Arhive blog

Vama

Adevarul e ca nu sunt un om al Vamii. Nu sunt nici macar un om al marii, de-adevaratelea, pentru ca prima pasiune a fost pentru munte. Nu sunt nascuta si crescuta in vama si nici macar nu am apucat perioada de glorie a vamii, aia boema si tot. Am auzit de ea din atatea si atatea povesti nostalgice si le-am considerat mofturi. Lucrurile se schimba, oamenii se schimba, hai sa trecem peste.

In vama am ajuns prima data la inceputul liceului, la invitatia unei prietene. Era septembrie, era stufstock si au jefuit casa in care stateam. Not a very good first impression, really. Dar chiar de atunci, locul a inceput sa-mi placa, mai ales ca l-am prins destul de liber si innorat si perfect. Din pacate, m-am intors dupa mult timp acolo, dupa ce straduta principala a fost asfaltata. Nu de alta, dar eram obligata sa-mi petrec vacantele la mare in Costinesti, cu minunatia de contabil, caruia nu-i placea vama. Desigur, prima data cand l-am vazut dupa despartire, trecea pe sub balconul cazarii mele, cu mandra de mana. Ca asa e viata.

Si apoi am revenit in facultate, in timp ce ma bucuram de noua mea castigata libertate. Si dupa ce am petrecut o vreme aici, am simtit ca mi se potriveste. Oricum, venind din Costinesti, orice era o mare imbunatatire. Si am revenit acolo cu mare entuziasm, pentru ca desi n-am cunoscut vama aia veche si boema si despre care s-au facut povesti, am cunoscut-o pe aia in care eu am fost libera si am inceput sa traiesc iar cu adevarat.

Ce aducea vama nou pentru mine erau libertatea si o doza de naturalete pe care eu nu o mai intalnisem. Erai liber sa faci ce vrei, cum vrei si cand vrei si nimeni nu te deranja. Cocalarii din vama or fi ei mai multi decat e obisnuit in locul respectiv, dar tot sunt muuult mai putini ca in alte locuri. Muzica e faina si plaja e inca decent de ocupata, ca imi amintesc foarte clar cum in Costinesti cearsafurile oamenilor erau lipite intre ele, atat de aglomerat era.

Imi placea ca puteai sa stai singur undeva si nu venea nimeni sa te deranjeze, ca toata lumea intelegea spiritului boem de vama. Desigur, erau mereu cativa din care siroia alcool, dar nu prea puteai sa te superi pe ei. Ii ignorai si treceai mai departe. Imi plac ritualurile de vama, imi place sa vad rasaritul pe Bolero, imi place sa stau sub umbrelute, sa merg la impinge tava, sa fac baie in mare noaptea si sa ma prefac ca dansez pe mese in stuf, desi eu ma dau jos dupa 5 minute pentru ca am rau de inaltime. Imi place ca mereu se intampla chestii ciudate sau amuzante. Imi place cum ajungi sa cunosti oameni si sa te intalnesti apoi cu ei prin toata tara, pe la concerte and stuff. Si stiu ca asta nu e vama clasica, pe care o apreciaza lumea si o ridica in slavi, dar asta e vama mea, asta de acuma, si e locul in care ma simt ca acasa. Si am si descoperit-o cu muuulti ani intarziere, dar nici macar asta n-a contat. In timp, am inceput eu sa vin cu povesti din vama, de care radeam cu oamenii tot restul anului, in timp ce asteptam nerabdatori sa ne intoarcem.

Asa ca mare mi-a fost mirarea cand a fost atacat unul din punctele importante ale vamii. Ala cu esti liber sa faci ce ai tu chef (bine, ideal e sa nu-i deranjezi pe ceilalti cand faci asta, dar na). Nici macar n-am stiut cum sa reactionez cand am vazut un cocalar, dintr-un grup de mai multi, asezandu-se pe cearsaful MEU, langa MINE, in timp ce eu dormeam, asteptand cuminte rasaritul. Si n-am stiut cum sa reactionez altfel decat sa tip ca descreierata, pentru ca lucrurile de genul nu se intamplau, pentru mine, in acest loc. Rasaritul era sacru si toata lumea intelegea si respecta asta si, astfel, nu mai era loc de glume proaste. Comentariile care au urmat m-au transportat direct de pe plaja de acolo in cea din Costinesti sau chiar in Bucuresti si m-am intristat. Dincolo de mica mea anxietate sociala, care m-a facut sa ma sufoc si sa ma zbat pentru aer prima data cand am vazut intrusul, a fost problema adaptarii la noua situatie. Care da, o fi semn de inteligenta, si in ceea ce priveste elementul asta, chiar am fost atat de eficienta incat li s-a sters ranjetul cretin de pe bot si au plecat in alta parte. Dar cu partea emotionala nu stau asa de bine si m-am panicat toata, n-am mai avut nici o sansa sa adorm la loc si am inceput sa-mi pun intrebari existentiale care ma chinuie pana acum. Si am stat si am intors-o pe toate partile, asa socata cum eram ca s-au incalcat niste lucruri pe care le consideram de neincalcat si chestia a rezultat in invadarea spatiului meu personal, care e destul de grav oricum ar fi. Nu mai zic de faptul ca asta s-a petrecut in ultimul loc in care ma asteptam, ca de-aia ma duc acolo, ca-mi place ca am spatiul meu si lumea ma lasa in pace.

Si dupa ce am tot analizat si ras-analizat, m-am gandit la casa mea din Bucuresti. E frumoasa, asa. E destul de in centru, e veche si e singurul loc in care pot dormi linistita. Mereu am simtit ca aici e acasa, desi usile se tranteau si se incuiau singure, radioul schimba postul de unul singur si lumina se aprindea cand vroia ea. Si desi e minunata, e fix intr-un cartier de tigani, oameni de care mi-a fost mereu frica pe strada. Si presupun ca voi face exact asa cum am facut de fiecare data cand puradeii isi aruncau „din greseala” mingea in curtea mea: ori o arunc cat de departe pot (si cam pot), ori o tai si o arunc asa bucatele inapoi. Si nu pot sa sper decat ca se vor satura, la un moment dat, sa aiba mingile agresate si vor pleca undeva departe, intr-un loc mai potrivit pentru ei, si ma vor lasa pe mine sa ma bucur cum trebuie de linistea si libertatea vamii.

De vara

Vacanta asta de vara a fost ciudata, la limita dintre creepy si awesome. Nu obositoare, ca celelalte, nu plina de evenimente de viata, ci pur si simplu weird in an overwhelming manner. Pornind de la razboiul cu puricii si exilul din propria camera, continuand cu Garana si apoi mare + Sibiu. Si o mare incercare pentru un om care vrea sa fie lasat pe bucatica lui de plaja, cu bucatica lui de apa.

Traseul a fost foarte simplu, fata de cele din anii trecuti. Garana si apoi Vama-Sibiu-Vama-Sibiu. De doua ori vama pentru ca suntem oameni fixisti, de doua ori Sibiu pentru Artmania si pentru Festivalul Medieval. In principiu, oamenii au fost cam aceiasi, ceea ce a fost putin ciudat. Dupa 2 ani de cand am inceput sa ies din casa, ne recunoastem intre noi, pen’ ca am mai fost la alte evenimente de genul anu’ trecut sau mai stiu eu unde.

Problema e ca I brought the weird upon my people. Asa ca se stia, odata cu lasarea serii, incepeau sa apara dubiosi, si inca multi. Am avut o lista lunga de interactiuni – omul de vama, care nu se spala, n-are bani sau haine si doarme pe trecatori, celalalt om de vama cu reminiscente de Don Juan al plajei, care se incanta de parfumuri ce nu-i apartin, familistul de vreo 50 de ani care a scapat 10 minute de nevasta si vine sa stea (doar in slip, la 8 dim) pe o bancuta din Stuf cu doua fete, un nene din Africa de 2 pe 2, educator la gradinita, care a fost prea impresionat de talentul meu de a asculta, pusti din Sibiu care s-au gandit ca a dat norocu’ peste ei si apuca sa agate fete de Bucuresti, un grup de francezi carora le cam place Romania (desi nu pricep de ce) si cred ca le plac si fetele de aici, niste Varsatori rataciti (most common sign this summer, I guess) wreaking philosophical havoc, iar cu unul din ei am impartit frateste multe multe multe shoturi de B52, niste nemti – unii calfe, altii cantareti – mult mai prietenosi decat am crezut si mult mai decenti decat orice am mai intalnit, un alt nene de 2 pe 2, rocker fioros de la Artmania, care a fost amuzat de tentativele mele de a-l impinge din coada si, in loc sa ma linisteasca pe vecie, s-a imprietenit cu mine si m-a lasat in fata lui, un dubios de Brasov care a avut o placere incredibila si usor patologica din a atata un caine timp de o ora langa noi, his newfound friends, un proaspat absolvent politehnist who was too big on physical contact with ppl he did not know, the cheating ex-bf cu mandretea lui de fata care au fost foarte aproape de niste bocanci in gura, grupuletul de oameni strans pe plaja in stuf, cu lanternele aprinse, ajutandu-ne sa cautam cercelul meu pierdut si cerand apoi recompense deloc subtile sau elegante, Solomon, un batranel de-al casei de la Crama Vietii din Sibiu, barul care s-a dovedit a fi ala in care mergeau si cavalerii dupa program (multumiri omului care m-a dus acolo in timpul Artmania), Don Titi, cel care avea Barul Vietii din Sibiu si care s-a purtat incredibil de frumos cu noi si caruia cred ca ii suntem datoare vreo 4 beri, pentru ca am pierdut cu totii sirul de-a lungul serilor, un actor care se plangea ca teatrele din Sibiu sunt pline (bun asa), plus Ghita, dintarul cetatii, care pe zi era statuie vie si ma speria ingrozitor, iar noaptea ne ducea in locuri cu muzica faina.

Asta depaseste, cu mult, limita socializarii pe care o pot atinge fara sa obosesc. Am obosit. Spatiul meu personal inca isi mai revine dupa toate invadarile. Si ma speria, pe undeva, faptul ca stiam ca in fiecare seara urma sa cunoastem oameni noi si putin ciudati. Recunosc, in unele locuri, noi eram aia dubiosi, ca altfel nu se putea, n-am fi rezonat cu dubiosii de la bun inceput. Se mai vedea si de la o posta ca suntem bucuresteni plecati in vacanta in provincie, dar, pentru prima data in istoria mea, asta nu a parut sa ii deranjeze pe ceilalti. Habar nu am de ce, dar in locul criticilor si a ridicarilor din spranceana obisnuite, am primit laude, aprecieri si franturi de amintiri de-ale lor din marele oras. Si nu, mi-a ajuns asta cu „student la Psihologie”. Toata treaba asta cu facultatea parca ar fi un catalizator, cand aude omul de psihologie, te ia si-ti pune problemele personale in poala, nici nu mai respira cand vorbeste, indiferent daca te plimbi pe strada sau bei linistit o bere la sfarsitul zilei. Nu, nu, de acum sunt studenta la Litere. Sau Limbi Straine. Whatever. Capacitatea mea de ascultare mi-a ajuns; cand stau intr-un bar vreau povesti frumoase, nu dramele obisnuite ale vietii. Recunosc insa ca am invatat multe lucruri de la toti oamenii astia si, probabil unul din cele mai utile e faptul ca poti scapa de o discutie iritanta de 15 minute daca zambesti o data in loc sa tipi. 🙂

Pana la urma, a fost o vara dintr-aia perfecta, cu soare, nisipel, nopti albe nesfarsite, concerte, oameni care trec rapid prin viata ta si gust bun de alcool si mancare. Adevarul e ca sunt dispusa sa accept un compromis – accept sa stau si sa cunosc oameni in continuare, numai sa nu se opreasca vacanta aici. 🙂

Mare

Am stat putin, mult prea putin pentru gustul meu. Dar au fost 3 zile pline, atat de pline ca nu imi ieseau mie calculele acum: cat sa fi stat? 5 zile? 6? Vorba lui pisicka, daca mai stateam o zi, am fi zis ca e o saptamana.

Am nimerit in Eforie, la invitatia unei prietene. Evident ca primul gand a fost ca merg la mare intr-un oras de batranei, eventual si copilasi, combinatie fatala pentru mine. M-am resemnat cu gandul ca o sa stau linistita la plaja, sa ma bronzez, cu castile in urechi. Zen. Asta ca sa ajung acolo si sa gasesc o plaja aproape goala, curata, o apa incredibil de calda si lipsita de meduze. Si colac peste pupaza, seara, cand am vrut sa vedem si noi centrul orasului, trecand pe stradutele inguste pe care ne-am si ratacit, mi-am dat seama ca seamana cu ceva toata asta. Ei bine, seamana cam 80% (ceea ce e oricum enorm) cu un orasel de la mare din Italia, al carui nume l-am uitat, in care am fost eu acu’ vreo 4-5 ani. De unde si reactualizarea amintirilor ceva mai greoaie. Era incredibil… Singura diferenta erau gropile si faptul ca mai erau, din loc in loc, ceva case nearanjate. In rest… Avea un aer de mic orasel la Mediterana. Ceea ce e destul de promitator pentru o statiune plictisitoare de la Marea Neagra.

A doua zi a stat sub semnul distrugerii pentru mine. Nici nu mai stiu ordinea. Cert e ca am reusit sa scap o lingura de dulceata de afine pe bluza mea verde menta. Afinele pateaza. Rau. Dupa care, ajunsa in camera, am calcat delicat pe geanta de plaja, apoi am auzit inevitabilul zgomot al unui obiect care se sparge. Calcasem pe ochelarii mei cu rame verzi. Ca tot vorbeam de verde, am reusit sa imi rup si rochia verde. Si daca nu eram suficient de prost dispusa pana acum, am plecat la plaja, am dat sa intru in apa, am vazut cu ochii mei de vulturoaica 4 meduze si am iesit zburand din apa. Norocul meu ca nu eram singura cu fobie de meduze, cealalta persoana fiind si cea care avea masina cu care venisem. Da, persoana aia punctuala si matinala si tot. Asa ca am mers la Neptun, unde am fost mintita pe fata, exact cum se intampla cand eram copil, ca nu sunt meduze in apa, desi erau. Macar aici erau mai putine si nici nu le vedeam, ceea ce a scazut considerabil riscul de a iesi intr-un suflet din apa, urland. Si pentru ca tot mi-am amintit de copilarie, de aici mi-am luat un colac. Imi doream de trei ani sa imi iau unul, sa ma balacesc cu el. Ramasite din copilarie… Si am gasit unul perfect, alb cu verde, de care sunt foarte mandra.

Pe seara, pentru ca Eforie era in moarte clinica din punctul asta de vedere, am mers in Vama. Treaba a fost ca am mers in Vama cu oameni care n-au mai trecut de vreo 2-3 ani pe acolo, adica fix timpul in care Vama s-a schimbat incredibil de mult. nu de alta, dar si eu, pana anul asta, fusesem acum trei ani si am avut un mare soc cand am vazut strada principala asfaltata, hoteluri, La Canapele cu 2 etaje, noul Expirat si nici una din tarabele cu cercei handmade de care imi aminteam. Cam asta a fost si reactia lor, asa ca seara a fost una nostalgica, mai o amintire, mai un oftat… Cateva beri, niste tequila, dansat pe plaja, in Stuf, si apoi un drum in tacere spre casa.

In ultima zi, ne-am facut bagajele si am decis sa facem un detour la Corbu, in drum spre casa. Acolo m-am umflat cu scoici, m-am jucat cu un catelus cafeniu cu ochii albastri si am facut baie intr-o mare calda, curata, in care mergeai o groaza pana sa iti ajunga apa la piept. Plaja nu era pustie, cum ma asteptam. Erau vreo 10 corturi, tot cam atatea masini si cativa oameni pe plaja. Erau scoici peste tot, asa ca m-am apucat sa culeg, tot o farama de copilarie. La sfarsit, a fost un apus rosu, semnul ca trebuie sa plecam. Si cum nu ne-am grabit, pe drum am trecut prin palcuri de tantari, care mai ca nu ne-au mancat de vii. Ne-am zbatut pana la masina, dupa care am pornit-o spre casa, cu ochii dupa stele cazatoare.

Catelandrul din Corbu - cel mai dragut caine vazut vreodata

Plaja de la Corbu (sper sa nu se supere oamenii aia ca apar in poza)

%d blogeri au apreciat asta: