Arhive blog

Ma agit, deci a venit iarna

WP_20131126_00120131126200706

Cand treceam azi pe strada, grabita sa ma onoreze iarna cu prima zapada, imi era greu sa imi scot din cap chestia asta: Could people BE more stupid?!

A cazut prima zapada in Bucuresti. Nu ma asteptam deloc sa fie un vis de iarna. In acelasi timp, nu ma asteptam nici sa scoata iar tot ce-i mai stupid din oameni. Adica, serios, este doar o zapada, nu un sac pus pe cap. Desi sacul ar justifica mult mai bine comportamentul bovin.

Si iata-ma, facandu-mi curaj sa ies din casa. Nu a fost usor sa ma intalnesc cu fulgii, dar am zis sa le dau o sansa si sa petrec 10 minute de uniune cu natura. Se pare ca am calculat gresit. N-ar fi prima data. Pentru ca bovinele in trafic sunt un fenomen deosebit, care reusesc sa transforme un drum de 10 minute intr-unul de 30 de minute.

De exemplu, cat de deosebit este ca o bovina blond-carliontata sa se opreasca in mijlocul unei intersectii aglomerate, sa o blocheze feroce si sa urle la vatman care, s-ar parea, ii luase oglinda cu tramvaiul. Iti dai seama? Nemernicul de tramvai, sigur a mers in zig-zag pe sina lui fixa si dreapta si s-a aruncat cu dusmanie in oglinda bietei bovine. Dar nu-i nimic, conflictul i-a antrenat si pe bautorii de cartier si, uite-asa, au pus de-un comitet ad hoc pe linia de tramvai, cu tipete, mormaieli si  argumente plutind pe aburi de alcool. Toate in mijlocul a zeci de claxoane, faruri isterizate si pumni ce amenintau din spatele geamurilor, in timp ce vijelea greu, cu fulgi imensi.

Si, de obicei, m-as fi blocat si eu aici, in vartejul de stupiditate si m-as fi intrebat ce caut in continuare pe planeta asta. Nu si acum. Acum m-am simtit cumva binecuvantata. Unde altundeva as putea vedea asta? Unde s-ar mai intampla lucruri atat de tampite, dar incredibile? Adica oamenii isi fac rezervare la teatru si spera la momente din astea. Si uite, aici eram si m-am trezit pe tava cu asa ceva. Nu poti sa recreezi asta intr-o sala. De unde sa iei atatia fulgi nevricosi, cum sa transmiti publicului intreg emotia aproape claustrofoba pe care o traiesti incercand sa traversezi o astfel de intersectie? In ce sala sa simti atat de intens instinctul de supravietuire, trezit in jungla de nea? Si, mai ales, unde sa mai vezi o manifestare atat de naturala a omului, nestanjenita de reguli de circulatie sau de bun simt?

Si cu o asemenea introducere in sezon, mi-am descoperit optimismul de iarna aceasta. Ninge, ninge… dar ia uite cat de multi fulgi! Wait… what?

Bucurii de iarna

Mare bucurie, mare, ninge in Bucuresti! Bine, ninge in aproape toata tara, dar marele eveniment e ca ninge in capitala. Aia europeana in acte. Asa ca tre’ sa ne comportam ca atare.

Trebuie sa recunosc ca putina panica in sensul asta n-a facut rau. Fata de prima ninsoare serioasa de anul trecut, de data asta autoritatile s-au prins ca ninge chiar in ziua cu pricina, nu trei zile mai tarziu. Nu, pe stradute (chiar daca sunt in cartiere din centru) n-a aparut nici o deszapezitoare, dar nu-i problema, ne facem noi carare, ca de fiecare data. Probabil e prea devreme pentru asta; ca sa se deszapezeasca, clar trebuie sa fie o cantitate masiva, sa nu munceasca degeaba. Dar s-au luat masuri. S-au umplut intersectiile cu politisti.

„- Permiteti sa raportez, ninge in capitala!”

„- Si? S-a blocat circulatia?”

„- Nu, inca se merge bine…”

„- Trimiteti politistii in intersectii!”

Si asa am dres-o. S-a fluidizat circulatia pe timp de iarna sub forma unor cozi agitate si luminoase. Participantii la trafic sunt mai in siguranta acum pentru ca, ei bine, stau. Asta ar trebui sa-i scuteasca de majoritatea pericolelor.

Restul oamenilor, fericitii care nu merg cu masinile, fac plimbari romantice prin viscol sau asteapta RATB-ul. Tramvaiele de la Unirii s-au oprit si au facut coada, de emotii.

Insa Bucurestiul pe timp de iarna vine si cu alte bucurii, pe langa interesul vadit al autoritatilor. El, orasul, s-a gatit fix la timp ca sa primeasca ninsoarea asta, ceea ce se potriveste destul de bine – luminite, zapada, oras ca-n basme.  Nu zic nimic de conurile dubioase de la Universitate, pentru ca sunt cele mai ciudatele decoratii pe care le-a aruncat Bucurestiul pe el de cand a inceput moda asta. Sunt colorate, sunt multe, sunt ciudate si gata. Mai important mi se pare ca si Piata Unirii s-a gatit. In roz aprins. Ca e o culoare care reda miracolul Craciunului, evident. Si uite asa, fantana principala de la Unirii lumineaza fuchsia, ceea ce contribuie enorm la imaginea de oras in prag de apocalipsa. Adevarul e ca, daca anul asta vrea sa concureze la iarna apocaliptica, concurenta e mare datorita anului trecut, in care simteai ca se termina lumea. Sau ca ti se termina tie viata, fericirea, rabdarea si iarna tot continua.

O alta chestie de care sunt foarte mandra e noul pavaj de la Unirii, neterminat, desigur, ca daca ninge si nu da nimeni zapada (cum ne-am obisnuit), se face stratul uniform. Eh, pavajul asta e clar in stil Bucuresti. In primul rand, dupa cum am zis, nu e terminat. Asta e o semnatura puternica de Bucuresti. Apoi, toate bucatile alea sunt aruncate la misto, sunt inclinate, lipite prost. Adica arata a munca de mantuiala, potrivita centrului orasului. Cred ca a fost teribil de greu sa puna un pavaj drept la campie, pe un trotuar, ca stim cu totii ce capcane arhitecturale sunt trotuarele astea drepte. Nu te pui cu ele… Inca nu mi-am dat seama daca se aluneca pe ele, asta ar fi un bonus extraordinar. Pe alea din cartierul meu se aluneca fain, ele fiind probabil furate dintr-o tara calda, unde nu se pune problema zapezii sau inghetului.

Singura bucurie pe care orasul inca nu si-a putut-o aroga a fost sa-mi vad cainele, care e oricum cat un bulgare de zapada (gri-murdar), sarind in prima zapada din viata ei, croindu-si drum cu capul prin nameti si inghitind munti de zapada. N-am vazut pe nimeni sa se bucure atata de zapada, nici in filme, asa ca ea m-a convins. Cat am stat in curte, cu zapada pana la jumatatea gambei, alergand pufuloiul gri, care abia se vedea de fulgii mari si stralucitori care tot cadeau, m-am bucurat si eu un pic de prima ninsoare.

High hopes

Si, a venit primavara, zici? S-a terminat iadul alb-gri, satana de nea s-a dus si el in tari mai calde si asa mai departe. Mult mi-a placut iarna asta. Ce fain, ce fain. Niciodata n-am escaladat munti de zapada cu mai mult spor ca in anul asta; si am facut-o atat de des, incat muntele iarna nu mai prezinta acum nici o fascinatie (sau teama) pentru mine. Dupa Bucurestiul de zapada ma impresionez mai greu.

Si nu stiu cum s-a intamplat ca n-am reusit sa ma ascund in casa iarna asta, ca in alti ani. Mereu a aparut cate ceva de a trebuit sa ies din casa si n-am avut de ales. Si drumurile sunt lungi iarna si grele si stupide si ti-e greu sa respiri, nu doar de la viscol si aerul inghetat, dar simti ca te sfarsesti cu totul si ca fiecare pas e mai greu de facut decat cel de dinainte. Si cea mai mare teama e sa ingheti pe dinauntru la fel cum esti inghetat tot pe dinafara…

Si iarna, de obicei, aratam cu totii ca niste saci mari si diformi, ca deh, nu suntem caliti destul si ne punem straturi peste straturi pe noi, atat de multe incat reusim mai degraba sa ne blocam circulatia, in loc sa ne incalzim. Mergem ca niste pinguini dezavantajati mintal, ne impingem unii in altii, ca unde bun simt nu e, nici maniere nu is, nu mai zic de creier, ca ala a inghetat de mult. Alunecam pe gheata ca niste papusi stricate, prea strambe ca sa faca toti pasii corect, dar suntem mandri ca am reusit sa mai colcaim o zi. Indiferenta e atat de clara, incat uneori ai senzatia ca o sa capete o forma palpabila in iarna din Bucuresti. Resemnarea, la fel. Cad oameni pe strada, mai lasa bucati din ei pe jos, dar acum nici macar senzationalul dintr-un eveniment oarecare nu ii mai atrage pe cei din jur. Ceilalti trec mai departe, ocolind usor dispretuitor fraierul care a cazut, simtindu-se superiori si dandu-i dreptate lui Darwin: deh, daca nu s-a descurcat…

Ne uitam in tara, vedem ca-s munti de zapada si pe dealuri si campii, nimeni nu circula nicaieri, iar cei care o fac si n-au noroc stau si asteapta cu zilele sa se deblocheze drumurile inainte sa moara acolo. In tot acest timp, noi ne simtim un pic mai bine ca macar mai avem apa curenta sau un magazin de unde sa luam chestii, iar casele nu sunt acoperite cu metri intregi de zapada.

Dupa toate astea, ne trezim ca-i deja 1 martie si noi nu ne-am prins, pentru s-a mai pornit un viscol mic. Iarna asta ne-a amortit in asa hal, incat am uitat de primavara… Am uitat de strazile uscate, de razele de soare, de cer, de hainele mai subtiri, de zambete, de aer, de viata, de sperante si de tot. Am uitat ca lumea nu se termina cu iarna asta, desi ar fi putut la fel de bine sa o faca; nimeni nu ar fi observat.

Si am ramas cu viscolul si vuietul lui surd in oase, in plamani, in piele, in cap, in suflet, in fiecare celula si la un moment dat a ajuns sa imi placa pentru ca am vazut cum distrug tot in jur si am ajuns sa sper sa faca asta si sa nu mai ramana nimic in picioare pentru ca, intr-un final, sa se poata reconstrui ceva de la zero. Un nou inceput. Noi sperante. Ca alea vechi, in atata timp, s-au stricat si ele.

Ironic

Eu am incercat sa fiu cat mai jolly anul asta, entuziasmata de Craciun, ready to embrace it etc. Am incercat sa raspandesc sentimentul printre cunoscuti, sa le propun un Craciun de neuitat.

Ei bine, cu siguranta o sa fie de neuitat. Am stiut asta inca de cand am deschis ochii si am vazut ca imi picura apa din tavan. Se pare ca zapada, elementul ala atat de important pentru un Craciun reusit, a inghetat, a blocat jgheabul si a inceput sa se topeasca si sa se infiltreze prin acoperis, pe perete, in mansarda si apoi la mine. Si-a gasit un loc perfect in care sa picure, langa prelungitor. Asa ca pe langa durerea de cap cu care m-am trezit, mi-a facut pauza si inima cand am inteles situatia. Asa ca acum ai mei sunt pe acoperis, dau zapada.

M-am dus sa ma linistesc, sa ma uit la brad. Bradul e cazut. E un brad mare, intins in toata camera. Si a prins si cadourile in drum spre podea. Asta dupa ce l-am impodobit azi-noapte pana la ora 2, nerecunoscatorul.

Partea cea mai amuzanta e ca am sunat pe cineva care ieri injura de mama focului Craciunul. L-am intrebat daca s-a intamplat ceva special. Evident, nu s-a intamplat nimic. Si am inceput sa ii povestesc despre Craciunul meu. L-am surprins. Pana si el s-a prins de ironia sortii.

Bine ar fi sa mai primesc multe cadouri azi si in zilele ce urmeaza. Altfel renunt la sarbatoarea asta. Pana una, alta… Craciun Fericit!

Prima zapada

Treaba asta cu zapada a fost o agitatie pe care am ratat-o. Am fost chiar paralela cu tot ce se intampla. Ba chiar, povestile colegilor mei care nu au reusit sa plece din oras spre casele lor mi se pareau scoase dintr-un buletin de stiri ireal, eventual din filmele de actiune. La vreo 3 zile dupa ce a inceput ninsoarea m-am deplasat pana la fereastra dinspre strada. Mi s-a parut ca am omis cu siguranta ceva, pentru ca ultima mea imagine despre strada mea (zapada din loc in loc) nu se potrivea cu ce vedeam in clipa aia (zapada peste tot).

Dar macar nu m-am enervat. N-am stat in aglomeratie. Nu am urlat in mintea mea a 1543a oara ca parasesc orasul asta idiot. Nu, nu… liniste si pace. Cu pretul a 3 zile de febra si greutate in respiratie. Bronsita m-a salvat de calvarul urban :))

Eu am vazut Bucurestiul gata nins, inca alb, tacut si calm. Fara vantul turbat, fara viscol, fara oameni nervosi sau claxoane. Era chiar linistea pe care o asociez eu, nu stiu din ce motiv, iernii.

%d blogeri au apreciat asta: