Arhive blog

Patience? There is no time for that.

Cand  eram mica, am chinuit o floare. Eram in gradina de la bloc si florile abia imbobocisera, chestie care ma nemultumea. Mie imi placeau florile mari, deschise, in care sa-mi bag toata fata si sa ma umplu de polen. Asa ca am inceput sa trag cu degetelele mele mici si nepricepute de petale, incercand sa reconstruiesc ce era in capul meu procesul natural al infloririi. Atata doar ca il acceleram un pic, pentru ca nu mai aveam rabdare. Bobocii mi se pareau prea inchisi, prea secretosi, parca nu ofereau nimic. Iar eu eram convinsa ca tin ascunsa in interior florile si ca nu le dau voie sa se deschida. In final, ce am obtinut a fost un boboc sfasiat, deschis inainte de vreme, aratand departe de floarea la care ma asteptasem eu. Am simtit inutilitatea gestului meu si am incercat, in naivitatea mea, sa-l repar. Desigur, bobocul nu mai primea floarea inapoi. M-am rusinat si am fugit de planta pe care o chinuisem si am ocolit-o in urmatoarele saptamani, pana cand mintea mea de copil a uitat intamplarea.

Lectia asta de rabdare m-a urmarit pe tot parcursul vietii. Mereu m-am grabit sa ajung la rezultate, avand prea putin interes pentru proces. Procesele mi s-au parut niste lucruri necesare, dar enervante, pentru ca eu vroiam sa vad finalul, sa vad unde se ajunge. Fiind totusi preocupata de bunul mers al lucrurilor, incercam sa respect procesele, presupunand ca ele erau o parte esentiala din drumul spre rezultat. Probabil asta e unul din motivele pentru care am invatat sa citesc atat de repede. Eram atat de curioasa unde se ajunge cu totul si cum se rezolva, incat devoram paginile si, copil fiind, terminam o carte in cateva ore. Desigur, nu suportam sa citesc doar ultima pagina, deoarece simteam ca nu stiu restul, si tot ar fi trebuit sa o iau de la inceput, sa aflu totul, iar daca as fi stiut finalul nu prea mai avea rost pentru mine. Cred ca graba asta e unul din motivele pentru care m-am maturizat mai repede si am „ars” cum am putut copilaria; ca toata lumea, abia asteptam sa cresc si imi fixam date limita pentru diverse momente pe care le consideram puncte ale maturitatii. Tot din cauza asta cred ca s-a mutat Craciunul (partea cu cadourile) de pe traditionalul 25 decembrie pe 24 seara. Acum, in perioada asta, parte din mine abia asteapta sa vina 21 decembrie, sa vad daca se intampla ceva sau nu, si nu doar sub forma diverselor profetii, ci sunt curioasa daca lumea ajunge sa se distruga singura, crezand in diverse zvonuri, un fel de self-fulfilling prophecy. Relatiile le grabeam, pentru ca stiam unde se ajunge de fiecare data – la revedere si fiecare pe drumul lui. La filme abia aveam rabdare, pentru ca nu puteam sa le pun pe fast forward si sa si inteleg din ele ceva. De-aia mergeam repede, chiar daca eram la plimbare. De-aia nu suportam matematica, pentru ca niciodata nu ajungeam la vreun final. Cand jucam un joc, ma grabeam mereu sa fac nivelul maxim. La concerte asteptam sa cante melodiile mele preferate, cu putina atentie pentru restul. In discutiile cu oamenii am avut mereu prea putina rabdare pentru plangerile lor aiurite si puneam intrebari la obiect, ca sa aflu eu de ce si cum s-a intamplat nenorocirea. Oamenii, insa, n-au inteles niciodata asta si se enervau, crezand ca e un semn de lipsa de respect ca ii grabesc. Sau li se pareau importante niste chestii absolut irelevante pentru problema si nu puteau sa separe utilul de inutil. Adevarul e ca timpul trece, viata merge inainte si avem fix 5 minute ca sa aflam ce-ti preocupa psihicul, asa ca ori aberam ori trecem la subiect.

De multe ori, s-a intamplat sa o dau in bara. De obicei, cand vedeam potential in ceva sau, mai bine zis, cand vedeam ca se poate ajunge la un rezultat, de fiecare data fortam nota si grabeam procesul, pentru ca niciodata nu am inteles cu adevarat importanta lui. Niciodata n-am reusit sa inteleg ca oamenii au ritmul lor si ca descopera viata sau isi descopera propria persoana uneori mai repede, alteori mult mai incet. La fel de putin am inteles ca lucrurile, situatiile, evenimentele au momentele lor, pentru ca isi respecta un timp propriu, diferit de al meu.

In timp, am aflat ca sunt multe lucruri pe lumea asta pe care nu poti sa le fortezi, oricat de mult te-ai grabi sa vezi imaginea finala. Dar cel mai greu a fost pana am aflat ca pentru lucrurile bune trebuie sa ai cu adevarat rabdare. La asta chiar nu mai iese ceva bun daca fortezi nota, asa cum e la prajiturile perfecte care dureaza fix cateva ore si, daca le scoti din cuptor mai devreme, le mananci nefacute. Sau la oamenii care vin in viata ta atunci cand te astepti mai putin si te surprind, tocmai pentru ca sunt atat de diferiti de asteptarile tale si, totusi, se potrivesc atat de bine in peisaj, incat te intrebi cum de n-au existat acolo de la bun inceput.

Dupa ce am trait accelerat, am inceput sa ma fortez sa o iau mai usor, sa traiesc in prezent si toate alea. Evident, cand te fortezi sa faci ceva, ai iluzia ca ai reusit sa iti inveti lectia si, de fapt, iti continui mania sub o alta forma. Adica tot nu am dres-o. Cand mi-am dat seama de asta, m-am oprit de tot, asa de brusc, incat am crezut ca s-a oprit timpul in jurul meu. Nimic nu se mai misca. Si apoi am dat un restart si am luat-o pe drumul asta nou. Si, in scurt timp, lucrurile au inceput sa se aseze de la sine si mult doritele rezultate au venit lejer, intr-un ritm mai lent decat cel cu care eram obisnuita, dar au venit.

Si totusi, din cand in cand, mi se mai intampla sa ma uit la cate un boboc si sa-mi zvacneasca degetele, cu aceeasi curiozitate de copil, si sa ma intreb: Dar, daca de data asta…?

Un alt fel de timp

Ca tot vorbeam despre problemele cu reperele temporale…

Vorbeam cu sweetchildintime despre good waves si bad waves si am ajuns amandoua la concluzia ca acum este doar un bad wave si va urma, cu siguranta, un good wave. Bad karma, good karma (desi teoretic asta ar fi dharma, dar in fine, de dragul analogiei, ignoram teoria de data asta). Se intoarce roata si asa mai departe.

Pai bun, si continuand pe firul asta, am decis ca valul cel bun va fi dupa sesiune. Ca nu putem sa ne trezim acum in mijlocul valului bun si sa-l petrecem pe tot invatand si dand examene. Si ca de atunci ar trebui sa inceapa vremea noastra. Ceea ce ne-a facut sa ne intrebam – acum unde suntem? 2009? Parca totusi peste tot e 2010… Doar ca pentru noi nu a inceput propriu-zis. Nu existam, doar facem proiecte si invatam. Asa ca am decis ca acum suntem intr-o zona crepusculara temporala, de trecere. Noi nu suntem nici in 2009, nici in 2010, dar recunoastem si acceptam faptul ca majoritatea oamenilor sunt in 2010. Asta ne afecteaza prea putin. Noi ne vedem de non-existenta noastra de zi cu zi. Plus ca la cum se vede vremea acum, cu siguranta dupa sesiune intram in primavara, ceea ce e genial. Da, se pare ca imi creez o usoara obsesie cu vremea, dar e importanta pentru moral, serios acum.

Nu conteaza ca trecem peste toate schemele impuse de societate, peste asa-zisa normalitate, peste obisnuitul calendar. Noi amanam putin noul an, pentru ca vrem sa fie meaningful, vrem sa ne aduca intr-adevar ceva nou, ceva bun. Vrem sa ne facem planurile pentru noul an fara sa fim presate de diverse, iar dupa doua luni in 2010 celorlalti ne dam seama mai clar de ce am vrea noi sa facem in 2010 nostru. In plus, facultatea chiar e importanta pentru noi si poate dupa sesiune o sa ne facem o idee mai buna despre ce inseamna facultatea asta, despre ce vrea ea de la noi si despre ce vrem noi de la ea. Si o sa vina primavara si o sa incepem cu weekendurile in afara Bucurestiului (v-am spus vreodata ca noi avem weekend de aproape 4 zile?) si si… Multe altele care vor fi trecute pe o lista anume.

Macar avem o idee, un vis de care sa ne agatam. O speranta ca ne asteapta ceva bun dincolo de ce e acum.

%d blogeri au apreciat asta: