ceea ce a fost putin ciudat. Dupa 2 ani de cand am inceput sa ies din casa, ne recunoastem intre noi, pen’ ca am mai fost la alte evenimente de genul anu’ trecut sau mai stiu eu unde.

Problema e ca I brought the weird upon my people. Asa ca se stia, odata cu lasarea serii, incepeau sa apara dubiosi, si inca multi. Am avut o lista lunga de interactiuni – omul de vama, care nu se spala, n-are bani sau haine si doarme pe trecatori, celalalt om de vama cu reminiscente de Don Juan al plajei, care se incanta de parfumuri ce nu-i apartin, familistul de vreo 50 de ani care a scapat 10 minute de nevasta si vine sa stea (doar in slip, la 8 dim) pe o bancuta din Stuf cu doua fete, un nene din Africa de 2 pe 2, educator la gradinita, care a fost prea impresionat de talentul meu de a asculta, pusti din Sibiu care s-au gandit ca a dat norocu’ peste ei si apuca sa agate fete de Bucuresti, un grup de francezi carora le cam place Romania (desi nu pricep de ce) si cred ca le plac si fetele de aici, niste Varsatori rataciti (most common sign this summer, I guess) wreaking philosophical havoc, iar cu unul din ei am impartit frateste multe multe multe shoturi de B52, niste nemti – unii calfe, altii cantareti – mult mai prietenosi decat am crezut si mult mai decenti decat orice am mai intalnit, un alt nene de 2 pe 2, rocker fioros de la Artmania, care a fost amuzat de tentativele mele de a-l impinge din coada si, in loc sa ma linisteasca pe vecie, s-a imprietenit cu mine si m-a lasat in fata lui, un dubios de Brasov care a avut o placere incredibila si usor patologica din a atata un caine timp de o ora langa noi, his newfound friends, un proaspat absolvent politehnist who was too big on physical contact with ppl he did not know, the cheating ex-bf cu mandretea lui de fata care au fost foarte aproape de niste bocanci in gura, grupuletul de oameni strans pe plaja in stuf, cu lanternele aprinse, ajutandu-ne sa cautam cercelul meu pierdut si cerand apoi recompense deloc subtile sau elegante, Solomon, un batranel de-al casei de la Crama Vietii din Sibiu, barul care s-a dovedit a fi ala in care mergeau si cavalerii dupa program (multumiri omului care m-a dus acolo in timpul Artmania), Don Titi, cel care avea Barul Vietii din Sibiu si care s-a purtat incredibil de frumos cu noi si caruia cred ca ii suntem datoare vreo 4 beri, pentru ca am pierdut cu totii sirul de-a lungul serilor, un actor care se plangea ca teatrele din Sibiu sunt pline (bun asa), plus Ghita, dintarul cetatii, care pe zi era statuie vie si ma speria ingrozitor, iar noaptea ne ducea in locuri cu muzica faina.

Asta depaseste, cu mult, limita socializarii pe care o pot atinge fara sa obosesc. Am obosit. Spatiul meu personal inca isi mai revine dupa toate invadarile. Si ma speria, pe undeva, faptul ca stiam ca in fiecare seara urma sa cunoastem oameni noi si putin ciudati. Recunosc, in unele locuri, noi eram aia dubiosi, ca altfel nu se putea, n-am fi rezonat cu dubiosii de la bun inceput. Se mai vedea si de la o posta ca suntem bucuresteni plecati in vacanta in provincie, dar, pentru prima data in istoria mea, asta nu a parut sa ii deranjeze pe ceilalti. Habar nu am de ce, dar in locul criticilor si a ridicarilor din spranceana obisnuite, am primit laude, aprecieri si franturi de amintiri de-ale lor din marele oras. Si nu, mi-a ajuns asta cu „student la Psihologie”. Toata treaba asta cu facultatea parca ar fi un catalizator, cand aude omul de psihologie, te ia si-ti pune problemele personale in poala, nici nu mai respira cand vorbeste, indiferent daca te plimbi pe strada sau bei linistit o bere la sfarsitul zilei. Nu, nu, de acum sunt studenta la Litere. Sau Limbi Straine. Whatever. Capacitatea mea de ascultare mi-a ajuns; cand stau intr-un bar vreau povesti frumoase, nu dramele obisnuite ale vietii. Recunosc insa ca am invatat multe lucruri de la toti oamenii astia si, probabil unul din cele mai utile e faptul ca poti scapa de o discutie iritanta de 15 minute daca zambesti o data in loc sa tipi. 🙂

Pana la urma, a fost o vara dintr-aia perfecta, cu soare, nisipel, nopti albe nesfarsite, concerte, oameni care trec rapid prin viata ta si gust bun de alcool si mancare. Adevarul e ca sunt dispusa sa accept un compromis – accept sa stau si sa cunosc oameni in continuare, numai sa nu se opreasca vacanta aici. 🙂

Ieri, acu’ 500 de ani

Pe vremea asta, umblam prin curtea Evanghelicii. Ca in fiecare zi, de altfel, de cand ne-am prins ca acolo stau cavalerii aia faini si priceputi in diverse chestii medievale.

Imi flutura mantia din loc in loc, in timp ce strabateam, fara oprire, Piata Mare, Piata Mica si Curtea Evanghelicii. Nu de alta, dar nu stiai sigur de unde or sa apara nemtii, cu armele lor cu tot. Sau nenea cu biciul care strangea o curte de spectatori dintr-o singura plesnitura. Si oricum, din cand in cand, mai trebuiau verificati nemtii care construiau o catapulta si o arbaleta imensa in Piata Mare, ca daca se schimba ceva? Daca le mai aparea o suvita de par blond pe care noi nu am fotografiat-o? Daca se apleaca intr-un unghi pe care noi nu l-am observat? Daca…

Si n-a fost doar fuga dupa oameni costumati, desi, trebuie sa recunosc ca asta a ocupat ceva timp. Atmosfera ne-a prins complet si ne simteam in lumea noastra cand mergeam pe strazile pietruite din centru si mai aparea cate o domnita in cale, cate un arcas, cate un luptator, iar toate intamplarile din centrul Sibiului aveau pe fundal muzica medievala… Am intrat cu totul in timpul ala, cu toate ca nu ni se parea ciudat cand ne mai sunau oameni din timpul prezent. La fel cum varfurile tenisilor mei care ieseau de sub mantie erau doar amuzanti, nu o ciudatenie.

La tarabe erau chestii dragute, motiv pentru care le vizitam dupa fiecare tura de clienti, ca sa imi pot finanta singura vizitele. Plus ratia de mere rosii glazurate, cate unul in fiecare seara, luat ritualic: dupa ce se lasa intunericul si vedeam primele trei mere la altii in mana. 🙂 Oamenii intrau in vorba cu tine si nu doar ca sa te anunte ca iti rup capul daca nu le cumperi ce au de vanzare. Si tiganii, aia adevarati, mandri de originea lor, care ne-au impartasit un strop din cultura lor si care n-au sarit sa ne taie gatul, ci sa ne povesteasca si sa ne explice cate un pic din istoria lor.

Si oamenii, multi, multi oameni… Parca intri mai repede in vorba cu lumea cand porti un costum. Sau poate personajul in care intrasem era mai zambitor decat mine si atunci se explica de ce oamenii veneau la mine, in loc sa fuga in directia opusa.

Si cafeaua de dimineata din Sibiu, una din cele mai bune cafele, chiar si pentru cineva care s-a lasat de 2 ani de cafea.

Si Sibiul, care oricum era minunat inainte, ajunsese perfect, pentru ca se potrivea totul, absolut totul.

Inca un pic pana la Sibiu

Daca tot nu aveam ocupatie, mi-am gasit. Am inceput sa impletesc bratari si, ce este cel mai surprinzator, pentru o persoana fara pic de coordonare, e ca imi si ies cum trebuie. Avantajul pe care l-am zarit, dincolo de faptul ca fac bratari dragute, e ca pot sa pun cat verde vreau. Pot sa creez, intr-o deplina libertate, verde. Munca mea din ultimele zile se va duce la Sibiu, la Festivalul Medieval „Cetati Transilvane”, unde am stiut ca vreau sa merg de la bun inceput. Adevarul e ca vroiam sa prind un festival in orasul asta de cativa ani, iar acum, ca sa compensez toate festivalurile pierdute, nu doar particip, ci sunt si intr-o breasla. A Magicienilor, desigur. Iar costumatia medievala este obligatorie. Ceea ce inseamna foarte multe vise implinite, toate la un loc.

Maine plec, in sfarsit, in Sibiu, unde n-am mai fost de… Din iarna, poate? Oricum, pentru un loc pe care eu il consider un refugiu si unde as putea sa plec de una singura si sa stau pur si simplu pe strazi, o vizita la cateva luni nu ajunge. Ma duc la deschidere, ma duc sa defilez, ma duc sa stau cu breasla mea si sa facem chestii de-ale noastre. :X

Momentan, suntem in plin proces de creatie…

Cate ceva despre dorinte

Cum sintagma care ma defineste cel mai bine este „eu vreau„, pot spune ca am avut ceva treaba cu dorintele. E adevarat ca un student de la Drept mi-a demonstrat ca eu de fapt nu vreau nimic, dar nu se pune, pentru ca e la Drept si poate sa iti rasuceasca gandurile si mintile pana ajungi la concluzia lui. 

E amuzant ca unele vorbe din popor chiar se adeveresc. Cum e aia cu „misterioase sunt caile Domnului”. Sau ceva in genul. Nu vi s-a intamplat niciodata sa cereti sau sa va doriti ceva si obiectul dorintelor sa va ajunga din parti pe care nu le-ati fi banuit? Ma rog, pe langa surprizele placute, mai sunt si chestiile care te lasa masca. Asa cum ar fi aia ca ti-ai dorit si tu, ca tot omu’, bani. Sau o masina smechera. Si afli peste o saptamana ca a murit cineva foarte apropiat si drag, care ti-a lasat tie suficienti bani pentru masina aia. Ca traind intr-un univers cu incredibil de multe posibilitati, se intampla si asa.

Si apoi incepi si pui conditii. Sa fie o masina, dar sa nu fie din banii rudelor care au murit pentru treaba asta. Si ca sa nu te trezesti cu o rabla, mai conditionezi nitel sa fie buna si asa si pe dincolo. Si tot continuand pe drumul asta, te trezesti cu cine stie ce algoritmi complicati, cand tu ai vrut doar o masina care sa nu te faca si vinovat pentru ca ai primit-o. Aveam eu un algoritm de genul, usor ironic: „Vreau si eu un Mini Cooper, rosu, dragut… potrivit voii divine. Adica daca vrei Tu, Doamne, poa’ sa fie si albastru”.

Si dupa ce te enerveaza algoritmii, pentru ca apar de peste tot variabile pe care trebuie sa le iei in calcul si iti dai seama ca te depasesc, ca nu esti specialist in teoria haosului, si nu mai suporti sa vezi cate bariere sunt puse intre tine si obiectul dorintelor tale, taci. Mintea iti tace, in sfarsit. E liniste. Si atunci ajungi la alta vorba, aia cu „faca-se voia Ta…”. Si atunci o intelegi si intelegi de ce au ajuns la concluzia asta oamenii care au spus vorba asta.

Si am trecut prin etapa asta. Si apoi a fost un moment in vara, in perioada in care ne culcam de dimineata si eu nu intelegeam de ce sa dormim noaptea. Era ora 12.30, la 7 dimineata fusesem la cafea cu Cristina  si cand am ajuns la mine am decis ca vrem sa mergem in Sibiu, in ziua aia. Eu aveam masina la 14.30. Cristina mergea cu ai ei, dar nu mai avea loc si pentru mine. Si era 12 juma. La 14 am plecat de acasa si este imposibil sa faci o jumatate de ora din centru pana in Militari la ora aia. Bun, si pe drum, in taxi (anuntasem taximetristul ca vroiam sa ajung in 30 min la autogara) stateam si ma intrebam: sa incep sa imi doresc sa ne miscam mai repede? Sa o las asa cum e? Dar pana la urma, daca chiar trebuie sa ajung in Sibiu azi, adica uite ce fain e, vine facultatea, e ultima iesire din Bucuresti. Si pe undeva simteam ca trebuie sa ajung in Sibiu. Nu stiu cum. Uneori ai niste sentimente sau niste certitudini ca aia trebuie sa se intample, si exact aia se intampla. Ce nu imi convenea mie era ca urmatorul autobuz era la 16.30, deci daca il pierdeam pe asta, stateam aiurea 2 ore in autogara, cu cine stie ce oameni dubiosi. Asa ca am zis-o. „Daca tot trebuie sa ajung azi in Sibiu, atunci sa ajung cu autocarul de 14.30”. La 14.29 eram in autogara, alergam dupa bilet. Tipa de la ghiseu m-a intrebat unde vreau sa ajung si cand a vazut cum aratam si tot, l-a sunat pe soferul autocarului si i-a spus sa ma ia din strada. Si omul m-a luat din strada. A oprit in mijlocul strazii, in Militari, ca sa ma urc eu in autocarul lui si sa ajung la Sibiu cu masina de 14.30. Se mai intampla si lucruri de-astea…

Asa ca, in final, am ajuns la „Dar daca tot e voia ta, poa’ sa se faca acum si asa cum vreau eu?”. Si presupun ca o sa ma tina o vreme… Pana la urma, dorintele sunt importante pentru noi. Nu avem cum sa le controlam si, din cate am observat, e destul de greu sa controlam indeplinirea lor. Poate ca trebuie sa existe un echilibru intre viata noastra din momentul respectiv si obiectul pe care il dorim. Sau nu stiu, habar nu am, inca nu am gasit reteta perfecta. Dar sunt pe drum.

Sibiu

Zilele astea am inceput sa ma gandesc la Sibiu. Nu de alta, dar sesiunea bate la usa. Cu picioarele.  

Nu am mai fost acolo de prin octombrie, cred. Si mereu mi-e dor de orasul ala. E drept ca si acolo as face frigul, mai rau ca in Bucuresti, dar ar fi altfel :D. Nici nu merg de mult timp acolo. Mi-am dorit tare mult sa ajung cand a fost capitala culturala, in 2007, dar nu a fost chip. Am ajuns dupa. Insa m-a cucerit din prima clipa. Am niste prieteni foarte buni acolo; sunt genul ala de oameni cu care stai si povestesti noptile, mergi la cafele ziua si tot asa. Cu ele mergi la shopping, cu ei vorbesti. Oricum ar fi, nu poti sa te plictisesti. La primele vizite, am cerut sa fiu plimbata prin cat mai multe cafenele. Si sunt sigura ca mai sunt multe de descoperit, dar deja avem una preferata in care ne petrecem timpul, Atrium, langa Pod. Care se pare ca are o sora, la o straduta distanta, pe care nu am vizitat-o inca. Ultima data cand am fost in Atrium, s-a nimerit sa fie una din melodiile mele preferate chiar cand am intrat, a fost o proiectie foto cu imagini tare faine si a si cantat un nene la pian.

Imi place sa ma pierd pe stradutele lor vechi si inguste, imi place sa ma opresc pe o banca undeva si sa mai scriu doua randuri. Sau sa fac poze orasului, oamenilor din oras. Daca as putea sa desenez, m-as opri sa ii desenez. Imi plac magazinele, cafenelele, librariile care sunt in cladiri vechi. Cel putin libraria Humanitas de pe Balcescu are un aer autentic de … nu stiu… librarie, asa cum mi-o imaginez eu. Intr-o cladire veche, dar care nu ameninta sa se darame in orice clipa, ziduri de caramida, lemn, piatra pe jos. De obicei treceam acolo sa imi iau carti pentru drumul pe tren si ramaneam mult timp inauntru, chiar daca era a nu stiu cata vizita.

Multi mi-au spus ca nu as rezista sa locuiesc acolo, majoritatea sibieni. Ca e dragut asa in vizita, dar e plictisitor in general, ca n-ai ce face, si asa mai departe. Nu stiu ce sa zic, dar mi-ar placea sa incerc; intr-un apartament dragut, undeva pe Nicolae Balcescu sau cum il numesc eu, Lipscaniul lor. Mi-ar placea sa le traiesc viata, chiar daca numai pentru o vreme. Nu imi pot da seama cum ar fi sa locuiesc acolo din nici 10 vizite pe an…

Mi-ar placea sa imi chem prietenii in apartamentul ala. Sa stam pana tarziu si sa povestim sau, oricum, sa facem lucruri linistite. Alcool cat sa ne incalzim, glume, povesti, mai o mima, mai niste carti…

Acum serios, voi v-ati gandit vreodata sa traiti in alt loc, macar pentru o vreme?

Un moment de visare

Acum, cand se apropie sesiunea, ma apuca iar dorul de duca. Exact cum eram si inainte de teze, inainte de bac, inainte de admitere. In general, inainte de chestii importante la scoala, am asa un chef de orice in afara de invatat. Ma trezesc brusc ca vreau sa merg pe Luna sau tot felul de chestii de astea. Cred ca e cam ca faza aia cu „daca ti se incalzesc chakrele talpilor ce inseamna? inseamna ca vrei s-o iei la fuga”.

Asa ca acum mi-as suna prietenii cu care nu am mai vorbit de mult timp, m-as intalni cu ei, as pleca la Sibiu, as pleca din tara, as merge la shopping, as pleca intr-o tabara, m-as plimba cu bicicleta, as medita, as citi, as scrie, m-as uita pe pereti, orice numai sa nu invat. 😐 Vacanta imi prieste tare mult… Partea buna e ca la un moment dat s-ar putea sa fiu atat de absorbita de ideea acestor alte activitati incat as invata repede si mult, numai sa trec odata de sesiune cu bine.

Ma gandesc si eu acum, cat imi mai permit sa stau cu ochii pe pereti si cu mintea in alta parte. Ca apoi se termina pauza, se incheie vacanta si incepe perioada in care invatatul o sa ajunga o obsesie.

Dar pana atunci, mai respir un pic, mai visez un pic.

%d blogeri au apreciat asta: