Arhive blog

Mare

Am stat putin, mult prea putin pentru gustul meu. Dar au fost 3 zile pline, atat de pline ca nu imi ieseau mie calculele acum: cat sa fi stat? 5 zile? 6? Vorba lui pisicka, daca mai stateam o zi, am fi zis ca e o saptamana.

Am nimerit in Eforie, la invitatia unei prietene. Evident ca primul gand a fost ca merg la mare intr-un oras de batranei, eventual si copilasi, combinatie fatala pentru mine. M-am resemnat cu gandul ca o sa stau linistita la plaja, sa ma bronzez, cu castile in urechi. Zen. Asta ca sa ajung acolo si sa gasesc o plaja aproape goala, curata, o apa incredibil de calda si lipsita de meduze. Si colac peste pupaza, seara, cand am vrut sa vedem si noi centrul orasului, trecand pe stradutele inguste pe care ne-am si ratacit, mi-am dat seama ca seamana cu ceva toata asta. Ei bine, seamana cam 80% (ceea ce e oricum enorm) cu un orasel de la mare din Italia, al carui nume l-am uitat, in care am fost eu acu’ vreo 4-5 ani. De unde si reactualizarea amintirilor ceva mai greoaie. Era incredibil… Singura diferenta erau gropile si faptul ca mai erau, din loc in loc, ceva case nearanjate. In rest… Avea un aer de mic orasel la Mediterana. Ceea ce e destul de promitator pentru o statiune plictisitoare de la Marea Neagra.

A doua zi a stat sub semnul distrugerii pentru mine. Nici nu mai stiu ordinea. Cert e ca am reusit sa scap o lingura de dulceata de afine pe bluza mea verde menta. Afinele pateaza. Rau. Dupa care, ajunsa in camera, am calcat delicat pe geanta de plaja, apoi am auzit inevitabilul zgomot al unui obiect care se sparge. Calcasem pe ochelarii mei cu rame verzi. Ca tot vorbeam de verde, am reusit sa imi rup si rochia verde. Si daca nu eram suficient de prost dispusa pana acum, am plecat la plaja, am dat sa intru in apa, am vazut cu ochii mei de vulturoaica 4 meduze si am iesit zburand din apa. Norocul meu ca nu eram singura cu fobie de meduze, cealalta persoana fiind si cea care avea masina cu care venisem. Da, persoana aia punctuala si matinala si tot. Asa ca am mers la Neptun, unde am fost mintita pe fata, exact cum se intampla cand eram copil, ca nu sunt meduze in apa, desi erau. Macar aici erau mai putine si nici nu le vedeam, ceea ce a scazut considerabil riscul de a iesi intr-un suflet din apa, urland. Si pentru ca tot mi-am amintit de copilarie, de aici mi-am luat un colac. Imi doream de trei ani sa imi iau unul, sa ma balacesc cu el. Ramasite din copilarie… Si am gasit unul perfect, alb cu verde, de care sunt foarte mandra.

Pe seara, pentru ca Eforie era in moarte clinica din punctul asta de vedere, am mers in Vama. Treaba a fost ca am mers in Vama cu oameni care n-au mai trecut de vreo 2-3 ani pe acolo, adica fix timpul in care Vama s-a schimbat incredibil de mult. nu de alta, dar si eu, pana anul asta, fusesem acum trei ani si am avut un mare soc cand am vazut strada principala asfaltata, hoteluri, La Canapele cu 2 etaje, noul Expirat si nici una din tarabele cu cercei handmade de care imi aminteam. Cam asta a fost si reactia lor, asa ca seara a fost una nostalgica, mai o amintire, mai un oftat… Cateva beri, niste tequila, dansat pe plaja, in Stuf, si apoi un drum in tacere spre casa.

In ultima zi, ne-am facut bagajele si am decis sa facem un detour la Corbu, in drum spre casa. Acolo m-am umflat cu scoici, m-am jucat cu un catelus cafeniu cu ochii albastri si am facut baie intr-o mare calda, curata, in care mergeai o groaza pana sa iti ajunga apa la piept. Plaja nu era pustie, cum ma asteptam. Erau vreo 10 corturi, tot cam atatea masini si cativa oameni pe plaja. Erau scoici peste tot, asa ca m-am apucat sa culeg, tot o farama de copilarie. La sfarsit, a fost un apus rosu, semnul ca trebuie sa plecam. Si cum nu ne-am grabit, pe drum am trecut prin palcuri de tantari, care mai ca nu ne-au mancat de vii. Ne-am zbatut pana la masina, dupa care am pornit-o spre casa, cu ochii dupa stele cazatoare.

Catelandrul din Corbu - cel mai dragut caine vazut vreodata

Plaja de la Corbu (sper sa nu se supere oamenii aia ca apar in poza)

Anunțuri

Inainte de plecare

Maine se pleaca la mare, devreme, ca doar merg cu oameni punctuali si matinali si asa mai departe. Responsabili, asa, de felul lor. Ceea ce nu se potriveste intocmai cu stilul meu, dar faptul ca ma duc la mare ma face sa uit de tot si sa fiu mult mai receptiva la stilul lor.

Pana si telefonul meu stie ca ma culc tarziu si dorm putin in seara asta. Cand am pus alarma, saracul a incercat sa ma convinga sa o pun in ziua urmatoare, la aceeasi ora. Apoi m-am gandit ca mai bine raman treaza pana dimineata. Ce rost mai are sa dorm? Sigur as gasi cu ce sa imi ocup orele astea, mai o completare mica la bagajul care oricum se va inchide abia dupa ce ma voi lasa cu toata greutatea pe el, sa il presez si sa il oblig astfel sa accepte o inchidere decenta, fara sa pocneasca sau ceva. O carte nu pot sa citesc. Am imbatranit. Am observat eu ca imi obosesc foarte repede ochii si dupa cateva pagini, ma ia somnul. Poate ar trebui sa imi port ochelarii. Daca i-as avea la mine… I-am lasat la el, ca doar ma simt acolo ca la mine acasa si imi imprastii lucrurile peste tot.

Laptopul nu mi-l iau. E singurul loc in care nu mi-l iau, ca in rest, e nelipsit. Una din prelungirile mele exosomatice, dupa cum zicea Florin Munteanu. Cealalta prelungire e telefonul. In primul rand, nu mi-l iau pentru ca la mare e nisip. Peste tot. Si daca accept sa am eu, personal, nisip peste tot, asta nu se aplica si pentru laptop. Si, pe langa asta, cred eu ca prinde bine sa stau cateva zile fara tehnologie. Macar de cateva ori pe an. Telefonul nu se pune ca tehnologie, el e din oficiu. Si nu ca as fi dependenta sau ceva, doar ca trebuie sa fie acolo. O sa trec la clasicul scris pe caiet, e mai fain asa. Daca reusesc sa si fac asta, o sa fie o imagina faina… Eu, marea si un caiet gol.

Revolta impotriva insectelor

Gata, am gasit o problema la vremea de acum. Adica, bine, fie, mai mor oameni pe strada, mai am cate o cadere de calciu, dar nu asta e. Nu, nu… Ce nu pot accepta sub nici o forma sunt insectele. Bun, ma sufoc, mor de caldura pe strada, dar nu ma bombarda cu insecte din toate partile. Cu asa ceva nu pot trai. In primul rand, nu le suport in general, iar acum s-au si inmultit. Populatia de paianjeni de la mine din curte s-a marit de cinci ori. In alti ani, era un singur paianjen care isi gasea loc undeva intre zid si treptele exterioare. Acum sunt 5!

Si, da, ca sa fie totul complet, acum cateva zile am facut incredibila descoperire ca intre plasa si geam exista un spatiu de cativa milimetri. Nu, eu nu m-am asteptat la asta, ma asteptam sa se inchida complet. La ce bun plasa cand intra toate ganganiile posibile prin fanta aia? Mi-am dat seama de asta intr-o seara, cand am auzit un zgomot de ceva care cadea pe podea. Cand m-am uitat, un gandac aterizase pe podeaua mea verde, venind de pe pervaz. M-am dus sa cercetez problema si atunci am aflat infioratorul adevar. Daca afara ma ataca din toate partile, acum nu mai sunt in siguranta nici inauntru. Si, desigur, am vazut filmele cu insectele care ataca oameni si case. Fictiunea ca fictiunea, dar pe mine nu m-ar mira sa se intample asta. Aproape ca ma astept.

Si-asa mi-a luat o vreme ca sa ma obisnuiesc (cu greu) cu bacteriile si restul chestiilor care locuiesc pe pielea mea. Si am facut-o ca n-aveam incotro, ori acceptam asta, ori o luam razna. Dar macar pe alea nu le simt cand se urca pe mine si se plimba pe pielea mea si ma mananca de vie…

Tot vara

Lucrurile care ma bucura vara sunt cele mici si, de obicei, lucruri cu care m-am obisnuit cand stateam la bunici, la Antiaeriana. Greierii, noaptea, ma adorm imediat. Asta cred ca e ceva ce imi lipseste mult iarna. Ciorba e alta chestie, nu ca nu as manca si iarna, dar vara e altfel. Si ciorba ca in Bucuresti nu am mai mancat, nu de alta, dar in toate partile reteta simpla de ciorba se schimba. Aia de legume, cu bors. In Ardeal, de exemplu, se acreste cu suc de rosii sau mai stiu eu ce. Si decat sa fac mofturi in toata tara, mai bine astept pana ajung in Bucuresti si mananc ceea ce mie mi se pare ciorba adevarata.

Posibilitatea de a ma urca intr-un tren oricand si de a putea pleca oriunde. Planul meu de acum vreo 2 ani a ramas valabil – ma rog, e mai mult o dorinta trecuta pe o lista. Sa merg in gara, sa ma urc, la intamplare, intr-un tren si sa plec cine stie unde, fara sa am idee de la inceput unde voi ajunge.

Libertatea de a sta si de a nu face nimic. Ore in sir, zile in sir, nu conteaza. E vara, e cald, e atat de cald incat iti permiti sa stai si sa zaci cateva zile. Sa pierzi timpul uitandu-te la un serial, la filme peste filme. Supernatural, de exemplu, pasiunea mea recenta (care oricum mi se pare un serial bine facut, cel putin ca poveste, ca scenariu bla bla), e un serial care poate sa ma tina zile intregi intr-o stare de lene absoluta in care singura chestie care imi mai functioneaza e creieru’ care e si-asa foarte concentrat la ce se intampla acolo. 😀

Intalnirile cu oamenii. Ce conteaza ca nu ati mai vorbit de o mie de ani; e vara, hai la o limonada, la o bere, whatever. Bine ca mi-au inchis mie terasa din centrul vechi unde aveau limonada mea preferata cu suc de mere… 😐 Iar bere nu mai beau, nu ca nu mi-ar placea, dar… organismul nu-mi permite, a imbatranit si el.

Si aventurile prin desertul de betoane, pana la urmatorul loc cu aer conditionat, unde te prabusesti si zaci o vreme, pana iti faci curaj sa iesi iar in bataia soarelui. Sentimentul ala cosy, ca ai ajuns undeva unde e bine, unde te poti ascunde o vreme. Asta si plimbarile nocturne, cand se racoreste si pleci sa descoperi orasul noaptea, iar strazile sunt goale si poti merge fara grija.

Ploaia de stele din august, pe care sper sa o prind anul asta pe un cer senin, ca sa am de ce ma bucura si sa am cum sa imi pot face o lista noua de dorinte. In noaptea dinspre 12 spre 13 august o sa fiu busy, o sa zac pe un camp si o sa ma uit la Perseide. De fapt, in general, stelele ma bucura. Pentru ca poti sa stai pe un camp si sa te uiti la ele toata noaptea. Inca e trendy, dupa mii de ani de asa ceva. Poti sa-ti pui si intrebari existentiale in momentele astea, dar numai daca vrei si insisti. Sau poti sa te bucuri si atat. Iar faptul ca sunt stele cazatoare e doar un mare bonus, ca vine odata cu jocul cu dorintele.

Thank God it’s summer

Da, da, soare si caldura; nu ma intereseaza ca ma sufoc si ma topesc si am caderi de calciu si fac insolatie si ma ard. Macar nu e zapada. Macar oamenii sunt mai frumosi, arata altfel in lumina verii. Sunt la fel de rai, nu neg asta. Vremea nu ii schimba. Taximetristii fac aceleasi cacaturi ca intotdeauna. Dar atmosfera e alta, pana si in orasul asta prafuit.

Si da, sunt bonusurile de sezon, cum ar fi mersul la mare. Care si asta vine la pachet cu nopti imbibate in alcool, dansat pe mese, atata cat imi permite frica de inaltime, baile in mare noaptea, topless dimineata, ca doar nu ma stie nimeni si asa mai departe. Suna idilic si a tinerete, dar ca sa nu fie doar o poveste cu zane, evident au fost si drame. Cu fosti, foste si fostii lor si asa mai departe, care s-au trezit fix in acelasi moment sa se afle pe aceeasi plaja intr-o raza mult prea redusa ca sa fie sanatos.

Si mai sunt si inceputurile noi. In special inceputurile de zi, cand te trezesti cu mic dejun la pat si cu cafeaua exact cum iti place, desi tu nu i-ai spus asta niciodata. Si nu se gandeste toata lumea ca tie iti place cafeaua tip spaima diabetului. Nu, nu, nimeni nu s-a gandit la asta pana acum. Asa ca ai trecut prin multe cani de cafea care erau pe gustul altora si niciodata pe al tau. Doar ca acum e vara si lucrurile se mai si schimba, iar cafeaua e dulce-dulce, cu un strop de lapte.

Fagaras

*aici ar fi trebuit sa fie poze, dar nu-mi permite netu’*

Ma aflu intr-un loc din acela… perfect, stii? Are absolut toate lucrurile de pe lista. E liniste, e departe de asezari omenesti, e verde, e aer curat, e un rau care curge in spatele cabanei, e pastravarie in curtea imensa si spatioasa, sunt banci mari de lemn,  cabana, la fel, e din lemn, cu trepte inalte care scartaie sub pasii nostri. Uneori e soare. In rest, e vremea aia de munte, aia la care te gandesti cand in Bucuresti e canicula si abia respiri. Si aerul rece de dimineata, si ciocolata calda… Si alergatul pe munte de dimineata intr-un loc in care nu te deranjeaza nimic.

Se prinde, din loc in loc, semnal. Eu am fost cea mai norocoasa, am si doua linii de semnal la net :). Viva Vodafone !

Toata lumea a pornit spre cate un loc. Ai mei si alti prieteni au fugit la Dejani. Unii s-au dus pana in Sibiu, sa culeaga o tarotista. Cica are bagaje multe, dar totusi… Poate nu ne trezim cu un bagaj plin cu carti de tarot. Eu si grupul de „copii”, asta dupa ce ultimii 2 care inca dorm dupa betia de aseara se vor trezi, mergem la Sambata de Sus.

Si mi s-a confirmat ca n-am imbatranit extrem de mult si ca rezistenta mea la alcool inca e de apreciat. Multumesc ficatului meu si inaintasilor care au dat gena din generatie in generatie, pana la mine.

Si toate chestiile astea faine compenseaza cele 2 ore petrecute in orasul Fagaras si cele 5 ture date in acesta, pentru ca n-am fost in stare sa ne facem bagajele/cumparaturile ca lumea de acasa.  Bad karma.

Deadline

As in… dead. Cam asa e sesiunea, asa o vad eu. Un sir de deadlineuri, fixate la o distanta aproape suficienta ca sa nu dai in burnout. Cu ocazia asta am ajuns si pe la BCU (Biblioteca Centrala Universitara) unde nu prea mi-a placut. Adica… da, am abonament la biblioteca, parca sunt cu un punct mai culta, dar visul meu de a sta cu orele in biblioteca, in liniste, unde as devora carte dupa carte de psiho, s-a cam dus dracului. Nu de alta, dar toate cartile de psiho din marea BCU is vreo 3 raftulete amarate. 2 carticele ale lui Freud, un Jung si vreo 2 Adler. Am incercat sa caut in minunatele baze de date ale BCU, unde avem acces la atatea articole, caci BCU e o unitate academica europeana, asa ca se intelege bine cu alte unitati de genul din strainatate si are acces la articolele postate prin diverse locuri. Ei bine, in ore intregi de cautare, nu am gasit nimic relevant despre Rotter. Ma rog, poate nu e un exemplu asa de bun, ca nu il stie chiar atat de multa lume. Dar Selye, de exemplu, care saracul e taticul stresului? Toata lumea stie de stres. E la moda. Nici el nu era in toata biblioteca. Plus bibliotecarele care indeplineau fix rolul de functionare. Habar nu aveau despre cartile din biblioteca, nu aveau chef sa-ti dea nici o indicatie si nu aveau chef, in general, de nimic. Ma asteptam la bibliotecarele alea din povesti, alea care se isterizeaza daca atingi cartile intr-un mod care le-ar putea rupe sau ceva. Ei bine, cele de aici couldn’t care less. Si inca ceva… Cum sa intri intr-o biblioteca, sa te duci la raft si sa vezi ca acele carti nu sunt puse in ordine alfabetica? Erau 3 raftulete, acasa am mult mai mult de 3 raftulete si sunt toate puse in ordine alfabetica si dupa tema si dupa perioada eventual. Si am trecut prin toate astea pentru ca aveam nevoie de research pentru proiectul la PCPS, la care am stat 2 zile sa-l fac, adica fix in alea 2 zile de dinainte de deadline. Si am depasit termenul limita. Cu 4 minute. Pentru ca din 3 calculatoare, doar unul avea diacritice si, ca sa vezi, era singurul care nu avea net. Asadar, cu vreo 5 min inainte de 12, am inceput sa caut prin apartament un wifi ceva, neparolat. Si alergam cu laptopul in brate, doar-doar oi prinde semnalul mult dorit… Si s-a intamplat sa nimeresc semnalul cand deja era trecut de 12, asa ca in loc sa trimit 2 mailuri, unul pentru proiectul meu si unul pentru al colegei la care stateam, am trimis doar unul cu mentiunea „N-am avut net pentru 2 mailuri”.

Si apoi examenele si stresul si noptile nedormite si plimbarile nocturne de 5 minute ca sa iesim din starea aia de nerabdare, starea aia in care nu mai vrei altceva decat sa se termine odata. Si o luna de locuit cu o colega, doar noi doua, care ne-am descurcat de minune si am fost chiar si responsabile si ce mai trebuie. Si Supernatural, episod dupa episod, de ajunsesem la un moment dat sa ne gandim ca mai degraba la examen ne intreaba care sunt modalitatile de a scapa de un demon, decat tipologiile lui Pavlov. Si ne-am bucurat de furtuna de azi noapte, am deschis larg geamurile si am scos capul afara, ca ne era lene sa ne miscam pana in fata blocului.

Si acum s-a terminat. Oficial. Am terminat sesiunea, am terminat primul an de facultate. Si am luat 10 la examenul practic de la statistica. Unde da, evident, mi-a picat testul de normalitate cu nume alcoolic – Kolmogorov-Smirnov (cunoscut, mai degraba, sub numele de Kurmov-Absolut). Si da, profu’ a vrut sa ma chinuie si m-a pus sa ii spun cum se numeste testul respectiv. Dar a meritat.

Si de acum incolo o sa ma apuc de lucrurile pe care mai trebuie sa le fac inainte de a implini 20 de ani. Prima chestie de pe lista e facut conditie fizica. Nu de alta, dar o alta chestie e sa ajung pe vf. Moldoveanu si mno…

Si in seara asta B24FUN a facut 8 ani si a dat petrecere pe Motoare unde a fost, in sfarsit, racoare dupa zilele infernale care au trecut, iar vantul mi-a fluturat in toate partile noua rochie verde.

De maine intru intr-o scurta perioada de dezorientare. Nu mai sunt in sesiune, nu mai am episoade din Supernatural de vazut, habar nu am ce o sa fac. In afara de cheful de vineri seara. Si un potential weekend cu cortul undeva. Si mers la ceva lansari prin tara saptamana care urmeaza. Dap, clar, no idea. Norocul meu e ca se gaseste mereu cineva care sa imi faca programul, daca eu nu sunt in stare de asa ceva.

%d blogeri au apreciat asta: